Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

NĂLUCILE ȚARILOR RUȘI

Fastuosul palat al Împărătesei Ecaterina a II-a

– Țarskoe Selo, celebrul palat al Împărătesei Ecaterina a II-a, e bântuit de fantome. Poveștile angajaților o dovedesc –

Ființe de aer care emană parfum

În camerele palatului țarilor din Țarskoe Selo se pro­duc fenomene misterioase. Totul se poate auzi, vedea, mirosi, ca și cum ar fi real: pași, foșnete, șoap­te, mi­res­me, muzică, zgomotul obiectelor care cad în liniștea de mormânt a miezului de noapte – dar nimic nu are o explicație logică. Încercările de a traduce aces­te fe­nomene prin cauze fizice – clă­dire veche, plafoane și dușu­mele vechi, tencuiala coșcovită, cu­renți de aer etc.… au rămas za­­dar­nice.

Custodele principal al mu­ze­ului, Larissa Va­lentinovna, spu­ne:

„Pentru per­soa­ne­le dotate cu o sen­sibilitate puternică, Palatul Ecaterinei cea Mare, asemeni altor palate și clădiri vechi, este un loc ideal pentru enigme și ha­lu­cinații. La noi, la Țarskoe Selo, fe­­nomenele para­nor­male se ma­nifes­tă doar în anumite încăperi, mereu ace­leași: cum ar fi scă­rile imperiale, scara de lângă bi­se­rica interioară, anticamera, Sala Mare a Tronului. O vreme, fap­tele stranii au fost expli­cate ca fiind produse ale foarte com­pli­ca­tului sistem de aerisire și încălzire al Palatului, vechi de pe la 1750. Dar, stupoare! Azi, o bună parte din acest sistem încâlcit de aerisire, care putea genera și su­nete, a fost obturat ori înfundat; ei bine, feno­menele continuă netulburate, neschimbate! Mai există și alte pa­late în Rusia, dar fără asemenea fenomene. Sin­gurul care se „înrudește” cu noi este superbul castel „Mihailovski” din Petersburg, unde Țarul Pavel I, fiul Ecaterinei cea Mare (Ecaterina a II-a), a fost asasinat; aici sunt văzute periodic luminițe ce se plimbă prin camerele învecinate cu sala istoricului omor. Fe­no­me­nele de la Țarskoe Selo sunt mai degrabă misterioase, inexplicabile: arome, parfumuri din alte timpuri, den­se, onctuoase – ca de exemplu mirosul uleiului de tran­­dafiri – irump peste tot fără motiv, când și când, de par­că tocmai a trecut cineva nevăzut și a lăsat în aer acest parfum. Dar parfumurile vechi aveau o altă re­țetă: ele nu se pot confunda cu cele actuale; par­fumul de la Țarskoe Selo nu este din zilele noastre! Câteo­dată, simți că în în­că­pere mai e cineva: cineva ușor, ca o părere, mai mult o adiere abia perceptibilă a aerului, adi­ere iscată nu știu unde; per­soana-adiere apare în special acolo unde și când unul dintre noi lu­crează singur într-o încă­pe­re. Când lucrez cu obiecte mă­runte, care au apar­ținut de­cedaților: evan­ta­ie, taba­che­re, rochii, pălării, eu simt că aceste lu­cruri sunt scumpe cuiva. Și su­fletul ace­la liber se va ma­nifesta, va acționa cum­va. Plus că ma­jo­ri­ta­tea obiectelor de toaletă ale țarilor sunt cadouri di­plo­matice și capo­dopere.

Prevestiri sumbre se adeveresc

Palatul Mihailovski din Sankt Petersburg, bântuit și el de fantome

Posibil că acolo, la Țarskoe Selo, se află una din granițele ce separă lumea noastră de lumea celuilalt tărâm. Judecați și dvs.:

Prima prevestire

În august 1987 a murit cea mai bătrână mu­zeografă – Vera Lemuș, pe numele ei. Ea a fost pri­vegheată – în semn de onoa­re – chiar în Palatul-mu­zeu. Sicriul a fost instalat în Sala de lângă Capela Imperială. În tim­pul parastasului, o bă­trâ­nică a observat:

– Doamne, ce păcat faceți! N-ați acoperit cu pânză neagră, de doliu, oglinzile și lustrele – aces­ta-i semn rău.

