Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pe urmele lui Eminescu, la Viena

• Oricare dintre reportajele lui BOGDAN LUPESCU sunt edificatoare pentru marele lui talent. Am ales textul despre Eminescu, pentru a marca aniver­sa­rea zilei de naștere a poetului. Nu există un omagiu mai potrivit! •

Drumul spre fericire

Dimineață de septembrie, 1869. O trăsură încovo­ia­tă de bagaje părăsește Ipoteștiul, pornind legănat, pe dru­muri de țară, spre satul Dornești și de aici mai de­parte, spre zările Cernăuțiului. În trăsură sunt cinci oa­meni, doi părinți și trei frați. De-o parte tatăl, în­con­ju­rându-și cu brațele soția, pe micuțul Matei și pe Aglae, „de acum duducă domnească”. În față, pe cealaltă ban­chetă, șade singur un tânăr de 19 ani, privind gânditor pe fereastră. Mihai, frățânele cel mare, e însoțit de părinți, „pentru siguranță”, la înscrierea în Uni­versi­ta­tea din Viena. Un june pa­lid, cu ochii negri, ce stră­lucesc săl­batic sub frun­tea înaltă, cu părul cobo­rând în plete rebele peste ume­rii zdra­veni. Pare că zâmbește mereu – un zâm­bet abia schițat și puțin batjoco­ri­tor – pe seama a tot ceea ce întâlnește în cale. Zâm­bește câmpu­rilor pârjolite, zâm­bește ce­rului pustiu cu luciri de an­dezit, își pri­vește Moldova ca pe o iubită blândă pe care-o lași să te aștepte acasă. Nicio­da­tă nu s-a simțit mai bine. Nici­când n-a simțit mai vie de­monica jindui­re de-a pleca, de a-și mă­sura pu­te­rile cu lumea largă… Îl cheamă Emi­novici. Mihai Emi­­novici.

Vuietul unei mândre capitale

Raluca Eminovici (1816-1876), mama poetului

De la Cernăuți, Eminovicii au luat trenul până la Viena. Cu siguranță, pri­ma clădire pe care a văzut-o Emi­­nescu la coborârea în gară, a fost hotelul în care… stau eu, reporter pornit pe urma poetului la Viena: Hotel „Belvue”, pe atunci proaspăt zidit, o clă­dire impu­nă­toare, cu ferestre lungi cât o casă, cu odăi în care te spe­rii noaptea prin somn fiindcă nu poți ghici înălți­mea tava­nurilor. E dimi­neață, de­vreme. Privesc pe fereas­tră strada abia ie­și­tă din amor­țire, metropola ce­nușie, ce­țoasă, peste care țâșnesc răzleț turle de cate­drale, și mă întreb, mereu mă întreb, aproape cu pa­nică, cu ce-ar trebui să încea­pă re­por­tajul meu despre anii stu­denției lui Eminescu în capitala Austriei? Unde să mă duc?… Cât de mult trebuie să se fi schimbat orașul față de atunci? Iată-mă cu întrebările în stradă, mergând printre oa­meni ele­ganți care plimbă câini, aceeași stradă din „bețircul nouă” (sector – n.n.), pe care vor fi purces la drum cei cinci Eminescu, în cău­tare de gazdă, printre tramvaie trase de cai, domni eleganți salutându-se ceremonios din cupeurile cu ferestruici de cristal, alături de dudui fără griji, învă­luite în dantele și blăneturi scumpe. Un vuiet mândru, al unui oraș mân­dru, mai plin de sine și înflo­ritor cum n-a fost nicio­dată. Cine să se uite, altcum decât zefle­mitor, la un june ca vai de el, pri­pășit din ținuturile „siberiene” ale Botșănilor? Poetul va fi pășit puțin înain­tea părinților și fraților săi, minunându-se de toate cele văzute, căl­când sprinten, parcă purtat de aripi, cercetând cu în­cordare fiecare tre­cător, fie­care clădire, fiecare con­ver­sație. Larma ora­șului îi fă­cea bine. Limba acestor oa­meni o cu­noștea încă de la școala nemțească din Cer­năuți, trufia și bunăstarea lor nu-l frustrau. De altfel, nici nu voise neapă­rat Viena, venise aici după lungi insis­tențe, mai mult ca să-i facă pe plac tătâ­nelui său. Nu-i plăceau aca­demiile, nu-i plă­ceau pro­gra­­mele școlare. Dar ex­periențele noi, asta da, îl incitau ne­spus! Voia să stu­dieze; nu doar filo­so­fia, pe filosofi îi parcursese deja (mai mult „în mare”), însă acum n-avea prea multă trebuință de siste­mele lor abstracte și rigide. Voia me­dicina, voia – surprinzător – dreptul, chimia și as­tro­no­mia. Voia totul. Voia să co­linde străzile unei mari ca­pi­tale, parcurile, muzeele, ga­leriile de artă, dar mai ales teatrele, patimă veche, moștenită încă din vre­mea peregrinărilor cu trupa Pas­caly, pe drumurile Ardealu­lui. Și, peste toate, avea enorm de multă dragoste de dăruit…

S-au oprit aproape de gară, pe Por­zellan­gasse nu­mă­rul 9, acolo unde au­zi­seră încă din țară c-ar fi lo­cuințe la prețuri rezo­nabile, pentru studenți. Au urcat cu toții în odăița de la ultimul etaj, tatăl a achitat în palma unui neamț, gal­ben după gal­ben, toa­tă chiria pe cinci luni, până la primăvară. Au mai stat câteva cea­suri împreună, vor­bind nimicuri, apoi s-a îmbrățișat cu părin­ții și cei doi fra­ți, care s-au întors la gară, de unde au luat urmă­torul tren înapoi, spre Mol­dova. Poe­tul a rămas singur. S-a așezat la fereas­tră, a pus o palmă pe soare și a zâm­­bit: pen­tru el, începea o nouă viață.

Un însingurat? Oh, nicidecum…

Ghe. Eminovici (1812-1884), tatăl poetului

Nu e ușor să găsești – uneori fie și să-ți imaginezi – locurile pe unde a trăit Emi­nes­cu, într-o capitală im­pe­rială. Unele străzi au fost renu­mero­tate, multe clădiri au fost dărâ­mate, înlocuite cu altele. Da, nu-i ușor, mai ales că în cei aproape trei ani cât a stat în Viena, poetul a fost mai degrabă un hoi­nar și-un nesta­tornic, schimbând nu mai puțin de șapte adrese, negă­sindu-și astâm­părul și rostul nici în băncile amfitea­trelor, nici în tavernele moho­râte, la un pahar cu ami­cii studenți, nici în singurătatea biblio­te­cilor. Pleca, dispărea me­reu, chiar amicii foarte apropiați nu-l vedeau decât așa, în trecere, cel mult două zile într-o lună, la adu­nările asociațiilor stu­dențești, la „Casa cu trei fete” dindă­rătul Universității, în colțul cel mai întu­necos al cafenelei Troidl sau privind ore în șir câte un ta­blou, cu mâinile încrucișate pe piept, în su­bli­ma galerie de artă „Belvedere”… Misiune grea, așa­dar, pentru un reporter, să-i dea de ur­mă lui Eminescu, du­pă aproape un veac ju­mă­tate. Am însă șansa să cu­nosc, cu totul în­tâmplător, un om, chiar la întoarcerea mea în hotel, la sfârșitul unei zile întregi de cău­tări deșarte. Româ­nul Dorel Ușvad e re­cep­­ționer pe timp de noapte la hotelul „Belvue”. În tim­pul zilelor, se re­tra­ge în locuința sa – preschimbată într-o adevărată arhivă – și nu face decât să cerceteze și să se întrebe despre răs­tim­pul vienez al lui Mihai Emi­nescu. De 20 de ani, de când a venit aici, a cu­treierat toate marile bi­blio­teci ale ora­șului, și-a scos mii de fișe cu însem­nări, a găsit ma­tricolele universitare ale poetu­lui, ba a intrat chiar și în arhivele poliției vie­neze, punând mâna pe acele „mel­deschein”, do­cu­men­te amă­nunțite, cu fie­care adresă unde a lo­cuit poetul. Împreună cu el aveam să colind străzile Vienei, să mă contami­nez de vraja clădirilor vechi, a bulevar­delor cu halucinante palate, a gră­­dinilor publice cu murmur de vals, stâr­nin­du-mă a-ncerca să „văd” și eu ce a văzut altădată neasemuitul romantic. Așadar, în Por­zellan­gasse 9 – clădire astăzi înlocuită cu alta „nouă”, de vreo sută de ani –, Eminescu a rămas nu­mai acele cinci luni plătite de tatăl său. Pe 2 octom­brie s-a înscris ca stu­dent „ausserordentlich” – audi­tor, fără drept de exa­me­ne și diplomă – la Facultatea de Filosofie, dar n-a avut răb­dare – și mai ales bani – decât pentru puținele cursuri care-i erau pe plac. Mereu în ultimele bănci, cu tâmpla rezemată în pal­mă, un tânăr în haine negre și nițel cam roase, de șiac, zâmbind melancolic spre cate­dra profe­sorilor, fără să-și însemneze nimic… „Was für eine Den­ker­stir­ne!”, exclamau colegii germani. Ce frun­te de gân­ditor! Știa aproape tot, mulți dintre cei care l-au as­cultat atunci aveau impresia că, de fapt, el audia acele prelegeri mai mult ca să se convingă de ceea ce știa dinainte. Nici între oameni nu se simțea străin. O mul­țime de „domni ștudenți” valahi, care mai de care mai zurba­gii, înțesau aulele universității vieneze. Nu­mele său, chiar dacă schim­bat din Eminovici în Emi­nes­cu, era deja cunoscut, căci apăruse în cele mai pres­­ti­­gioase ga­zete ale vremii: „Familia” și „Con­vorbiri lite­rare”. Deși cel mai tânăr, vorbea cu toți, intra dezinvolt în șuvoiul ce­lor mai în­fierbântate pero­rațiuni și conflicte de păreri strigate „pașoptist”, în gura mare, era văzut adesea râzând c-o poftă molip­sitoare în mijlocul lor, părea s-aibă timp și dispoziție pentru toate flea­cu­rile lumii. Nu, nici­decum imaginea aceea a „visătorului pierdut în lumea închipui­rilor”, cu care ne-au obișnuit croni­carii. Totul în el era forță, do­rință nebună de făptuire imediată, fără zăbavă.

Burgtheater din Viena

La 1 ianuarie 1870, en­tu­ziasmul său reușește să adune toată stu­den­țimea ro­mâ­nească de la Viena, pentru a-i face o urare de plu­gușor lui Alexandru Ioan Cuza, pe Bilrothstrasse nr. 26, acolo unde fostul domnitor lo­cuia singur, bolnav de cancer… Și dacă același moldo­vean cu hai­nele lui roase și ciubotele scâlciate, bocă­nind jenat pe dalele de marmură ale palatelor, era pof­tit săptă­mâ­nal la fastuoasele reuniuni ale teatrelor vieneze – spre invidia tuturor colegilor –, înveselind și sucind mințile celor mai vestite și albastre-n priviri ac­trițe de la Burg­thea­ter – Frederica Bognar și Au­gusta Ban­dius-Wild­brandt –, asta înseamnă că Emi­nescu n-a fost chiar atât de contem­pla­tiv și însingurat pe cât s-a crezut. Era tâ­năr, fieștecare poftă lumească mistuia într-însa un sâm­bure de poezie. Iată cum îl vedea Ștefanelli, bunul său coleg de la Drept: „Emi­nescu, cât timp a pe­trecut în Vie­na, arăta de regulă foarte bine și era deplin sănătos. Prin pielița curată a feții sale străbătea o rume­neală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în față și se închideau pe jumătate atunci când Emi­nescu râdea. Și râdea adesea, cu o nai­vitate de copil, de făcea să râză și pe ceilalți din socie­tatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, ce ți se lipea de ini­mă…”. Dis­tracțiile, viața de noapte nu-i erau străine. Râdea cu lacrimi de comicul Meixner la Teatrul Curții Imperiale – atât de zgomotos, că deranja spectatorii –, che­fuia cu prietenii până la ziuă prin cârciumi, la Troidl, Moretti, „La Tata Wihl” ori prin al­tele, mai de mahala, se încingea în interminabile jocuri de noroc – vechi și de puțini știut nărav de-al său, tabi­netul și „Staier”-ul vienez, alături de bucălatele cuconițe la a căror com­panie ceilalți stu­denți valahi nici măcar nu visau. Apoi, deodată, dispărea multă vreme, nu mai știa nimeni de el. Și le era dor ro­mânilor să-l mai vadă apărând, cu paltonul cel lung și negru, cu clăbățul bă­nățean lăsat peste pletele învol­bu­rate, clăbăț și palton de care nu se des­părțea niciodată, din toamnă până-n primăvară. Cău­ta mereu gazdele cele mai ieftine, voind mai degrabă să cumpere cărți cu puți­nii bani pentru chirie, pe care-i primea. Îl găseai prin odăi­țe strâm­te și neîncălzite, la eta­jele de sus ale clă­di­rilor, pe care le părăsea repe­de, dormind pe la prieteni, până ce primea iarăși pachetul de pân­ză sigi­lat, cu flo­rinii de la Ipo­tești. „N-am res­puns, căci aștep­tam la zi întâi scrisoa­re. Când trimiteți lunarii? (Am trebuință.) Respundeți tele­grafic. Mihai.” Așa arătau mai toate tele­gramele lui disperate. Scria: „Vă spun drept că trăiesc cu mare greu­tate. În momentul în care vă scriu aceste șiruri, mă aflu în lipsă deplină de bani, așa încât voiu trebui ca mâni să îm­prumut de la cineva, deși și îm­prumutarea e grea, căci cunos­cu­ții mei, stu­denți ca și mine, n-au nici ei de unde. Mi-ar trebui și un par­dessus, pentru că pe o vremea așa caldă nu pot um­bla cu paltonul, apoi nu e nici așa cald ca să pot umbla numai în jachetă…”. Banii, lipsa nenoro­cită a banilor, doar asta îi putea șterge „veci­nicul zâmbet de pe buze”. Nu înjura. O singură vor­bă mai grea avea el, dar și aceea zisă rar, oftat, după multă strân­gere de suferință, zisă direct din adâncul inimii: „‘Tu-i neamu’ nevoii!”.

Odaia unui geniu

Dianagasse 3, casa de la răscruce, unde a stat în toamna 1870

O emoție ciudată mă cuprinde stând pe trotuar, în fața imensei clădiri de pe Dianagasse numărul 3. O clă­dire cazonă, tipic imperială, aflată la tăierea a două străzi perfect drepte, în fapt două șiruri nesfârșite de clădiri cenușii, albe, cafenii, de aceeași înălțime, între care nu se cască nici măcar un gang, printre care nu pătrunde nicio rază de soare. Dar casa de pe colț e totuși scăl­dată în lumină. Acolo, la ulti­mul cat, în man­­sarda cu feres­truici cât o palmă, a trăit poe­tul în ploioasa toamnă a anului 1870. Și tot acolo, în acea chilioară mizeră, de deasupra unei capitale trufașe și opu­len­te, s-a pus la cale marea ser­ba­re a prăznuirii de la Putna. O reuni­re istorică a întregii stu­dențimi româ­nești de pretutin­deni, în jurul mormântului lui Ștefan cel Mare…

Intru în clădire cu inima strânsă. Mă pomenesc într-un hol ciudat și rece, în care ecoul pașilor răsună până la ultimele etaje. Pereți scorojiți. Penumbre unsu­roase, măslinii, prelingându-se parcă din tava­nuri. O umezeală bătrână îți intră în oase. Aici – îmi spun –, puține se vor fi schimbat față de vremurile de atunci… Urcăm spirala scărilor, ținându-ne de balus­tra­da înghețată și privind doar în sus, ca și cum nevă­zute primejdii ar putea să se prăvale spre noi de acolo. Care o fi fost odăița lui? Asta? Sau cealaltă?… Cine știe… Domnul Ușvad se oferă să bată, să-mi traducă, dar îl opresc. Ce rost ar mai avea? Probabil niște bătrâni care n-au auzit nici în vise de Mihai Emines­cu. Vra­ja s-ar rupe. Parcă mai frumoasă e închipuirea. Pri­vim în jos, prin rotocolul amenințător de scări, gândind că pe ace­leași trepte bătrâne va fi urcat altă­dată și Slavici, cu aceeași inimă strân­să, ca să-i aducă bietului poet un pa­chețel de mâncare. În unele di­mineți friguroase îl găsea pe amărâtul sti­har cu patul nedesfăcut, chircit într-un colț de odaie îne­cată în fum de tutun, cu spatele lipit de pereții roșii, mus­tind de igrasie, și ge­nun­chii la gură, citind. Iar când îl vedea in­trând, Emi­nescu se ridica vo­ios, lăsând cartea pe podeaua ne­mă­turată cu săptă­mâ­nile, lângă ibricul de ca­fea plin de zaț, și-l poftea galant înăuntru, ca și cum l-ar fi invitat în cine știe ce salon domnesc…

Niciodată n-a putut prietenul său ardelean să pri­cea­pă cum poate trăi așa Eminescu. Aproape îl invidia pen­tru puterea-i de a face haz pe seama tuturor lipsu­rilor și amărăciu­nilor. „Nu avea cuvenita purtare de grijă pentru sine însuși”, își amintește Sla­vici. „Când se punea pe ce­tite, nu su­ferea să i se dereticească prin casă, să i se mă­tu­re și să i se aș­tear­nă patul. Alt păcat al lui era că nu făcea deose­bire între ziuă și noapte: stă­tea toată noaptea treaz cetind, scriind ori dis­cutând, și apoi dormea toată ziua. Mânca puțin și pe apu­cate, își omora deci foa­mea bând mereu cafele gătite de el însuși la mașina care-i stă­tea întot­deauna pe masă.” În săptămânile ace­lea, când scria ori „ce­tea”, Eminescu nu exista pentru nimeni. Apoi, deo­dată, apă­rea ia­răși la ca­fe­neaua „Troidl”, la fel de exu­be­rant ca înain­te, râzând și cân­tând în gura mare pe străzi, dispus la toate petrecerile și dră­coveniile pă­mân­tului.

Întâlnirea cu îngerul

Veronica Micle la vârsta de 19 ani

Unde să fi fost, totuși, acea pen­si­une Löwenbach, în care a stat doam­na Veronica Micle în timpul vizitei la Viena? Nici prietenii cei mai intimi ai poetului n-au știut. Iarna lui ‘71 a fost cea mai cumplită din viața sa. Cei de la Ipotești parcă-l uita­seră. De luni de zile nu mai pri­mise tainul de opt­spre­zece flo­rini, trăia în post negru, iar fără tutun și cafea nu mai avea poftă nici să scrie. Se mutase departe de centru, pe Schaum­burger­gasse 15, o casă gălbe­jită, cu un singur cat (se păstrează și astăzi), într-o odaie largă, unde abia pu­tea chivernisi lemnele de foc pen­­tru câteva ore calde pe noap­te. Stătea în pat, învelit în palton, cu privirea ațintită în tavanul crăpat de udeală, așteptând un semn. Și iată că, într-o dimineață rece și senină, semnul s-a ivit! O doamnă la fel de tânără ca și el, nimeni alta decât soția profesorului Micle, recto­ru­l universității ieșene, îi tri­mitea răvaș că l-ar vrea tăl­maci în scurtul ei voiaj prin Viena. Venea aici „ca să se tămăduiască de-o eczemă supărătoare”, dar, poate mai mult, ca să mai dea o raită prin fața uluitoarelor vitrine cu blă­nuri și bijuterii din fascinanta capitală a Imperiului. O Vero­nică subțirică și elegantă, cu ochi mari și albaștri, cu o coa­fură bogată, din care i se re­varsă pe umeri șuvițe răzlețe, ispiti­toa­re, cu degete subțiri, înmă­nu­șate, ce ating parcă întâm­plător, nevi­novat, ca din greșeală… Un singur lucru e cert, măr­turisit de toți: aici, în aceas­tă fatală pen­siune a doam­nei Löwenbach, cei doi tineri au făcut cunoștință. Și încă ceva: după o singură în­tâl­nire, după un singur schimb de priviri, viața lui Mihai Emi­nescu s-a schimbat pe de-a-ntre­gul. Ne­bu­niile cu priete­nii s-au isprăvit chiar de a doua zi, căr­țile din o­dăi­ța înecată în praf au rămas vreme îndelun­gată în­toar­se la aceeași filă. Cea­iurile dan­sante de la „ma­dam Maier” și „mamzell’ Rezi” – nemțoaicele cu rochii de­col­tate și chicot de râs cris­talin –, acolo unde junele mol­dav era mereu sufle­tul petre­cerii, s-au risipit ca un abur. Ce s-o fi întâm­plat în dimi­neața aceea de iarnă, acolo, între pereții pensiunii austrie­ce, în cli­pa când ochii păti­mași ai poetului au descoperit „mi­­nu­nea cea dulce”, în­gerul învelit în cas­ca­dele părului auriu, zâm­­­be­tul acela șăgalnic și alin­tat, pe care avea apoi să-l vise­ze și să-l cânte în poezii, talia subțire ca lujerul unei flori, rotunjimile ascunse sub mângâierea mătăsii, mâi­nile albe și delicate și, mai pre­sus de toate, șirul vor­belor măiestrite, picurându-i în suflet mărgăritare. Ve­ronica era, și ea, poetă, știa pe de rost versurile celui pe care îl rugase să-i fie înso­țitor. Vrajă? Alchimie? Boală de esență divină? Cum să-i spui clipei miraculoase în care inima începe nebu­nește să-ți bată și simțurile să ți se aprindă, în care do­rul înăbușit pe care îl porți după tine ca o um­bră de suferință își găsește împlinire, fără puterea de a mai fi stăpânit? Sigur este că acolo, în pen­siunea Löwen­bach din Viena, viața lui Mihai Eminescu a intrat într-o altă dimensiune, pe o altă durată de timp, pe un drum de ne­în­tors: drumul marii iubiri. A însoțit-o pe Veronica Micle pas de pas, peste tot. De­par­te de cafenelele dos­pite de al­cool, pe marile bulevarde ale Ringului, prin par­curi cu fanfare val­sânde, prin ex­pozițiile de artă, privind-o ca un hip­no­tizat, neîndrăznind s-o atingă, mân­gâind-o cu ochii săi negri, strălucitori. Iarna aceea cum­plită a devenit cea mai feri­cită și tragică din viața sa. Doar fulgerarea de gând a des­părțirii făcea să i se frângă res­pirația, să i se rupă car­nea de pe oase. Și totuși, până la urmă, ea a plecat. Nu a avut puterea nici să îi zică „pe curând”.

Înger și demon

Gartnergasse 5, ultima locuință

Un cărucior paradit, plin de cărți și acoperit de-un pal­ton negru, zornăind sa­ca­dat pe pavajul mărunt al stră­­zilor imperiale. Îl îm­pin­ge un tânăr absent, cu ple­tele negre căzute peste ochii aproape închiși, îl îm­pinge tot mai departe, ne­pă­sător, fără țintă… Mihai Emines­cu își cară averea, își cară crucea prin moho­râta Vienă. Una dintre ulti­mele sale adrese – Koller­gasse 3, tot în „be­țircul trei”, o casă cu adevărat im­punătoare, bogat sculp­tată pe brâul dintre etaje, foarte aproape de apa ce­nușie a Dunării. Și dacă-mi va dăi­nui în amintire vreo imagine a caselor în care a trăit Emi­­nescu la Vie­na, atunci cu siguranță aceasta este: absolut toate sunt în­so­rite! După lungi călătorii pe jos, prin umbra rece a zi­durilor, fiecare ajungere e însoțită de o apariție a soa­relui. Parcă o bizară fatalitate le-a ales nu­mai la colțuri sau răs­cruci de străzi. Parcă Dumnezeu le-a ales să fie toate luminate…

Kollergasse 3 e o clădire celebră, ră­masă absolut ne­schimbată din vre­mea poetului, dar pe care abia acum vreo treizeci de ani, ro­mânii s-au gândit să atâr­ne o ta­blă memo­rială. Se știe precis chiar și etajul – în­tâi – și numărul apartamen­tului – nouă­sprezece. De la fereas­tra aceea, de la etajul întâi a apartamentului nouă­sprezece, ime­diat în partea dreaptă, Mihai Emi­nescu a urmărit, zi de zi, zi­di­rea unei cate­drale. Poetul a coborât ade­sea sprea ea, pășind sfios printre schelele murdare, prin var și mo­loz, privin­du-i uneori zile întregi pe pictorii vienezi, urmă­rin­du-i cum pictează un brâu de icoane, la înălți­mea pri­virii omenești. Atunci se picta Golgota; se poate ve­dea și acum. O succesiune halu­cinantă de ima­gini, înfă­țișând ultimul drum al lui Iisus Hristos, ultimul drum al Fiului care-și poartă crucea spre moarte și mân­tuire…

Viena, decembrie 2003

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian