BISERICA PRUNCILOR

Pr. Dan Damaschin – Biserica Maternității „Cuza Vodă” Iași: „De multe ori, Dumnezeu nu mai pleacă de lângă noi”

Maternitatea „Cuza Vodă” din Iași. În curte, biserica „Nașterea Domnului”. Duminică dimineața, înăuntru sunt doar vreo zece credincioși. Stau îngenuncheați și citesc, pe rând, cu voce tare, din căr­țu­liile pe care le țin în mâini. La pangarul de la intrarea în biserică, un băiat brunețel, de vreo 11-12 ani, îmi întinde și mie o cărticică, indicân­du-mi unde au ajuns ceilalți cu cititul, ca să nu mă-ncurc când îmi vine rân­dul. În altar, vocea preotului, ca un murmur. Un nume și încă unul, altele, nenumărate, pomenite deodată cu ru­găciunile rân­duielilor duminicale.

Aici, în capitala Moldovei, cu totul altfel curge slujba decât pe la mine, prin Ardeal. Un ritm mai alert, alte tipi­curi, tot ceea ce știam, doar că într-o altă formă. Rostind predica, vocea pă­rin­telui Dan Damaschin e când liniștită și liniară, când ușor ri­dicată, dojenitoa­re, încercând să ne­tezească ascunse gre­șeli, asemenea unui năvalnic râu de munte, ce șlefu­iește, curgând, și cele mai dure pietre.

Zece pași până la cer

Sunt doar zece pași între ușă și catapeteasmă. Zece pași. Și, totuși, în bisericuța asta mică încap, zilnic, între 5000 și 7000 de suflete. Șapte mii de prunci a căror grijă o ține părintele Damaschin, parohul bisericii, și-o poartă pe palmele rugăciunii, în altar, spațiul cel sfânt care, aici, e și el mic, cât un prunc nenăscut încă. Cam așa a început povestea ce a făcut ca părintele Damaschin să fie, astăzi, unul dintre preo­ții cu cei mai mulți copii din țară.

„Acum 15 ani, când am ajuns să slujesc în bise­ricuța asta, mă luptam și cu medicii, și cu femeile care veneau la spital, încercând să le conving să nu facă avorturi. Multe proveneau din zona săracă, mame cu mulți copii, mame cu boli grave din toată zona Moldovei, care m-au determinat să-mi reașez gândirea misionar-pastorală. Am început cu spove­danii în spital, cu rugăciuni, cu slujbe pentru mame, mai ales pentru prevenirea avorturilor, o mare sensibilitate a mea. Acum, problema e parțial rezolvată: în Maternitatea «Cuza Vodă» din Iași – cea mai mare din țară, după numărul de nașteri – nu se mai fac avorturi. Se mai fac în privat, dar mamele, pe care le susținem necondiționat pe toată perioada sarcinii, au învățat lecția și apelează la sprijinul nostru, fără a se mai gândi la avort”.

Despre sine, părintelui nu-i place să vorbească. Își drămuiește cuvintele, ca și când s-ar teme să nu le irosească inutil și să nu-i mai rămână destule pentru tot ceea ce e de spus despre pruncii cei mulți ce i-au trecut, în timp, prin mâini. S-a născut la țară, într-o familie de oameni simpli, care au făcut eforturi foarte mari pentru a-și ține în școli cei patru copii. A făcut liceul sanitar și, fără să știe cum, atins de harul a doi mari duhovnici, părintele Ioanichie Bălan și părintele Ilie Cleopa, a dat la Teologie, fără niciun fel de pregătire în acest sens. În studenție, a lucrat ca asistent medical, ca să se poată întreține, iar în anul IV, la doar 21 de ani, i se năștea deja primul copil, din cei patru pe care, la rândul său, îi are.

A slujit într-o parohie săracă, Pădurenii de Sus, dar cu oameni de reală omenie, însă problemele de sănătate, diabetul cu care se confruntă încă din copilărie, l-au făcut să solicite transferul. Așa a ajuns într-un alt loc, unde, spune, avea tot ce-și poate dori un om, un preot. La Cozia, comuna Costuleni, a făcut atunci un centru socio-misionar, o casă pentru copii. Dar opor­tunitatea de a sluji într-un spital s-a suprapus dorului de activitatea din domeniul medical. Așa a ajuns, în 2005, la biserica cu hramul „Nașterea Domnului”, din incinta Maternității „Cuza Vodă” din Iași. „Cam asta despre mine, restul e… biserica!”, spune. Bisericuța asta cu trup de prunc, a cărei construcție a început imediat după Revoluție, dar s-a finalizat abia în anul 2007. Și unde e, de asemenea, în cursul săptămânii, și „biroul” Asociației „Glasul vieții”, sub egida căreia se derulează proiec­tele caritabile ce-i au drept beneficiari pe prunci și pe mamele lor din aproape toată Mol­dova. În jurul unei mese, voluntarii dis­cută cazuri noi, le revăd pe cele vechi, fac tabele, schițează proiecte, stabilesc priorități și bifează, cu ușurare, problemele rezolvate deja.

„Mii, poate zeci de mii de copii, au trecut prin mâinile noastre”

În ziua când l-am cunoscut, nu avea de slujit și, totuși, părintele nu prea are timp nici de stat la vorbe. Telefonul sună întruna, oamenii intră și ies. Mame care cer ajutorul, lovite la fel de rău de ne­păsarea autorităților ca și de propriul necaz, prunci zâmbitori îl trag pe preot de sutană, cerșindu-i binecuvântarea, zâmbetul și mângâierea. Purtăm discuția în scurte răgazuri, între o solicitare și alta, iar vorbele părintelui se succed grăbit, să nu ră­mână ceva nespus. „An de an, am ajuns la câteva mii de mame care gravitează în jurul acestei bisericuțe, iar mii, poate zeci de mii de copii, au trecut prin mâinile noastre. Fiecare mamă și fie­care copil este o provocare pentru cor­pul medical și pentru noi. Uneori, însă, venirea unui copil pe lume nu e neapă­rat o bucurie. Este foarte trist, dar aceasta e realitatea. Sunt foarte mulți copii care se nasc bolnavi, în toată Mol­dova, iar ei au nevoie de ajutor special încă de la naștere, trebuie botezați foarte repede. Din fericire, marea ma­joritate supraviețuiesc și ajung să adu­că mare bucurie în familiile lor. De mul­te ori, am impresia că Dumnezeu nu mai pleacă de lângă noi!”, spune părin­tele, cu un aer ușor încurcat. Ca atunci când primești un dar îndelung așteptat, dar nu ești foarte sigur că-l și meriți.

În cifre seci, dar elocvente uneori, proiectele derulate de Asociația „Glasul vieții” înseamnă: cam­paniile „Grăuntele de lumină” (de Paști), „Gră­­untele de muștar” (la începerea școlii) și „Gră­un­tele de iubire” (de Crăciun), prin care sunt îmbră­cați cu haine noi copiii sărmani, proveniți din fa­milii numeroase, familii mono-parentale sau greu încercate. În 2019, numărul acestor copii a depășit 7000, pentru fiecare campanie în parte. Cei mai sâr­guincioși elevi sunt sprijiniți suplimentar cu meditații, tabără la mare, alimente, ajutor pentru întreținerea locuinței și plata utilităților, prin cam­pania „Dăruim speranţă”. În ultimii ani, peste 200 de copii au ajuns la Marea Neagră, în vacanța de vară, în tabere gratuite. Prin bursele „Cosma și Damian”, 40 de elevi şi studenţi din Iaşi primesc bani pentru transportul în comun și au parte de sprijin material și emoţional. Unii locuiesc în căminul-internat construit din fondurile asociației. Prin proiectul „Casele speranţei” au fost zidite, cumpărate sau reparate 60 de locuințe destinate fe­meilor însărcinate cu risc de avort şi au fost amena­jate câteva apartamente pentru mame de pe stradă și copiii lor. O modalitate prin care cei care doresc pot ajuta un copil în dificultate este adopția la dis­tanță.

– De ce „adopție la distanță”, părinte, și ce anume implică ea?

– Avem mame cu șapte-opt copii, care trăiesc doar din alocațiile de stat, în sate unde primarul dă sau nu ajutor social, după cum are chef. Sunt copii care promit mult, învață foarte bine, mame cu care poți colabora, care fac sacrificii ca ei să poată mer­ge la școală, mame rămase fără sprijin, fără casă. Așa am ajuns să apelăm la ajutorul unor oameni care nu au copii sau care au copiii mari și plecați deja la casele lor și care vor să ajute alt copil să ajun­gă om mare, în sensul frumos al cuvântului. Cei care doresc să adopte la distanță, pot face o donație lunară de minim 200 lei, în condițiile pu­blicate pe site-ul Asociației „Glasul vieții”. Dar trebuie precizat un lucru: noi nu susținem lenea co­lectivă, cum, din păcate, o fac legea și statul. Copiii primesc tot ce au nevoie doar dacă merg la școală, altfel nu. Sunt deja foarte mulți oameni și din ju­dețul Iași, dar și din țară și din străi­nătate, care au adoptat așa, la dis­tanță.

– Prin ce se deosebește viața unui preot dintr-o parohie oare­care, față de cea a unui preot de spital, cum sunteți dvs.?

– Aș începe cu asemănările: Îl avem pe același Domn Iisus Hristos, aceeași Evanghelie, aceeași rânduia­lă de slujbă, poate chiar mai mult ca la o mănăstire, pentru că aici sunt provocări mai multe și e nevoie de mai multă rugăciune, de spovedit și împărtășit mai des, de rugăciuni la patul celor bolnavi, mamă sau prunc. Diferența ar fi că, în fiecare zi, trebuie să faci față tot altor și altor credincioși, cu o structură intelec­tuală, socială, culturală diferită; de la analfabeți până la cei cu docto­rate, toți au aceleași suferințe, toți au nevoie de dragoste. Într-o parohie oarecare e la fel, dar, după câțiva ani, lucrurile stagnează cumva, în sen­sul că ajungi să-i cunoști pe oa­meni și e mai ușor de lucrat cu ei.

„Pentru oamenii greu încercați, mutăm munții!”

– Sunt des întâlnite, în zona aceasta a Moldovei, mame la vârste fragede?

– Vârsta la care femeile devin mame nu are legătură cu o regiune geo­grafică, nici cu lipsa educației sexuale, cum încearcă unii să afirme, ci este dată de cultura pe care o are comunitatea din care aceste tinere mame provin. Și mă refer mai ales la cultura romă, căci acolo e cel mai mare procentaj de mame care nasc la vârste fragede. Restul mamelor minore vin exact din zona sexualizării excesive, ca urmare a „educației sexuale” primite în familie, acolo unde văd pornografie, dar și la școală, unde sunt mulți profesori inovatori, care-i încurajează și-i stimu­lează spre acest mod depravat de viață.

Din fericire, ne sunt alături foarte mulți medici, foarte mulți oameni dragi, cu valori frumoase, care înțeleg că acești copii au niște lacune și ne sprijină. Am înființat un cabinet medical special pentru mamele care nu-și pot plăti consultațiile ginecolo­gice, așa cum avem și pe stomatologie, iar medici din toate specializările sunt dornici să se implice.

– După ce-și pun cât de cât viața pe un făgaș normal, mamele pe care le-ați ajutat se alătură acțiunilor dvs.?

– Sunt două categorii: mamele care provin din medii defavorizate, pe care le găsim plânse în salon, că nu au ce le trebuie pentru copil, pentru casă. Apropiindu-ni-le, devin și ele donatoare mai târziu. Și sunt, apoi, mamele care nasc copii cu pro­bleme de sănătate. Unele dintre acestea, după ce se încredințează lui Hristos, se spovedesc, se împărtă­șesc, li se face taina Sf. Maslu și a slujbelor. Iar o astfel de relație de prietenie cu Hristos, legată cât timp stau în spital, le face să devină apropiate bise­ricii noastre și, în foarte scurt timp, înțeleg că fără jertfă, fără a-l iubi pe cel de lângă tine și în modul acesta, darnic, nu ai o viață deplină, o viață auten­tică și o societate sănătoasă. Iar pentru acești oa­meni, trecuți prin greutăți, mutăm munții! Căci e o nebunie să crezi că, în două luni, poți face rost de 200.000 euro, poți împărți, în doar două săptămâni, câteva tiruri de haine. Dar facem asta cu oamenii aceștia încercați, pe care Dumnezeu i-a așezat în calea noastră, în calea firească a viețuirii lângă cei dragi, oamenii care au fost ajutați de Dumnezeu în momente grele și care văd că s-a făcut o minune mare în viața lor. Aceștia rămân recunoscători Dom­nului Hristos și fac și ei ce li s-a făcut lor: ajută un copil să meargă la școală, au grijă să aibă ce-i trebuie.

– Prevenția îi implică și pe tați?

– La început, preocuparea noastră a fost mama și copilul. Sunt multe familii monoparentale, mama și copilul sau tata și copilul, cu un părinte fie dece­dat, fie plecat la muncă în străinătate, ce s-a dezis de copiii săi. Din păcate, educația pentru familie nu s-a mai făcut în familie. Nu e de mirare că, ple­când în străinătate, unii găsesc alt partener, care muncește și câștigă bine, și atunci uită de necazu­rile de acasă, de copii, considerând că se vor des­curca ei cumva. Pe tați, încercăm să-i integrăm în câmpul muncii, cât putem, pentru că asta rezolvă o bună parte din problemele lor, dar sunt puțini apți de muncă. Alcoolismul face ravagii, iar mulți ajung irecuperabili din această cauză.

„Ne bucurăm împreună de muntele pe care-l avem de urcat zi de zi”

– De unde vă vin bucuriile, părinte?

– Viața noastră stă zilnic între probleme foarte grele și bucuria adusă de zâmbetul copiilor. Fie­care om îți oferă și bucurie, și pro­vocare, dar dacă te jertfești pentru el, ajungi la un echilibru.

– În tot acest iureș, vă mai rămâne timp pentru dvs.?

– E greu de spus ce sunt eu în toată această ecuație. Viața mea este și viața oamenilor din bise­rică, și a copiilor de care ne îngri­jim, și a copiilor de acasă, și a soției. Ei toți sunt, la rândul lor, ai bisericii și e foarte greu să tragi o li­nie între toate astea. Ce pot să spun? Ne bucurăm împreună de muntele pe care-l avem de urcat zi de zi.

Slujba de duminică se apropie de sfârșit. Bisericuța s-a umplut de lume. Câteva mame, în halate de­colorate, de spital, își țin la piept pruncii nou-născuți și-i leagănă ușor. Într-un colț, cea mai firavă dintre ele își alăptează discret puiul de om ce le zâmbește, în somn, îngerilor. „Cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”. Părin­tele Damaschin deschide ușile îm­părătești ținând în mâini potirul.

Foto: Arhiva personală preot Dan Damaschin

Pentru donații: Asociația „Glasul Vieții” – CIF: 31539898

Cont bancar RON: RO 64 BTRL RON CRT 00 W875 9401

Cont bancar Euro: RO 49 BTRL EUR CRT 00 W875 9401

Banca Transilvania – Sucursala Iași