
• Cu o săptămână în urmă, am prăznuit marea sărbătoare a Rusaliilor. Pogorârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor lui Iisus este minunea prin care ei au fost transformați în apostoli și au pornit să ducă în lume religia lui Hristos. Sărbătoare încărcată de strălucirea deplină a verii, Rusaliile au pătruns adânc în tradiția satului românesc, care le păstrează și le cinstește în chip minunat •
Pe părintele arhimandrit Andrei Coroian, de la Catedrala Episcopală din Deva, îl cunosc de puțină vreme, dar mi-aș fi dorit să îl știu de o viață. Înalt, uscățiv, cu o privire pătrunzătoare, dar blândă, părintele are adunate în făptura sa virtuțile unui sihastru care trăiește în mijlocul cetății. Dacă ar fi să își urmeze chemarea inimii, cu siguranță că s-ar întoarce în locul din care a și venit, dintr-un sat aflat peste munte de Mânăstirea Rohia, în ținutul Lăpușului. Dar, slavă Domnului, părintele Adrian Coroian iubește nu numai singurătatea, ci și propovăduirea iubirii de Hristos, la Catedrala Episcopală din Deva. Ce interlocutor mai potrivit aș fi putut găsi pentru a evoca „din adâncuri” sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt?
Un belșug de bucurie

– Părinte Andrei, haideți să începem acest interviu prin a depăna caierul vremii și a ajunge în anii copilăriei sfinției voastre. Cum erau prăznuite Rusaliile în satul dvs. de obârșie?
– În primul rând, era o sărbătoare de vară, pe care o trăiam ca pe o explozie de viață. Satul nostru nu avea biserică pe vremuri, când eram copii, așa că trebuia să mergem pe jos în alt sat, cel puțin cinci kilometri. Era fascinant drumul nostru, prin poieni pline de ierburi, de flori de câmp, de pădure, de sânziene, de scânteiuțe, niște flori așa de frumoase, de un roșu aprins… Și mai era ceva în copilărie – după biserică se sfințeau țarinile. Nu se mergea la fiecare om acasă, se mergea pe imașuri, unde pășteau vitele și oile satului. Se sfințeau țarinile, imașul, chiar și stânele. Și simțeam cu toții, acolo, pe pășuni, cu tot satul și cu preotul nostru, bucuria Duhului Sfânt, dătătorul de viață – era un belșug de bucurie de care ne împărtășeam din plin. Simțeam că ne învăluie de pretutindeni, că nu vine dintr-un anumit loc. Așa am trăit Rusaliile și de atunci tot așa le trăiesc, ca pe un belșug de viață. Au trecut anii, iar astăzi vă pot spune că prăznuiesc Pogorârea Duhului Sfânt adânc, în biserică, prin slujbele ei, pentru că biserica este centrul acestei sărbători. Asta ne-a adus Pogorârea Duhului Sfânt: înfiinţarea celei mai importante instituţii din istoria lumii şi singura care Îl va întâmpina pe Domnul la a doua venire a lui pe pământ – biserica.
„Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”

– Părinte Andrei, credinciosul de rând, care n-are acces la învățăturile teologice, se bucură să înțeleagă mai bine taina Duhului Sfânt, care s-a pogorât, de Rusalii, peste apostolii lui Hristos.
– Prin Rusalii, biserica prăznuiește un eveniment petrecut la Ierusalim acum 2000 de ani, la cincizeci de zile după Învierea lui Hristos din morți. În această zi a Cincizecimii, care era o sărbătoare iudaică, ne spune Scriptura că „apostolii erau toţi, împreună, în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt. (Fapte II 1-4)”. Cine este Duhul Sfânt? Este a treia Persoană a Sfintei Treimi. Noi credem în Dumnezeu Tatăl, credem în Dumnezeu Fiul, care s-a întrupat din Fecioara Maria, și l-am cunoscut pe pământ drept Domnul nostru Iisus Hristos, și mai credem în Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Duhul Sfânt nu vine pe pământ peste apostoli la Rusalii pentru prima dată. El e aici de când s-a făcut lumea. Dumnezeu Duhul Sfânt a participat la creaţia universului. Știm din Scriptură că Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Facerea I 2), adică deasupra haosului primordial. Apoi, după creație, Duhul Sfânt a lucrat mereu. El i-a insuflat pe proorocii Vechiului Testament, el i-a revelat Sfântului Ioan Botezătorul să iasă la predică, să Îl recunoască pe Domnul Iisus Hristos, tot El s-a pogorât asupra Maicii Domnului și asupra Sfintei Elisabeta. Toată lucrarea Scripturii, practic, e opera Duhului Sfânt. Spunea cineva că Biblia e scrisoarea lui Dumnezeu către noi, oamenii. Scriptura e o bibliotecă de 54 de cărţi scrise în 3000 de ani şi este, toată, opera Duhului Sfânt. Toată această lucrare a Lui pe pământ se împlinește la Rusalii.
„După Pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Petru a convertit 5000 de oameni printr-o simplă predică”

– În ce fel?
– Prin apostoli. Ei erau curăţiţi după trei ani şi jumătate de stat împreună cu Domnul Iisus Hristos, aveau o pregătire duhovnicească. Ne spune Scriptura că după Înălțarea lui Iisus la cer, zece zile au petrecut lăudând neîncetat şi binecuvântându-L pe Dumnezeu. Și în starea aceasta, Domnul Hristos le trimite Duhul Sfânt, iar această Pogorâre determină în ei o întreită schimbare, pe care foarte frumos o explica Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania. E vorba de o schimbare care împlinește lucrarea pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, o schimbare de minte, de inimă şi de voinţă. De minte, pentru că s-au trezit că au mintea Domnului Iisus Hristos, care cunoaște toată învăţătura dumnezeiască, pe care ei nu o ştiau până atunci. Apoi de inimă, pentru că au primit și puterea de a iubi pe care a avut-o Hristos după Înviere, puterea de a-i iubi pe cei care îţi fac rău. De voință, pentru că au primit şi puterea de a merge înainte, indiferent ce impedimente ar întâlni în propovăduire, chiar până la moartea prin martiriu de un milion de ori. Prin Duhul Sfânt apostolii și-au dat seama că acum înţeleg totul, că sunt învestiţi de Dumnezeu și că Împăratul Împăraţilor este cu ei şi trebuie să încreştineze toată lumea. Din fricoși cum erau înainte (stătuseră închişi în casă o lună şi jumătate de frica iudeilor), au ajuns toţi plini de curaj, un curaj exterior, au ieşit toţi să predice, cu toate impedimentele care erau atunci. De Rusalii, după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Petru a convertit 5.000 de oameni printr-o singură predică. Părintele Teofil de la Sâmbăta zicea că vuietul Duhului Sfânt sunt slujbele bisericii. Păi, sunt sute de mii de slujbe care se fac de Rusalii pe toată planeta, toată lucrarea lor e vuietul Duhului Sfânt. Sărbătoarea Rusaliilor are și o frumuseţe exterioară, simți că și natura ia parte la ea, ţarinile, stânele, oile, în toate se simte cumva Pogorârea Duhului Sfânt, de aceea şi simţi o pace, o bucurie în tot locul. Dar toată puterea asta de sfinţire se face în biserică, prin slujbele bisericii, şi de acolo se răspândeşte în lume. Practic, odată cu venirea Duhului Sfânt, se instaurează Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Marea artă de a trăi creştin este să ştii să trăieşti prin Duhul Sfânt. Trăirile personale în Duhul Sfânt sunt pe trepte de intensitate, cel puţin 20 de trepte, dacă ne uităm la viaţa duhovnicească. Sunt oameni care trăiesc mai intens, mai puternic Duhul Sfânt, sunt oameni care se transformă în urma întâlnirii cu El, sunt şi locuri în care prezența Lui se simte foarte tare. Vedeţi oameni care merg la mormântul părintelui Arsenie Boca, şi din atei devin credincioşi… Acolo se simte Duhul Sfânt, minunile săvârșite acolo sunt o mărturie a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, pentru că părintele Arsenie a fost o biserică vie și așa sunt toți sfinții.
Lumina părintelui Cleopa

– Ați întâlnit astfel de oameni, în care să simțiti prezența Duhului Sfânt?
– Când am fost la părintele Cleopa, acum vreo 26 de ani, la Mânăstirea Sihăstria, de la câteva sute de metri de locul unde părintele vorbea înconjurat de sute de oameni, am simţit că în jurul lui nu se poate petrece niciun păcat şi că îţi ştie gândurile, că acolo nu poţi să ai gânduri nevăzute sau neştiute. Şi aşa era! După ce m-am împrietenit cu părintele Iachint, ucenicul de chilie al părintelui Cleopa, acesta mi-a mijlocit o întâlnire de o jumătate de oră – care s-a transformat într-una de 4-5 ore. Era într-o marţi seara şi era priveghere de Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului şi s-au dus toţi la priveghere şi eu am rămas singur cu părintele Cleopa acolo, pe cerdac. Vreo cinci ore mi-a vorbit, și au trecut cât cinci secunde! Asta este sfinţenia. Știţi că sunt atâtea lucruri imposibile, minuni care se petrec prin Duhul Sfânt. La părintele Cleopa am văzut că ceea ce scrie în Pateric și Viețile Sfinților este adevărat. Cel mai șocant fapt s-a petrecut în 1995, când am mers la dânsul să îi cer un sfat, cu o problemă pe care o aveam noi la mânăstire, la Nicula. Am ajuns ziua, pe la prânz. Am intrat la el în chilie, perdelele erau trase. Trebuie să vă spun că părintele avea la ferestre perdele dintr-un material negru închis – când le trăgea, nu se mai vedea nimic înăuntru, numai dacă aprindeai becul în cameră, altfel şi ziua era întuneric înăuntru ca noaptea. Când am intrat, părintele citea în mijlocul chiliei la o Psaltire veche. Și cum stătea și citea, am văzut cu ochii mei, mai bine de un metru în jurul lui, iradia lumină! Era lumină în chilie, fără niciun bec! Am văzut asta cu ochii mei. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Vreo cinci minute a vorbit cu noi. S-a aşezat pe un scăunel pe care îl avea acolo, şi, un metru și jumătate în jurul dânsului, era lumină! Ne-a spus de vreo trei ori, fără să îi spunem noi de problemele mânăstirii, ne-a zis bătând din palme: „Iubiţi-vă, iertaţi-vă! Iubiţi-vă, iertaţi-vă! Iubiţi-vă, iertaţi-vă!” Parcă îl vedeam pe Sf. Ioan Evanghelistul, la vârsta de 100 de ani, în lumina Duhului Sfânt. A fost un moment extraordinar. Până atunci îl cunoscusem mai mult din cărţi şi din auzite, dar atunci a fost momentul în care mi-a intrat în suflet pentru totdeauna, la o stare foarte înaltă. Asta era înainte de a sta cu dânsul de vorbă 4-5 ore. De vreo trei ori cred că am stat aşa cu dânsul. În el am văzut lucrarea Duhului Sfânt.
– Mi-ați spus că există și locuri ale Duhului Sfânt.
– Da, locuri sfințite prin rugăciuni. Am trăit asta în Muntele Athos. Când am mers prima dată, am simţit un har pe care nu pot să îl descriu. Era o mireasmă fizică, dar era şi o stare de fericire care îmi învăluia sufletul. La Schitul Prodromul, de câte ori am fost, eu nu am dormit. Pur și simplu nu puteam să stau în cameră, că era un har pe care voiam să îl simt. Ieșeam noaptea afară, mă așezam pe o bancă în curtea schitului și ieşeam din timp şi spaţiu. Parcă explodam de fericire! Și pietrele explodau de fericire, aşa stare de har era. Muream de fericire… Nu-mi mai trebuia mâncare, nu-mi mai trebuia somn, nu-mi mai trebuia nimic.
„Parcă vedeam sfințenia că răsare din pământ”

– Părinte, dar noi, muritorii de rând, creştinii obişnuiţi, cum ne putem apropia de această trăire a Duhului Sfânt?
– Păstrând liniile generale pe care trebuie să le ţină un creştin. Să avem conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu pretutindeni şi să păstrăm rânduielile, adică măcar postul de miercurea şi vinerea din cele patru posturi, rugăciunea, nu opt ore, cât scrie în carte, dar măcar un sfert de oră dimineaţa, un sfert de oră seara ne păstrează legătura cu Dumnezeu. Apoi, mai zicem rugăciuni peste zi, ne spovedim măcar o dată pe lună, dacă nu săptămânal, și atunci ajungem să ne bucurăm tot timpul. Dacă fiecare creștin ţine posturile și se roagă și e conştient că totul e de la Dumnezeu, pământul, răsăritul de soare, apusul, va ajunge la aceste trăiri. Să înțelegi că pământul, când scoate aburi dimineaţa, e o lucrare a lui Dumnezeu, când înfrunzeşte pădurea e lucrarea lui Dumnezeu. Să ştiţi un lucru, bucuria asta vine din biserică prin Duhul Sfânt, dar poate să vină şi altfel. Mai sunt oameni care poate trăiesc singuri, izolaţi, şi se roagă. Ei fac biserică din casa lor. Eu mai întâlnesc bătrânei care, fără să ştie, au atras Duhul Sfânt asupra locului în care trăiesc. Știți de ce la ţară este atâta pace și bucurie? Fiindcă lumea se roagă. La noi în sat erau locuri în care bătrânii se rugau aproape neîncetat. Şi mama, care are acum 80 de ani, se ruga, o vedeam noaptea, pe la 2-3, când credea că noi, copiii, dormim. Erau femei în sat care se rugau ca şi călugăriţele. Era un duh de curăţie, se ţineau posturile, nu era nimic ce întinează lumea, așa ca astăzi, era o frumuseţe, o puritate peste toată firea. Eu, vara, de abia aşteptam să dorm în fân. Făceam orice, munceam dublu, în plus, şi cu vacile, şi cu coasa, şi cu toate, ca să mă lase să dorm noaptea în şură, în fân. Nu pot să vă spun ce duh se trăia acolo, ce bucurie, ce fericire, care venea din viaţa asta curată a celor din sat. Parcă vedeam sfinţenia că răsare din pământ, parcă era o lumină plină de bucurie care ieşea din pământ, din iarbă, din tot ce ne înconjura. Dostoievski zicea că omul e făcut să moară de fericire, nu de altceva. Și ăsta e adevărul: noi ar trebui să murim de bucurie. Atât de puternic să vină Duhul Sfânt peste noi, încât să murim de fericire. Scrie undeva, în Proloage cred, că în urmă cu o mie de ani, un călugăr din Ungaria de astăzi, din iubire de Hristos, a mers pe jos cu o cruce în spate până la Ierusalim. Acolo a îmbrăţişat Sfântul Mormânt şi a zis: „Iisuse, iubirea mea!” – şi şi-a dat sufletul pe piatra unde a fost așezat trupul lui Hristos. A murit din iubire. Printr-o stare de fericire ar trebui să fie și trecerea noastră dincolo, transfigurarea vestită de Scriptură – nu toţi veţi muri, dar toţi vă veţi schimba – adică trecerea la starea de pe lumea cealaltă. Trecerea ar trebui să fie printr-o stare de fericire.