A doua prevestire

Peste câteva luni, la Palat, se filmau scene din Dama de pică de Ce­hov, inclusiv în Ca­pela Mor­tuară Imperială. Crengi de brad, un sicriu, niște icoa­ne de buta­fo­rie… totul pă­rea per­fect natu­ral. Dar și de da­ta asta, multă lume se te­mea. De ce? Biserica îm­pără­teas­că fusese profanată în tim­­pul ocupației na­ziste. După război, conform „bu­­nului” obicei sovie­tic, lăcașul nu a mai fost sfințit. O slujbă cu preot într-o biserică pângărită! Sacrilegiu! O nenorocire mare va coborî peste Palat – șopteau mulți.

Confirmarea

Într-adevăr! La doar două săptămâni, un incen­diu uriaș cuprindea castelul. Focul a fost stăpânit la timp, dar foarte greu, de pompieri. Până la urmă, pa­gubele au fost minime. „Dar șirul de două pre­vestiri male­fice, adeverite, m-a marcat”, încheie La­rissa.

Pași misterioși, zăngănit de arme și pinteni

Încăperile palatului sunt bântuite frecvent de adieri, miresme și șoapte inexplicabile

Alte și alte fapte vin să se adauge, fiecare cu părți înfricoșătoare și toate alcătuind un „fond de mistere” pentru salariații Palatului. Tot ce-i straniu are loc noap­tea. Liudmila Alexeevna, inspector al formației civile de pompieri, relatează:

– Fac, împreună cu o colegă, rondul de noapte. În Palat e liniște mormântală. Toate ușile au fost bine în­cuiate, inclusiv etajul. Brusc, auzim pași apăsați. Pașii ajung acolo unde coridorul se termină cu un zid; o cotesc spre dreapta și par că se înde­păr­tează. O groa­ză de nedescris ne prinde inimile în gheară! După un timp, avem curajul să ve­rificăm broaștele ușilor. To­tul e în ordine, bineînțeles! Cel mai frecvent, ase­me­nea înfricoșătoare întâmplări au loc toamna, în lu­nile mohorâte. Să umbli atunci pe coridoare și scări nu e chiar cel mai plăcut lucru de pe lume! Uneori, mi s-a întâmplat ca în timpul unei asemenea plimbări de serviciu să mă împie­treas­că zgomotul altor și altor pași inexplicabili, fără rost: ai impresia că cineva invizibil a trecut prin sala castelului, înaintea ta. Mi s-a întâmplat ca după câteva nopți din astea, să fiu un pachet de nervi: eram gata să mă arunc de la etaj, ori să de­mi­sionez – numai să nu mai aud fantomele! Pașii în special, pașii aceia mă înnebunesc. Cred că sunt pași de bărbat. Femeile calcă ușor, iar pașii pe ca­re-i auzim noi sunt grei, apăsați. Într-o noapte, elec­tro­nistul nos­tru era cât p-aci să-și piardă lu­ci­ditatea din cauza unor asemenea zgomote. În altă noapte, stă­team și citeam ceva. Ușa exterioară a Sălii de ospețe era zăvorâtă cu un lacăt imens, ca de cetate. Deodată, aud acolo, înăuntrul Marii Su­fra­gerii, pași distincți, zgo­motoși, ca de cizme cu pinteni, însoțiți și de un zgo­mot de arme; cum au în­ceput, tot așa au și încetat, la fel de straniu; de par­că „omul” ar fi pășit prin… zid, di­rect în stra­dă!…

De altfel, pași fără de stăpân, scârțâituri pe dușu­mele au auzit aproape toți angajații Palatului. „Spi­ritele” nu se sfiesc: lucrează la vedere, „ca-n co­dru”! La parterul Palatului, unde este atelierul pic­torilor res­tauratori, asemenea pași sunt la ordi­nea zilei. Ne­maivorbind de faimoasa Capelă: când acolo se de­clanșează alarme din senin și fără motiv, nimeni nu mai are curajul să se ducă să con­troleze. Să controlezi ce? Duhurile? Eu personal nu am văzut nimic acolo, însă când ieși, simți că e cine­va acolo, un „ochi” care te ve­ghează din întu­neric. În pavilionul „Cameron” am au­zit odată un strigăt. Am crezut că sunt res­tauratorii. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că ei plecaseră de două ore. Atunci cine a strigat?”

Asasinul invizibil

Straniul nu se oprește aici. Au fost și cazuri de contacte tactile, atingeri cu ceva inexistent. Un milițian care își făcea turul prin săli a fost lovit peste umăr de o mână nevăzută. Un electrician a ațipit pe o canapea, într-o cameră bine încuiată. S-a trezit pen­tru că a simțit cum cineva îl gâtuie, apu­cân­du-l cu mâinile pe la spate. Sărmanul a țipat așa de tare, încât celor de la etajul de mai jos le-a înghețat sângele în vi­ne. Băieții au sosit ime­­diat.

– Ce s-a în­tâm­plat? Cine? Ce? – au în­tre­bat. L-au ascultat fără să-l creadă.

Însă electricianul s-a dus a doua zi la o ex­per­tiză medicală. Doc­to­rul i-a certificat ur­me de stran­gu­lare pe gât și pe mâini! Bietul om a cerut trans­ferul.

– Am mai avut un caz, extrem de ciudat și el. Cu o cameră. Am ieșit din ea. Când să ne întoarcem – ușa încuiată! Cheia nicăieri! Ca să intrăm în ca­mera cu pricina a trebuit descuiată o altă ușă, late­rală. Atunci ne-am speriat: ușa în litigiu era încu­iată, cheia pe dinăuntru, răsucită. Cine putea să în­cu­ie și să iasă… pe unde? Prin sistemul de aerisire larg de câțiva centimetri?! Cum se petrec asemenea lucruri?

O femeie de serviciu deretica în ca­bi­netul Ța­rului Alexandru I, învingătorul lui Napoleon. Când aude o voce clară, de băr­bat, poruncitoare:

– Încearcă tu, numai, să faci o treabă de mân­tuială!

Câinele Lis și fantoma

Parcul, fantomatic și el, de la Tarskoe Selo

Toate aceste întâmplări, puse cap la cap, creează certitudinea că în Palat, în­tr-adevăr, bântuie o „for­ță”, care se mani­festă când și când. La început, chiar și toate întâmplările relatate pâ­nă acum le pă­reau an­ga­jaților aproa­pe im­po­sibile. Până a venit te­ribila noapte cu Lis – câi­nele milițianului.

„Într-o noapte, toam­na, pe la ora 12 – po­vestește Roza Jdanova, inspector de pompieri –, am auzit alarma inte­rioa­ră a Sălii celei Mari a Palatului, sala cea mai buclucașă, locul pre­fe­rat de rendez-vous pen­tru stafiile „noastre”. Am deschis ușa mare, cu can­­turi, a Sălii. Am as­cultat. Liniște! Totul OK! În spa­tele acestei uși cu cristaluri se află panoul electric. Noi nu am mai aprins lumina mare din Sală. Ne-am grăbit, ne-am luat doar lan­ternele. Primul a „erupt” în sală Lis, câinele lup al­sacian dresat al mi­li­țianului de serviciu. Eu, colega mea și șe­­ful pazei am rămas în prag. Cei doi mili­țieni – Ser­ghei Karamzin și Leonid Bîcov – au pă­truns în Sa­lă, după Lis. Câinele lătra fioros și s-a oprit în mij­lo­cul sălii, spre fereastră. Atunci s-a au­zit un zgomot „de nicăieri” – strident, ceva între o poc­nitură și un de­clic. Și, spre uimirea noastră, voi­nicul și fio­rosul câi­ne lup s-a retras cu coada între picioare, spre in­trare. Cu toa­te poruncile stăpânului, Lis a ră­mas cul­cat pe burtă, în afara sălii.

Atunci, Karamzin – stăpânul său – l-a apucat de zgardă și l-a târât, efectiv, în centrul sălii; câinele, fără să mai asculte de stăpân, s-a ascuns după o mă­suță din spatele unor draperii groase, de catifea. În timp ce Karamzin căuta în van să-și disciplineze câi­­ne­le, celălalt milițian verifica încăperea: ferestre, dra­pe­rii, mobile. Noi îi priveam. Ce vedeam? Ve­deam niș­te umbre ciudate, mișcându-se nestinghe­rite pe par­chet, pe lângă milițienii în derută. Deo­dată, colega mea, Liubov, șoptește:

– Uite, Roza, umbrele se apropie de noi!

– Or fi milițienii noștri, am spus. Apoi am în­ghe­țat. Am vă­zut cu groază că umbrele milițienilor erau pe cea­laltă parte a Sălii. As­tea, într-adevăr, se apro­piau de noi! Do­uă umbre mari, prea mari, fie­care de doi metri, um­bre cu tricornuri pe cap! Așa cum purtau oda­tă ofi­țe­rii din garda ța­rului. Da, și „ei” erau aproa­pe și îna­in­tau de­ciși spre noi. N-am mai su­portat ten­siunea. Am ți­pat. Un milițian aprin­de po­licandrul ma­re al Sălii. Um­brele dispar! Ră­mân groa­za noastră și „ani­hi­la­rea com­pletă” a psi­hicului bie­tului câi­ne Lis, care du­pă acea noapte de pomină n-a mai fost bun de nimic. A tre­buit „pen­sionat”.

„Încă un lucru îmi amintesc: atunci când mi­li­țianul a venit spre noi, el a trecut prin acele si­luete cu tri­corn. După aceea, m-au testat parapsi­ho­logic – spu­ne Ro­za. Mi-au dat să țin în mână două jumătăți ale unei rame făcute dintr-un soi de cre­ioane cu pro­prie­tăți speciale. Și m-au în­trebat:

– Ați văzut cu ade­vărat toate aces­tea?

– Da, am răspuns eu. Și am simțit cum capetele ca­drului s-au apropiat de la sine! Apoi m-au întrebat:

– Pot provoca „umbrele” vreun rău?

La această întrebare, cadrul (rama) a început să se desfacă încet, dar sigur; ceea ce mi s-a explicat că înseamnă:

– Nu, nu vă temeți, umbrele din Palatul Eca­terinei cea Mare nu sunt agresive, nici periculoase!

– Dar dvs. vă temeți?

– Nu știu. Frica, groaza nu sunt nume exacte pentru ceea ce simt. E vorba de altceva. Eu cred că aș fi putut trece demult peste acea întâmplare, dar când îmi amintesc câinele lup – inteligent, voinic, vioi, bine dresat – cum îngheață în pragul Sălii Mari și sche­lă­lăie cu coada între picioare, cum se culcă pe burtă și-și privește rușinat stăpânul, și cum mai apoi săr­ma­nul Lis n-a mai fost bun de nimic, îmbătrânind brusc și cu voința paralizată, „suptă” – ei bine, atunci în mintea mea apare iar imaginea celor două umbre cu tricorn, mergând spre noi și prin noi, printre ferestre, oglinzi și pereții auriți, ei bine, atunci…

Cam acestea sunt faptele. Nici nu-mi mai tre­buie alte dovezi. Îi revăd mereu pe „cei” doi: umbre de abur în pelerine albe, zornăind din pinteni, ima­te­riali! A crede sau nu în aceste semnale este deja o pro­blemă strict personală, a fiecăruia. Până una al­ta, cum scria Dostoievski: „Faptele rămân evi­den­te!”.

TATIANA STROGANOFF

(Foto: Shutterstock – 5)

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian