Bilă

O poveste, mai întotdeauna, are ceva fan­tastic, ireal în ea. Este un ireal pozitiv ca­re o înfrumusețează. De aceea ne plac poveștile. O poveste are, mai mereu, un final frumos, din care tragem o învățătură. De aceea, le recomandăm co­piilor poveștile, ca să în­vețe ceva din ele. Din pă­ca­te, e­xistă și povești cu final trist. Pe acelea le scrie viața…

Am să în­drăz­nesc să vă spun o poveste despre un câine pe numele său Bilă (așa a dorit stăpânul său să-l cheme). Era cât o min­ge, foarte jucăuș, foar­te inteligent, foarte uman. A trăit multe evenimente fe­ri­cite în viața familiei pe care o ocrotea. A văzut năs­cându-se o fetiță (care i-a luat locul în inima stăpânilor, dar el nu s-a lăsat: a ocrotit-o ca nimeni altul, cu de­vo­ta­ment și promptitudine), s-a văzut mu­tat în altă casă, cu spațiu mai mult, cu mai multe privilegii pentru el, a văzut născân­du-se un alt copil, i-a ocrotit creșterea și aces­­tuia, cu același devotament și cu o inimă uria­șă; în­țelegea că a trecut pe locul trei în ini­ma stă­pânilor, dar nu a încercat să schim­be ordinea. Probabil că i s-a părut normal, atâta vreme cât familia purta numele de „fa­milia cu câinele”. Anii au trecut, el s-a ma­turizat, stă­pânii îi anticipau reacțiile și el pe ale lor, copiii îl integrau natural în viața lor, când erau întrebați din cine le este compusă fa­mi­lia. Niciodată nu-i uitau ziua de naștere, me­reu îl sărbătoreau, însă, cu timpul, îi ve­nea mai rar rândul la mângâieri. Stăpânii au intrat în caruselul vieții, cu slujbe, cu copii, cu greul zilei de mâine sau de azi sau de ieri, cu pierderi de slujbe, cu altele. Știți voi…

Timpul a trecut, Bilă a îm­bătrânit, deși nu lăsa să se vadă prea tare. Până acum, nimic neo­bișnuit, dar, cum în toate poveștile sus­pansul creș­te, așa și povestea mea a ajuns în acest punct. Într-o zi, familia a fost călcată de hoți. Câinele era în casă, dar nu mai au­zea. Acest lucru nu l-a împiedicat să reac­țio­neze, însă hoților nu le-a păsat de el, l-au lovit, au luat singurul bun mai de preț (un cal­cu­lator) și au plecat fără regrete. Câinele s-a chinuit, apoi a paralizat, a făcut un a­tac vas­cular cerebral și a murit în chinuri cum­plite, la vete­rinar, sub ochii stăpânilor și ai copilului cel mare. Nici n-au apucat să-și ia rămas bun, au fost șocați, l-au mângâiat, l-au plâns și l-au îngropat aproape de ei, așa cum a trăit. Hoții nu au fost prinși, dar poate vor fi pedepsiți „altfel”, cu siguranță. Câinele s-a dus și, odată cu el, 12 ani din viața acestei fa­milii.

Acesta ar fi finalul poveștii. Sau nu, pentru că trebuie să aibă o morală, un înțeles, un substrat. Vă las pe dumneavoastră să-l descoperiți, pentru că eu am sufletul zdrobit de durere. Mi-a murit un membru al familiei!

ACHIM E. – București