Din tainele telepatiei

Puterea de a comunica o informație de la o minte sau alta, fără ajutorul cuvintelor sau semnelor, este considerată para­normală. Și totuși, ea este cât se poate de normală pentru mulți dintre noi, care o întâlnim la tot pasul, în viața de zi cu zi. Ne gândim la cineva și chiar atunci ne sună. Sau spunem același lucru în același timp, glu­mind apoi amuzați că “a plesnit un drac”. Acestea sunt doar câteva dintre cele mai banale exemple puse pe seama telepatiei. Dar ce se ascunde de fapt în spatele ei? Putem face tele­patie în mod inten­ționat? Și este această miste­rioasă putere una care poate fi antrenată, astfel în­cât să o putem controla și folosi după bunul plac?

Fizicianul îndrăgostit de lumea de dincolo

Pe la 1850, în Anglia epocii victoriene, cre­dința în feluritele puteri oculte era la cote ridicate. Nimic nu era mai la mo­dă decât să-ți petreci serile participând la ședințe elaborate de spiritism, ca­re-ți făceau părul măciucă. Oameni autodeclarați “me­dium”, care se jurau că-ți pot facilita comunicarea cu suflete de mult pierdute, existau la tot pasul. Iar tentația de a le da crezare era mare: la drept vor­bind, cine nu și-ar dori să poată relua legătura cu o rudă mult iubită, trecută în rândul celor drepți? În plus, printre oameni de știință re­nu­miți ai vre­mii erau și unii care sus­țineau sus și tare că ast­fel de fe­no­mene chiar sunt posibile. Prin­tre ei s-a nu­mărat, de pil­dă, chi­mistul și fi­zi­cianul brita­nic Wil­liam Crookes, mem­bru al So­cietății Re­gale, cu­noscut între altele pentru descoperirea elementului taliu. Sir William Crookes, care a devenit interesat de spiritism după moartea celui mai tânăr și mai îndrăgit dintre cei cincisprezece frați ai săi, a fost membru și chiar președinte al “The Ghost Club” (“Clubul fan­to­­melor”), o so­cie­tate de cer­ce­tare pa­ranormală, din care mai făceau parte și alte ilustre nume ale vremii, pre­cum romancierii Charles Dickens și Arthur Conan Doyle.

Iată însă că printre învățații vremii s-au nu­mărat și unii care erau pur și simplu ultragiați de aceste tendințe și care s-au reunit în cadrul așa- numitei Societăți de Cercetări Psihice (Society for Psychi­cal Research – prescurtat SPR). Membrii ei, dintre care mulți aveau legături cu prestigioasa Univer­sitate Cambridge, au încercat să facă o distincție netă, între conceptul științific al trans­miterii unor informații de la o minte la alta și contextul fistichiu al ședințelor de spiritism, în care presupuse me­diu­muri, cu presupuse puteri neobișnuite, comunicau cu presupuse fantome. Și tocmai pentru a separa mai bine lucrurile, a fost creat termenul “telepatie”. Cu­vân­tul a fost rostit pentru prima dată în 1882 de poetul, ese­istul și cercetătorul bri­tanic în domeniul para­psi­hologiei Frederic W. H. Myers. El a prezentat con­cep­tul în fața So­cietății de Cer­cetări Psi­hice, al cărei membru și fon­dator era. Un an mai târziu, SPR a demarat pri­me­le investigații sistematice și perti­nente în ma­te­rie de telepatie.

Nu atât gânduri, cât emoție

Deși cei mai mulți oameni leagă, telepatia în pri­mul rând de gândire, termenul vine de fapt de la cuvintele grecești “tele” (distanță) și “pathe” (sen­­timent), însemnând, deci, “sim­țire la dis­tan­ță”. Cu alte cuvânte, tele­pa­tia nu are de-a face îna­inte de toate cu gându­rile, ci cu emoțiile noas­tre. Ter­menul se referă la capacitatea cuiva de a le trans­mite altora porniri, senzații, gânduri sau sen­timente, fără mijlocirea organelor de simț obiș­nuite (ve­dere, atingere, gust, miros și auz). Cele mai obișnuite exemple apar între oamenii care se iubesc. O mamă poate simți, brusc, că ceva este în neregulă cu copilul ei, deși acesta se află departe și nu se confruntă, din câte știe ea, cu ni­ciun fel de problemă de sănătate sau de altă natură. Chinuită de sentimentul că i s-a întâmplat ceva rău, mama pune ime­diat mâna pe telefon și află că el a a suferit un accident de mașină, a fost jefuit sau a rămas din cine știe ce motiv cu inima frân­tă. Fenomene similare apar adesea și între frați, mai ales când aceștia sunt ge­meni, dar și între pri­eteni buni sau parte­neri de cuplu. Din fericire, însă, nu toate exem­plele puse pe seama te­lepatiei sunt dra­ma­tice. Se întâmplă să ne gân­dim la un om sau să vor­bim despre el și – sur­­priză! – chiar atunci să ne trezim cu un apel sau un mesaj din partea lui. Deși nu am mai co­municat cu el de o ju­mătate de an și nici nu aveam vreun motiv anume să o facem acum.

Experimente eșuate

De-a lungul anilor, au fost efectuate fel de fel de teste menite să dovedească existența telepatiei, însă niciunul nu a convins pe deplin lumea știin­țifică, ele nereușind să scoată la lumină lucruri con­crete. În cazul altor teste, ale căror rezultate păreau la prima vedere remar­ca­bile, au fost descoperite diverse ne­reguli care au pus până la urmă sub semnul între­bării toate con­clu­ziile finale. Și, în sfârșit, au existat și cazuri – deloc puține la număr – în care s-a dovedit că la mijloc s-a aflat un truc sau, și mai rău, o șarlatanie în toată legea. Așa cum s-a întâmplat în cazul britanicului Maurice Fogel, care s-a descris pe sine ca fiind “cel mai mare cititor de minte din lume”, susținând în 1948, la postul de radio BBC, că poate de­monstra existența te­le­patiei. Afirmația l-a intrigat pe jurnalistul Ar­thur Helliwell, care, dorind să-i cunoască metodele, a constatat că Fo­gel se slujea de trucuri și că se ba­za pe infor­ma­ții obținute îna­­intea specta­co­lelor sale des­pre unele dintre per­­soanele din pu­blic. În cele din urmă, metodele folosite de Fogel pentru a con­vinge lumea de redutabilele sale puteri tele­pa­tice au fost expuse public de jur­nalist într-un arti­col de pre­să.

Cum putem face noi înșine pe telepații: “citirea la rece”

Printre tehnicile folosite de mentaliști, me­diu­muri ori ghicitoare pentru a convinge oamenii de capacitățile lor deosebite, inclusiv telepatice, se numără așa-numita “citire la rece”.

Primul pas este culegerea cât mai multor infor­mații despre un alt individ dintr-o singură ochire. Sunt analizate pe dată vârsta, limbajul corporal, ves­ti­mentația, orientarea sexuală, religia, maniera de a vorbi, nivelul de educație etc. Specialiștii în acest domeniu trebuie să fie capabili să nime­rească rapid cea mai probabilă variantă (cutare tânără nu e de familie bună, dar s-a îmbogățit brusc – oare cum? – ah, probabil în urma unui mariaj cu un băr­bat înstărit), dar și să sesizeze și să se poată folosi cu dibăcie de cele mai mici sem­nale transmise de ceilalți. O ridicătură de sprân­ceană, o privire melancolică, o voce care a devenit brusc spartă pot reprezenta indicii prețioase pentru femeia care ne ghicește în palmă că se îndreaptă (sau nu) în direcția potrivită.

Al doilea pas poate fi, de pildă, în cazul unui medium, să spună din capul locului că are nevoie de cooperarea clientului, întrucât imaginile care-i vin în minte pot fi neclare. Și, cu cât e clientul mai ne­răbdător să facă diverse conexiuni și să reinter­preteze fel de fel de afirmații vagi, cu atât mai bine decurge ședința. “Văd o casă cu gard de lemn”, spune mediumul. ”Ah, trebuie să fie vorba de casa bunicilor. Locuiau la munte, într-o zonă splendidă. Erau oameni simpli, dar credincioși și foarte muncitori” – și gata, mediumul are deja o grămadă de informații cu care poate să se joace.

Dacă mentalistul sau mediumul simte că nu dispune încă de suficiente informații, el se poate folosi de un alt truc deosebit de util, aruncând drept nadă o afirmație care, deși pare profund per­sonală, i se poate aplica de fapt la fel de bine ori­căruia dintre noi: “Simt că uneori te încearcă o sen­zație de nesiguranță, mai ales atunci când te afli față în față cu oameni pe care nu-i cunoști foarte bine” sau “Te frământă niște probleme le­gate de un prieten apropiat sau de o rudă”.

O altă tehnică simplă pentru a obține infor­mații este folosirea unor afirmații care conțin atât o idee, cât și opusul ei, astfel încât nu ai, practic, cum să dai greș cu ele. “Ești o persoană bună la suflet și iu­bi­toare, dar când cineva îți trădează încrederea, poți fi de o mare duritate”… Vă re­găsiți în descriere? Nu aveți pornirea de a detalia pe dată respectivele situații neplăcute, pentru a vă mai ușura năduful?

Un milion de dolari pentru cine reușește să demonstreze că telepatia există

Încă din prima parte a secolului trecut, diverse or­ganizații au instituit diverse premii pentru do­vedirea unor puteri parapsihologice. În prezent, există în lume peste 20 de organizații ca­re oferă în acest scop o sumă totală de 2,4 mi­li­oane de dolari. Cel mai mare ase­me­nea premiu este mi­lio­nul de dolari ofe­rit de Fundația Edu­ca­țio­nală “James Randi” pentru dove­di­rea u­nor capa­ci­tăți pa­­ra­nor­male, pre­cum telepatia. Nu vă închi­puiți, însă, că aceste premii generoase pot fi ac­cesate cu una, cu două. Din 1922 încoace, nici măcar unul dintre tes­tele efectuate de aceste or­ganizații nu a fost în­cu­­nunat de succes.

Până la urmă, există telepatie? Ce credeau Freud, Jung și Flammarion

Comunitatea științifică descrie îndeobște pa­rapsihologia drept o pseudoștiință și afirmă că nu există un mecanism cunoscut care să justifice credința în telepatie. Filozoful și fizicianul Mario Bunge a scris, de pildă, că telepatia ar contrazice regulile științei, iar psihologul Stuart Sutherland a notat că, la baza fenomenelor de acest tip, stă faptul că mulți oameni “subestimează proba­bili­tatea coin­cidențelor”. “Multe povești care descriu acest fe­nomen sunt despre oameni care sunt apro­piați unii de alții – soț și soție sau frate și soră. Dat fiind că asemenea oameni au multe în comun, e foarte probabil să le vină din când în când același gând, în același timp”, a afirmat el.

Alți reprezentanți ai lumii științifice, precum celebrii psihologi Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, au luat în schimb telepatia câte se poate de în serios. Freud a descris-o chiar drept o facultate primitivă, care a fost pierdută de om în cursul evoluției sale. El a mai notat că indivizii legați “telepatic” trebuie să fie apropiați, să aibă o le­gătură emoțională foarte puternică. Iată deci și o po­sibilă explicație pentru care feluritele experi­men­te științifice, făcute adesea între necunoscuți sau într-un context mai degrabă neutru din punct de vedere emoțional, nu s-au putut solda cu un succes.

Carl Gustav Jung, i-a acordat telepatei o im­portanță încă și mai mare decât Freud, consi­derând-o o funcție de sincronizare. Prin experien­țele sale, fondatorul psihologiei analitice a des­coperit că acest fenomen ne influențează în une­le cazuri chiar și visele.

Dar nu doar psihologii celebri au fost seduși în decursul timpului de ideea telepatiei. Astronomul francez Camille Flammarion spunea, de pildă, următoarele: “Acțiunea unei minți asupra alteia, de la distanță, transmiterea de gânduri, de suges­tii mentale și de comunicare la distanță nu sunt mai extraordinare decât acțiunea magnetului asu­pra fierului, decât influența Lunii asupra mării, decât transportarea vocii umane cu ajutorul elec­tricității sau decât minunile științei contem­po­rane. Doar comunicările psihice sunt superioare și acestea ne pot ajuta să dăm de urma cunoaș­terii naturii umane. Telepatia poate și trebuie să fie considerată de știință o realitate incon­tes­ta­bilă. Mintea poate acționa împotriva altei minți fără intervenția sim­țu­rilor. Forțele psi­hice există cu ade­vă­rat, de­­și natura lor nu ne este cunoscută”.

Câteva dintre regulile și caracteristicile telepatiei

În urma testelor efectuate în decursul timpului de specialiști, au putut fi trase mai multe concluzii despre natura și regulile telepatiei. Iată câteva dintre ele:

– Telepatia presupune doi actanți: agentul, care transmite mesajul, și receptorul, care-l primește în mod pasiv, fără să depună vreun efort anume.

– Și telepații pot avea zile mai bune și zile mai rele.

– Telepatia reală poate fi împărțită, între altele, în voluntară și involuntară, spontană și expe­ri­mentală.

– Prin telepatie se pot transmite emoții, gân­duri, imagini, dorințe, chiar și sunete.

– Mesajul telepatic e adesea imperfect și am­bi­guu.

– Rutina, plictiseala și lipsa încrederii în puterea telepatică îi pot reduce performanța.

– După cum a observat și Freud, telepatia func­ționează deosebit de eficient când evenimentul trans­mis pe această cale e încărcat cu sentimente ne­gative. Ca, de pildă, în cazul pericolului și sufe­rinței.

– Dacă luăm în calcul definiția clasică din DEX a telepatiei, ca fiind un “fenomen psihologic constând în comunicarea fără mijlocirea organelor de simț obișnuite”, am putea include aici și unele manifestări spectaculoase ale empatiei. Câinii pot de pildă să reacționeze nu atât la comenzile noas­tre vocale, la atenționările fizice, la recompensele sau la gesturile noastre, ci pur și simplu, la energia pe care o degajăm. De exemplu, dacă suntem agi­tați, sunt șanse mari să fie și ei la fel, chiar dacă pe chipul nostru nu se citește nici cel mai mic semn în acest sens. Și asta, pentru că le trans­mitem câinilor pur și simplu starea noastră, ei fi­ind deosebit de receptivi la ceea ce simțim.