Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANA BLANDIANA – „Iubirea adevărată trăiește în ape adânci”

Am întâlnit-o pe Ana Blandiana în satul Lancrăm, în curtea casei lui Lucian Bla­ga, cu ocazia decernării „Premiului Na­țio­nal pentru Poezie”, care i-a fost acordat. Am pro­fitat de această ocazie specială, pentru a-i so­licita un interviu legat de ultima carte pe care a pu­bli­cat-o – Variațiuni pe o temă dată. Un volum de poezii ex­traordinar de emoționant, care, deși a fost de­clanșat de un eveniment nefericit – moartea so­țului ei, Romulus Rusan, este plin de lu­mină, plin de o iu­bire ce depășește granița dintre lumi.

Moartea, o frontieră spre o altă viață

– Doamnă Ana Blandiana, despre ultima dvs. carte – Variațiuni pe o te­mă dată – spuneți că este „despre ne­des­­păr­țirea prin moarte”. Chiar cre­deți că iu­birea depășește granița din­tre lumi?

– Sunt convinsă că moartea e o fron­­tieră oa­recare – pe care o trecem fără să vrem sau chiar fără să ne dăm seama – spre o altă viață. Nici nu sunt în stare să-mi imaginez cum ar putea fi altfel, iar dacă aș avea nevoie de do­vezi – dar nu am – există în toate re­ligiile, în­tinse pe milenii, aceleași re­guli ale tre­cerii în lu­mea de dincolo. „Dum­nezeu este iubire”, a spus Iisus, așezând iu­birea la temelia lumii și schimbând astfel lumea din te­melii. „Iu­birea mișcă soa­re­le și celelalte stele”, spu­nea Dante. „Tu ești sfântă prin iubire”, spunea Emi­nescu.

– O asemenea mare iubire a exis­tat și între dumneavoastră și soțul dum­nea­voastră, scriitorul Romulus Rusan. Pe ce vă sprijiniți ca să treceți peste mo­mentul dispariției sale fi­zi­ce? 

– Pe scris, care rămâne o formă de comunicare, chiar dacă într-un singur sens. Și pe rezultatele scrisului, pe activi­tățile și relațiile profesiunii. Nu numai pentru că traducerile mele în alte limbi sunt tot mai numeroase, ci și pentru că acum nu am regretul de a pleca de acasă, de a ne des­părți, chiar dacă pe un timp limitat, acum călă­toresc mult mai mult, particip la mai multe festi­valuri de poezie și saloane de carte. Pe de altă parte, munca de la Memorialul de la Sighet, de la Fun­da­ția Academia Civică și de la Centrul Internațional de Studii asu­pra Comunismului, care, în mare măsură, era făcută de Romulus Rusan, trebuie continuată și presupune un efort colectiv mărit, care mă obligă.

– Cum a fost posibilă o poveste de dragoste atât de lungă și de puternică, când astăzi căsniciile se risipesc atât de ușor? Există un secret? E doar noroc și soartă?

– Evident că este vorba și de soartă sau de noroc, cele două noțiuni nefiind absolut sau chiar deloc sinonime. Întâlnirea a două suflete-pereche fiind hotărâtă de la începutul lumii de soartă, în timp ce găsirea unei perechi potrivite și chiar rezis­tente în timp poate fi opera norocului. Tristan și Isol­da nu s-au întâlnit dintr-un noroc, ci dintr-o în­tâmplare pusă la cale de soartă, o soartă de altfel ne­miloasă. În ceea ce privește secretul sau secretele, ele pot să țină de educație. Este sigur că o educație creștină, cu norme morale clare învățate și crezute încă din copilărie favorizează coeziunea unui cuplu și trăinicia unei căsnicii, în timp ce educația sen­timentală făcută la televizor, prin filme pentru adulți și cunoștințe legate prin Facebook, depind în cel mai bun caz de no­roc și pot fi salvate doar de forța fibrei sufle­tești a celor în cauză, capabili de profun­zimea sentimentelor. Pentru că iubirea adevărată nu tră­iește decât în ape adânci.

În cazul nostru, îmi place să cred că a fost vorba de un destin pe care dramele impuse de istorie, ca și dotările și înclinațiile intelectuale comune, l-au favorizat. Dacă ar trebui să for­mulez un secret subiectiv, ar trebui să mărtu­risesc o ciudată și poate greu de crezut axiomă po­trivit căreia fiecare și întotdeauna s-a gândit la binele celuilalt mai mult decât la al lui însuși.

– Se spune că în iubirile adevărate, cei doi de­vin o singură ființă, dar dvs., ca scriitori, aveați nevoie de singurătate, de distanțe, de spa­ții… Cum se împăcau aceste două lucruri?

– Mulți ani, în tinerețe, atunci când locuiam doar într-o cameră sau o garsonieră, scriam plecând de acasă. Eu întotdeauna am scris în valuri, în pe­rioade pentru care mă pregăteam, ca într-un ritual, sufle­teș­te și intelectual, în care ideile se strângeau și aș­tep­tau la coadă până le venea rândul și se formau con­dițiile ca să fie formulate. Strângeam luni de zile bani pentru ca apoi să îmi iau o lună de zile conce­diu fără plată și să plec undeva unde în­chi­riam o ca­meră din care ieșeam doar o dată pe zi, la prânz, pen­tru a mânca la o can­tină, în rest, a­veam bis­cuiți, ceai, ness, miere și brânză topită. Mulți ani, locul acela a fost Cum­pătul, un cartier al Si­na­iei, unde se pu­teau închiria prin Uni­­unea Scriitorilor ca­mere la pre­țuri mo­dice. La cantină era și un te­lefon pu­blic de la care, când func­țio­na, tele­fonam acasă și povesteam ce am scris.

– Spuneți într-una dintre poeziile dvs. că „e mai greu să fii viu, decât mort”. Oare dispariția per­soanei iubite poate să fie mai du­re­roa­să decât gândul propriului sfâr­șit?

– E un prilej de meditație mai acută. La tine însuți nu ai puterea să te gândești cu aceeași intensitate. Lo­gic, singura problemă de ne­re­zol­vat este necunoașterea circums­tan­țelor reîntâlnirii de dincolo de frontieră.

– Cum vi se pare lumea în care trăim? Vă mai regăsiți în ea?

– În urmă cu 30 de ani, generația mea și cele de dinainte, în măsura în care mai erau în viață, am fost supuse brusc și aproape în același timp la trei schim­bări esențiale ale lumii în care trăiam: s-au schim­bat sistemul social politic, sistemul de co­mu­nicare și clima. Mă gândesc, uneori, că e un miracol că am rezistat atât de dificilelor presiuni, că nu am clacat fizic sau intelectual adaptării la noile sisteme de valori materiale și morale. Da, mă simt uneori, chiar adesea, străină în țară, în Europa, în lume, pentru că eu m-am schimbat în ultimii ani mai puțin decât ele, dar cred că așa cum am obligația să mă adap­tez la schimbări și la noile va­lori, am și obli­gația de a aju­ta tinerii să rămână legați și să nu se rupă de valorile intelec­tua­le și morale care au fost și sunt ale mele. Kierkegaard spu­nea „Viața trebuie trăită privind spre viitor, dar ea nu poate fi înțe­leasă decât privind spre trecut”.

„Premiile din lume îmi risipesc îndoielile, cele din țară îmi risipesc spaimele singurătății”

– Ați primit Premiul „Lucian Bla­ga”. Mai înseamnă el ceva pentru o scriitoare ca dum­nea­voastră, care și-a câștigat ce­le­bri­tatea internațională?

– Întrebarea dumneavoastră nu ar avea sens dacă întâmplarea nu ar fi făcut ca în primăvara acestui an să fiu anun­țată, aproape în același timp, ca laureată a Premiului „Cununa de aur de la Strunga” – pri­mul și cel mai vechi premiu de poezie din Europa – și a Premiului Național de Poezie Lucian Blaga. Dar chiar și așa, ceea ce nu am cum să uit este că dife­rența dintre premiile din țară și cele din stră­i­nătate este pentru mine de altă natură. Premiile din afară nu știu niciodată de unde vin și cine le-a hotărât, cad din cer, cum cade de altfel și poezia (după o jumătate de secol de la Pre­miul Herder, nu știu nici până azi  cine m-a propus, nici cine a scris acea lau­datio care este, cred, cel mai exact și subtil text cri­tic care s-a scris despre mine), în timp ce premiile din România sunt hotărâte de jurii formate din co­legi pe care îi știu și a căror pre­țuire mă emo­țio­nează. Pre­miile din lume îmi risi­pesc îndoielile, cele din țară îmi risipesc spaimele sin­gurătății.

„Scrisul a depins întotdeauna de ceva sau cineva mai înalt decât mine”

Ana Blandiana și Romulus Rusan

– D-nă Ana Blandiana, se termină poezia vreo­dată? De unde vă luați inspirația? Inspirația poe­tică se antrenează sau e de la Dumnezeu?

– Vă povesteam, răspunzând la o altă întrebare, despre felul în care plecam de acasă o dată sau de două ori pe an ca să scriu și cum, în așteptarea sin­gu­rătății necesare scrisului, se forma și creștea în mi­ne un fel de maree de idei care își așteptau formu­larea. Încât, de cum ajungeam, începeam să scriu într-un fel de transă, ca și cum aș fi ridicat un zăgaz, și scriam astfel – cu scurte și enervante în­treruperi pen­tru mâncare și somn – o săptămână, două, trei, apoi, deodată, mă opream cu sentimentul că ultima poezie pe care am scris-o este chiar ultima din viața mea. Că, vorba dumneavoastră, „s-a terminat poe­zia”. Și plecam acasă pentru a reintra în vârtelnița vieții obișnuite, fericită că am putut să scriu ceea ce am scris și tristă că asta a fost totul. Și mai treceau o lună, două, trei, și între timp înce­peau să se adune versuri disparate, care îmi veneau în minte fără să mă fi gândit niciodată la ele și începeam să mă gân­desc că trebuie să fac rost de bani pentru a pleca din nou la scris. În ceea ce pri­vește întrebarea despre ins­pirație, ea, inspirația, n-a fost niciodată mai mult decât crearea unui mediu propice scrisului, iar evo­că­rile despre care vă po­ves­team au fost un fel de or­ga­nizare a inspirației. Scrisul însă a depins întot­deauna de ceva sau cineva mai înalt decât mine, am avut, în­totdeauna când scriam, sentimentul că sunt asis­tată, că nu sunt eu singură autorul paginilor mele.

– Este greu sau e nevoie de mult curaj pentru a scrie poezie, pentru a-ți asuma fragilitatea ființei expusă public?

– Ai nevoie de curaj, când depinde de tine, dacă te hotărăști sau nu să faci ceva. Nu e cazul poeților, care atunci când sunt născuți poeți, nu sunt întrebați dacă au sau nu curaj să se nască. Nu poeții își asu­mă poezia, ci poezia îi asumă pe ei.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian