TEODOR BACONSCHI – „NATO ne-ar apăra în orice situație de agresiune directă”

Din momentul în care generalul iranian Qasem Suleimani a fost ucis pe aero­por­tul din Bagdad de rachete trase de o dronă americană, presa de la noi și din lume a luat foc. S-au făcut varii speculații cu privire la un po­sibil al treilea război mondial, mai ales în articole care căutau senzaționalul. Pentru a afla dacă ne pân­dește vreo primejdie și care e locul nostru în aceas­tă lume a războaielor purtate mai cu seamă pe in­ternet, am apelat la un diplomat de carieră – dom­nul Teodor Baconschi, fost ministru de externe. Discuția noastră a plecat de la contextul în care Ro­mânia se află acum: țară membră a UE și parte­neră a NATO, două umbrele despre care țuțerii de ser­viciu ne spun că pot fi retrase, chiar la vreme rea.

„E greu de crezut că România are vreun motiv serios de îngrijorare”

– Pentru majoritatea românilor, conflictul americano-iranian înseamnă… frică. Teama că în calitatea noastră de membri NATO, dotați și cu ce­lebrul scut de la Deveselu, am putea fi aleși drept țintă de către iranieni. Într-un eventual conflict (Doamne ferește!), cine va sări să ne apere și cum: soldații din NATO, în general, sau cei americani, prezenți pe teritoriul României? Armata noastră ar fi implicată și ea?

– Iranul deține rachete a căror rază de acțiune ar putea viza România, dar scutul anti-rachetă din baza militară Deveselu – operaționalizat sub co­man­dă NATO – este antidotul perfect pentru con­tra­­­cararea unui asemenea risc ipotetic. Suntem deci, orice s-ar întâmpla, într-o situație de securi­tate foarte bună. De altfel, nu cred că tensiunea SUA-Iran va degenera printr-o escaladare ira­țio­nală, într-o spirală a supralicitărilor iresponsabile. Sigur că regimul de la Teheran trădează o mare ner­vozitate – deunăzi l-a arestat (dintr-o frizerie!) pe ambasadorul Marii Britanii, încălcând astfel toate regulile privitoare la imunitatea diplomatică. A mai făcut-o, dacă e să ne amintim de criza ostaticilor din ambasada SUA, deținuți 444 zile, între 1979 și 1981. Iranul are la dispoziție, după analiza ex­per­ților, mai multe registre în care ar putea acționa: atacuri cibernetice (precum cel împotriva serve­re­lor companiei petroliere saudite „Aramco”), po­sibile atacuri cu rachete (de 200 kg explozibil) lan­sate contra unor baze și companii america­ne/ occi­den­tale din zonă, atacuri cu drone asupra ra­da­re­lor (sau a altor obiective sensibile), în state aliate cu SUA, din regiunea Golfului. Să nu uităm că Te­heranul controlează o serie de organizații te­ro­riste (în Yemen, Siria, Gaza etc.) și diferite celule ale diasporei șiite (care au lovit în trecut ținte, mai ales israeliene, de la Bangkok, până la Buenos Aires). Pe de altă parte, capacitatea sa navală de a bloca tra­ficul comercial din strâmtoarea Hormuz (pe unde cir­culă 80% din petrolul care alimentează eco­no­mia lumii) e strict limitată, mai ales din sep­tembrie 2019, de când SUA conduce acolo o coa­liție de șap­te state reunite în așa-numita „Inter­national Ma­ritime Security Construct”. Adevăratul risc major privește însă faptul că, odată retras din Acordul nuclear, Iranul va fi tentat să reia eforturile de fabricare a unei arme atomice. E clar că o ase­menea evoluție nu va fi tolerată, nici de SUA, nici de Israel (pe care regimul ayatollahilor l-ar dori „șters de pe hartă”). E, deci, firesc să urmărim di­plo­matic și politic toate evoluțiile viitoare, în stric­­tă coordonare cu aliații noștri euro-atlantici. Ca să vin acum la întrebarea dummneavoastră con­­cretă: da, NATO ne-ar apăra în orice situație de agresiune directă, pentru că Articolul 5, legat de apărarea colectivă a statelor-membre (așa-zisul „principiu al muschetarilor”) rămâne piesa centrală în viața Alianței Nord-Atlantice. De alt­fel, președintele Trump a cerut implicarea mult mai pu­ternică a NATO în tot Orientul Mijlociu. Cum va fi concretizată această invitație rămâne de sta­bi­lit în forurile politico-militare ale Alian­ței, din ca­re facem parte de drept. Oricum, e lim­pede că Ira­­nul va căuta să evite o confruntare ar­mată des­chi­­să cu SUA, a cărei superioritate tac­tică și stra­te­gică e indiscutabilă. Va ceda regimul, făcând con­cesii și reforme? Greu de crezut. Tocmai în acest blo­caj politico-ideologic rezidă și periculo­zitatea cres­cândă a situației prezente. Însă Iranul se află acum sub o dublă presiune: cea internațională și cea in­ter­nă. Pe plan global, e un stat izolat diplo­ma­­tic, su­pus unui regim sever de sancțiuni eco­no­mico-fi­nan­ciare și condamnat pentru „eroarea” de a fi dobo­rât un avion de linie ucrainean, provo­când moartea a 176 de victime. Acțiunea sa de re­taliere, după ce armata SUA l-a scos din joc pe Su­lei­mani, s-a do­ve­dit ineficientă. Regimul teocratic instaurat în 1979, după detronarea șahului Reza Pahlavi, nu e în cel mai bun moment din istoria sa turmentată. Ca dovadă că și pe plan intern au re­început pro­tes­te­­le publice, iar președintele Trump a spus clar că SUA nu vor tolera nici noi agresiuni contra intere­se­lor sale din regiune, nici asasinarea demons­tran­ților anti-guvernamentali. În aceste con­diții dure, care s-ar putea deteriora rapid, du­când Iranul în­tr-un unghi mort, e greu de crezut că România are vreun motiv direct de îngrijorare: nu ea reprezintă preo­cu­parea urgentă sau prioritatea autorităților de la Te­he­ran.

„Chiar dacă regimul teocratic a dispus de patru decenii pentru a-și consolida puterea internă, societatea civilă din Iran nu a dispărut”

– După doborârea unui avion civil, puterea de la Teheran s-a trezit cu un val de manifestanți în stradă. Pentru români este surprinzător să vadă că există în Iran și dizidențe. Sunt ele profunde sau e o mișcare superficială, care va trece rapid? Și, fapt mai important, ar putea ele să schimbe soarta acestui conflict?

– Iranul are peste 80 de milioane de locuitori, în majoritate tineri. E deținătorul unei vechi civi­li­zații (de fapt nodul în care s-au suprapus multiple civilizații, în ultimele trei milenii). Vorbim deci de o națiune cu bune motive de orgoliu național și cu elite profesionale de bună calitate. Chiar dacă regi­mul teocratic a dispus de patru decenii pentru a-și con­solida puterea internă (trupele speciale coman­date de Suleimani sunt un soi de stat în stat), so­cietatea civilă din Iran nu a dispărut. Am văzut mari manifestații anti-regim cu prilejul recentei scum­piri a prețului la benzină. După ce opinia pu­blică a aflat că guvernul a doborât din incom­pe­tență militară un avion de linie, în care se aflau și 80 de iranieni, populația s-a inflamat în chip le­gitim. Situația e instabilă. Lumea e nemulțumită cu nivelul de trai în continuă scădere, de amplitudinea sufocantă a corupției, de interzicerea unor drepturi civile fundamentale și de propaganda tot mai puțin convingătoare a regimului. Milioanele de cetățeni tineri ai Iranului nu vor sta pasivi în această pe­rioa­dă: ei simt că e în joc chiar viitorul lor. Chiar dacă regimul cenzurează internetul și rețelele so­ciale, sunt convins că poporul iranian știe că lumea li­beră, democratică, e solidară de fapt cu sufe­rințele prin care trece. Sper să vedem ziua în care Iranul va redeveni un membru respectat și valoros al co­munității internaționale.

„Ca membri deplini în UE și NATO, trebuie să ne solidarizăm cu SUA și să ne facem auzită vocea la Bruxelles, fără complexe provinciale sau conduite politice timorate”

– De câte ori se ivește posibilitatea unui război pare că Uniunea Europeană nu își găsește pasul. Ezită în a fi de partea SUA, fără rezerve, ca par­teneri NATO. Ce presupune acest balans politic pentru noi, ca țară membră NATO și UE?

– Deși s-a dotat cu un Serviciu de Acțiune Ex­ternă, Uniunea Europeană nu vorbește pe o singură voce atunci când se declanșează crize serioase în ve­cinătatea sa (africană sau din Orientul Mijlociu). UE nu deține o armată proprie și nici nu va fi ca­pabilă să o genereze prea curând. SUA le cere sta­telor-membre (care sunt și membre NATO) să-și mo­dernizeze armatele naționale (alocând 2% din PIB respectivului obiectiv), dar multe dintre ele nu s-au pliat pe această exigență. O parte a presei și familiile politice de stânga din UE reflectă un grad variabil de anti-americanism, uitând că SUA au salvat de două ori pacea europeană și au finanțat re­construcția postbelică. Mulți actori europeni îm­bracă anti-americanismul sub pretextul indispo­ziției față de președintele Trump care, în pofida unei virulente opoziții dinspre Partidul Democrat, pare bine plasat pentru câștigarea unui al doilea man­dat la Casa Albă. E o atitudine imatură și con­tra­productivă. Sigur, Brexit, revizionismul rusesc și profilarea Chinei ca principal competitor global al Occidentului n-au simplificat viața UE. Sper, totuși, ca decidenții politici de pe ambele maluri ale Atlanticului să-și aducă aminte că suntem pe aceeași barcă și că avem un destin comun, legat de valori fundamentale împărtășite. În ce ne privește, ca membri deplini în UE și NATO, tre­buie să ne so­lidarizăm cu SUA și să ne fa­cem au­zită vocea la Bruxelles, fără com­plexe pro­vinciale sau conduite po­litice timo­rate, moș­te­nite din perioada pre-aderă­rii noastre la respectivele orga­nizații.