Cronici bizare

• Întâmplări relatate de cititorii noștri •

Luminița

Era în anul 1950, în ajunul Crăciunului, când pă­­rin­ții mei m-au trimis în orașul Petroșani, pen­tru a cum­păra o pereche de bocanci pentru sora mea. Am plecat deci din satul meu, Voitești din Deal, dimineața, pe un drumeag, de fapt o pote­cuță ce tăia drumul „mai scurt” peste dea­luri și văi…

Am coborât în Valea Gruiului, am traversat pâ­râ­ia­șul cu același nume, apoi am urcat dealul, am tra­ver­sat satul Gruiu, Câm­pia Inoasa, am trecut prin ca­pul satului Lăzărești, apoi prin pădure, până în satul Bum­bești, Câmpia Bumbeș­tilor și, în sfârșit, gara Bum­bești-Jiu.

La întoarcere, în jurul orei 23, am coborât repede din tren, sperând să mai în­tâlnesc tovarăși de drum. Pe peron, după plecarea trenu­lui, liniște… Cu bo­can­cii într-o traistă, traversez cele câteva linii și o iau cu inima strânsă pe potecuța ușor mai închisă la culoare față de albul ză­pezii.

În fața mea, la circa 300 m, ză­resc o luminiță jucăușă, parcă era un felinar purtat de cineva. Iuțesc pasul, alerg să prind luminița și pe purtătorul ei. Am traversat Câm­pia Bumbeștilor, am ajuns în satul Bumbești, n-am ajuns luminița și ini­ma mi s-a strâns de frică… Dacă lu­minița se oprea în sat, ce mă fă­ceam? Urma să traversez pă­durea sin­gur, noaptea… Toate rugă­ciu­ni­le știute le-am spus cu voce tare și m-am ru­gat la Dumne­zeu să-mi dea curaj. Am intrat cu teamă în pă­dure. Când mă uit în față, am zărit la aceeași dis­tanță, circa 300 m, din nou lu­mi­nița. Am început să alerg s-o ajung. Am stri­gat. Am traversat pă­durea, am tre­cut prin ca­pul sa­tu­lui Lăzărești, iar luminița care îmi mer­gea înainte ca o stea călăuzitoare era de neajuns. Am tra­ver­sat din nou Câmpia Inoasei, cu aceeași că­lă­uză în fa­ță. Am tra­ver­sat satul Gruiu, urmând să co­bor Valea, apoi să urc, în sfâr­șit, Dealul Voiteștilor. Mă uit în va­le… nici ur­mă de luminiță… Pe cer, Lu­cea­­fă­rul urcat de un stat de om. Oare să fi aler­gat tot dru­mul, circa 8 km, după Lu­ceafăr? Im­po­sibil! Prin pă­dure, oricum, nu s-ar fi vă­zut! Dar ce a fost acea lu­mi­niță? În lipsa ei, m-a cu­prins o teamă cum­plită și am în­ce­put să strig: „Ma­măăă… mamăă”. După câ­teva se­cun­de, am au­zit gla­sul mamei, care din vârful dealului mă che­ma: „Sunt aici, hai acasăăă…”. Nici nu știu cum am coborât în Valea Gruiului și am urcat dea­lul. Dar ma­­ma nu era! Sfârșit de obo­seală și cu groa­za în su­flet, des­chid poar­ta în momentul când ma­ma ieșea din ca­să, să vină în întâmpinarea mea. Dar atunci, cine mă stri­gase?

Cei de acasă s-au trezit cu toții ca să-mi asculte ui­miți povestea, ci numai soră-mea țopăia în bo­cancii cei noi, cu care s-a dus apoi la biserică… Era așa de bine și de cald în casă, încât am ador­mit obosit, legănat în vi­se de copil. A trecut mult timp de atunci… În fie­care an, la venirea Cră­ciu­nului, îmi amintesc cum un semn neștiut a călău­zit atunci, în noaptea Crăciunului, un suflet pur și trupul firav al unui copil de 12 ani.

ARISTOTEL S.

Moartea vrăjitoarei

Numele meu e Năstaca și vă voi spune niște po­­vești necrezute, petrecute în satul natal. Acum sunt pensio­nară și locuiesc la copii, în Baia Sprie, da’ cât am fost bună de muncă am stat la țară în Bu­dești. Anii mei cei frumoși sunt acolo și tot aco­lo am să mă întorc în pământ. Dar să vă spun po­ves­tea.

Niculaie, bărbatul meu, Dum­nezeu să-l odihnească în veci, era, înainte să ne luăm, slugă în Șomcuta Ma­re. Slujea la niște domni care aveau tare multe vaci. În­tr-o seară, niște ciobani cu o tur­mă de oi s-o rugat de dom­nii aceia să-i lase să înnopteze în curtea lor. Și-i lasă domnii în curte și sara s-o adunat pă­cu­rarii la un foc și povesteau. Ni­culaie s-o dus în grajd să mul­gă vacile, da’ nu s-o putut apro­pia de ele, gândești că erau nebune. Și-o venit re­pe­de la mine, la bucătărie: „Vai de mine, tu Năstacă, du-te fu­ga și spune-i la Alixandor să vie să-mi ajute, că nu pot mul­ge vacile, să vie și să țâie de ele”. Păcurarii aceia care șe­deau pă lângă foc o auzit și l-o întrebat că ce-i baiu și el le-o spus. „No lasă, nu mere nicări, c-om face noi oare ceva. Du-te numa’ până la covăcie și cere de la fie­rar o potcoavă cu cinci găuri și ad-o aici”. S-o dus Ni­cu­­laie și o adus potcoava. Pă­cu­raru’ i-o spus s-o bage-n foc, să să roșească și să i-o adu­că numa’ când îi în­fo­ca­tă bine. Așe o făcut Nicu­laie. O pus potcoava în­ro­șită pă pragul grajdului și cu chiu și vai o muls un pic de lap­te de la o vacă mai blân­dă. Și-apoi, o zis păcuraru’ că­tră Niculaie: „No, băiete, picură câte un pic de lapte pă potcoavă!”. Niculaie o picurat laptele pă potcoava fier­­binte și păcuraru’ bă­tea cu ciocanu’ pă potcoavă lap­­tele care sfârâia. N-o durat nici cinci minute și du­pă grajd s-au auzit strigăte mari. „Ioi și tulvai”, stri­ga o mu­­iere: „Nu mă omorâți, nu mă omo­râți!”. Păcuraru’ s-o fă­cut că n-o aude și, când o gătat de bătut laptele pă potcoavă, baba care striga murise în dosul graj­du­lui. Era vrăji­toare. Știa să fure lap­tele de la vaci. O sâmțit când păcuraru’ o-nce­put dez­legarea și-o ve­nit să vadă ce-i. Și va­cile erau, ca ne­bu­nele. „No, lasă nu­ma”, zicea pă­curaru’, „c-om vedea noi cine-i vră­ji­to­riul”, și tăt dă­dea cu ciocanu’ pe pot­coava stropită cu lap­te. Di­mi­nea­ța, o venit și jăndarul, da’ n-o putut bă­nui pă ni­meni c-o omo­rât-o pă babă, că nime n-o pus mâna pă ea. Poa­te că nu mă credeți, da’ întâmplări din astea sunt cu sutele în Maramureș, chiar și în ziua de azi.

NĂSTACA P. – Baia Sprie

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian