Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Un loc fascinant: Arhivele Naționale

Frumusețea Bucureștiului interbelic

Peste drum de Grădina Cișmigiului, pe Bu­levardul Regina Elisabeta, se află, în ime­­­diata vecinătate a sediului impozant al Primăriei Bucureștiului, o clădire de epocă, sobră, fără o expresivitate evidentă, proprie altor re­ședințe de odinioară. Este sediul Arhivelor Na­țio­nale ale României, după cum scrie chiar pe frontispiciu, astfel încât cine se plimbă pe aleile par­cului să știe exact ce instituție publică se află aici. Dar pe ușile ei nu intră și iese lume diversă, cum e, bunăoară, pe scările Tribunalului. Nu. La Arhive deschide ușa și pătrunde înăuntru un altfel de public: sunt ex­ploratorii vechilor documente, pline cu scrieri de mână în chirilică, ai teancurilor de acte redactate pe hârtii îngălbenite de timp, ai unor registre cu da­te pe care nu le mai găsesc în altă parte. Aici e in­for­mația istorică primă, după care urmează inter­pretările savanților și profe­so­rilor.

Casa comorilor

Clădirea e veche de 132 de ani și a fost, inițial, sediu al Monitorului Oficial, apoi al Secretariatului General al Guvernului, în perioada interbelică. Abia în primii ani ai comunismului, a fost aleasă ca sediu al Arhivelor Naționale, fiind depozitată aici zestrea documentară a României, începând de la hrisoavele voievozilor, până la documente din epo­ca modernă. Am trecut mulți ani prin fața clă­dirii, fără să resimt vreun impuls de a intra. În pri­măvara anului 2018, însă, am deschis ușa grea și m-am dus să so­licit o legitimație. Eram deja pre­gătit să umblu prin labirintul vechilor docu­mente. Îmi propusesem să des­copăr aici, în ini­ma Bucu­reștiului, informații des­pre trecutul satului meu de obâr­șie, Polovragi, situat la 300 de km depăr­tare, în Gorj. Ca să intru în lumea fas­ci­nantă a vechilor zapise, am fost ne­voit să învăț mai întâi a descifra scrie­rea chirilică, veșt­mântul în care au fost îm­bră­cate cuvintele limbii române, timp de peste un mileniu, de la Chiril și Me­todie, misionarii creștini sosiți din sudul Dunării, și până la dom­ni­torul Alexandru Ioan Cuza, care a in­tro­dus grafia latină în instituții, cultură și comunicarea publică. Vreo trei luni am exersat acasă, îna­inte să vin la Arhive, citi­rea textelor caligrafiate de că­lugări și di­aci, texte sca­nate și publi­cate online chiar pe site-ul ANR, fiindu-mi de folos in­dicațiile furnizate de poetul Matei Hu­topila din Iași și de un ma­nual găsit pe internet. Încet, încet, scrierile enig­ma­tice au în­ceput să-și dezvă­luie sen­surile. Convins că pot, de pe acum, să citesc un docu­ment din seco­lele tre­cute, am devenit abo­natul Ar­hi­velor Naționale. Pri­mul document avut sub ochi a fost din vremea lui Matei Ba­sa­rab, domni­torul care l-a numit am­ba­sa­dor la Constantinopol pe cel mai mare proprietar din Polovragi, spre ju­mă­tatea secolu­lui al XVII-lea, pe pos­telnicul Dan­ciu Pără­ianu, cti­torul Mâ­năstirii Po­lo­vragi și unul dintre cei mai cu­nos­cuți feudali de pe Valea Oltețului. Dan­­ciu a fost unul dintre boierii fa­vo­­riți ai lui Matei Basarab, împreună cu frații săi, Stan­ciu și Calotă. După ce a cons­tru­it mânăstirea, i-a dăruit acesteia sa­tul, astfel încât locuitorii de atunci au ajuns clăcași mânăs­ti­rești și așa au rămas până la reforma lui Cuza, când au devenit cetățeni ai statului român nou în­ființat, prin unirea din 1859. Până atunci, în­să, au fost sub tutela egu­me­nilor, care s-au perindat în de­curs de două sute de ani. Relațiile nu au fost mereu liniș­tite. Egumenii îi reclamau deseori pe să­teni auto­ri­tăților de la Cra­iova și chiar dom­ni­torilor de la București, acu­zându-i că nu dau dijmă, nu plă­tesc suhatul mun­­­ților și vând fără voie vin și rachiu. De partea cea­laltă, sătenii nu și-au recu­nos­cut con­diția de clăcași, susținând că sunt oameni li­­beri. Erau mândri și nu ezitau să-i sfideze pe mo­nahi.

Un egumen ca un prinț

Vecinul de peste drum: Grădina Cișmigiu (Foto: Shutterstock)

Răsfoind paginile docu­men­telor, am descoperit nu­me­roa­se secvențe din viața egu­me­nului Hrisante Penetis, grec de origine, care a fost numit năs­tavnic al Mânăstirii Polo­vragi în 1806, apoi a fost numit egumen al Mânăstirii Horezu, în 1832, rămânând în această func­ție până în 1852, când a murit. Hri­sante a dominat, prac­tic, exis­­­ten­ța satelor aflate sub juris­dic­ția Horezului și a Polovra­giului. Istoricii l-au ase­muit unui prin­ci­pe renascen­tist, dato­rită firii sale orientate către cele lumești, fiind excelent ad­ministrator al mo­șiilor mânăstirești și bun cunos­cător al oamenilor, de la cei umili, până la cei sus-puși, mereu activ, im­plicat în intrigi, în procese, în acte de contra­bandă, gata să-și piardă capul când au intrat turcii în Oltenia, dar și spirit filantrop, ca în­temeitor al unei școli de fete tocmai la Brăila, por­­tul dunărean unde activau compa­trioții săi greci. E una dintre cele mai interesante figuri ale vieții religioase din Oltenia medievală. Sătenii din Polovragi l-au su­pra­numit Hrisante dracul, dar nu fiindcă i-ar fi pri­gonit neapărat, ci fiindcă îi re­cunoșteau inteligența și vigilența, fiindcă nu-i scă­pa nimic, niciun deta­liu, cunoștea în amănunt tot ce se întâmpla pe mo­șiile sale, documentele dove­desc asta cu prisosință. În zilele noastre, ar fi con­dus cu succes o companie multina­țională sau un par­tid. Cercetând docu­men­tele, consider că toată acti­vitatea lui a fost legată, prin fire secrete, de sta­tul grec, căruia i-o fi furnizat nu numai informații, dar poate i-a predat și o parte din câștigurile bănești obținute de pe moșiile Mânăs­tirilor Polovragi și Horezu. Când egumenul a mu­rit, în 1852, într-o casă din București, unde venise de ceva timp ca să-și caute sănătatea, consulul Greciei a intervenit ime­diat după deces și a pus sechestru pe toate bu­nu­rile sale, lăsând tri­mi­sului de la Horezu numai ca­­davrul, care deja în­cepuse să se descompună. Via­ța lui Hrisante Pe­netis își așteaptă biograful, sau de ce nu, ro­man­cierul, mai ales că moda romanelor istorice pare să fi revenit.

Mesaje din lumea dispărută

Fragment dintr-un hrisov semnat de Matei Basarab

Dar ai mei, înaintașii mei, polovrăceni, or fi pe undeva, prin aceste documente? Pe Rădeștii din Baia de Fier, strămoșii din partea mamei, i-am gă­sit ușor, fiindcă au fost implicați în răscoala declan­șată în 1832 împotriva Mânăstirii Horezu, al cărei egumen era chiar Hrisante Penetis! Egumenul a cerut insistent autorităților ca frații Rădescu (Ion, Toma și Nicolae) și alți câțiva săteni să fie exilați, ceea ce a și obținut. Mai târziu, ajuns cine știe pe unde, Ion Rădescu s-a dus la Horezu, în fața lui Hri­sante și l-a rugat să-l ierte, că nu el a declanșat răs­coala. Hrisante l-a iertat! Pe strămoșii paterni, ai Bădițanilor, i-am descoperit întâmplător. Am dat peste o catagrafie a satului din 1838, cu aproape 300 de nume ale locuitorilor din acel an. Printre ei, un Bădiță Nedelcu. Să fie oare acest Nedelcu stră­moșul meu? A trebuit să fac un ocol pe la Arhivele Ju­dețene Gorj, unde am aflat adevărul: Bădița Ne­delcu este înaintașul neamului Bădița din Polo­vragi. Numele său de familie a dispărut, iar prenu­mele său a devenit numele de familie al urmașilor săi. I-am identificat apoi și părinții: Mihuță Nedel­cu și Maria Nedelcioaia, născuți între 1770 și 1780. Cu timpul, am refăcut aproape tot puzzle-ul ge­nealogic întins pe șapte generații. Am mai aflat că Bădiță Nedelcu a închiriat o piuă pe Olteț (erau în acei ani vreo 40 de pive, mori și joagăre, pe numai patru kilometri , plătind mânăstirii, împreună cu doi asociați, doi galbeni împărătești drept chirie pentru un an. Din aceste pive ie­șeau can­tități imense de dimie, cum­părate de negus­tori și vândute prin toate târ­gu­rile. O lume dispărută cu totul, evo­cată însă de aceste vrafuri de do­­cu­mente, păstra­te în depo­zi­tele Ar­hi­velor Na­ționale ale Ro­mâ­niei, aduse dimi­nea­ța, la pri­mele ore, de mâinile deli­cate ale doam­nelor care lucrează aici. Pentru cer­cetători, cei de pro­fesie sau de oca­zie, ca mine, sunt cele mai emo­țio­nante mo­men­te. E curiozitatea ne­răb­dătoare, fe­brilă, de a vedea ce in­for­mații sunt îngropate acolo, în rândurile acelea caligrafiate în chirilică de că­lugări și de diaci. Pentru acele infor­mații, intri în „casa comorilor”, lăsând în urmă pre­zentul orașului, cu vuietul lui sclipitor.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian