Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Cititul în viitor

Mistere antice

• Mai toată lumea a auzit de cititul în palmă, în stele sau cafea. Ba unii au aflat și de prezicerile celebrelor oracole antice, de cititul în globul de cristal, în oase, măruntaie, în rune, în zaruri sau în cărți. Dar chiar și această listă e tare scurtă în comparație cu puzderia metodelor de prezicere existente încă din preistorie și care au dăinuit, în unele cazuri, până în zilele noastre. Metode uluitoare, care ne-ar putea face să privim un pic altfel mai tot ce ne înconjoară, căutând secrete din propriul nostru viitor •

De la ghicitul în topor, la rumpologie

De-a lungul istoriei, oamenii au căutat răspunsuri la întrebările privind viitorul în cele mai neașteptate locuri. Astfel s-au născut, de pildă, axinomanția (ghicitul în topor), bibliomanția (în cărți, adesea religioase), catoptrimanția (în oglinzi), cleromanția (în pietricele sau mazăre), ritomanția (în făină sau orz), cleidomanția (ghicitul viitorului în funcție de mișcările unei chei suspendate), coscinomanția (ghicitul în ciur) ori craniomanția (cercetarea craniului).

Alte metode au luat în calcul diferitele caracteristici ale celui care dorea să-și afle viitorul: onomanția (după numele purtat), dactilomanția (după mișcarea degetelor), grafomanție (după scrierea de mână), onihomanția (după unghii), metopomanția (după liniile frunții), oculomanție (după ochi), podomanția (după talpa picioarelor) și – țineți-vă bine – rumpologia (ghicitul în posterior, în funcție de forma feselor, ocupație popularizată de însăși mama celebrului actor Sylvester Stallone, care a susținut sus și tare, fără a avea totuși dovezi în acest sens, că această tehnică își are originea la vechii babilonieni, indieni, greci și romani).

Lista ciudățeniilor e departe de a se opri aici, dar noi o vom face, pentru a ne putea concentra în schimb pe unele metode clasice ale anticilor de a ghici viitorul și care decurgeau din observarea mediului înconjurător. Ei încercau să afle ce-i așteaptă urmărind comportamentul animalelor sau apelând la elementele de bază ale naturii ca apa, focul ori văzduhul.

Cititul viitorului în fenomenele meteo

Una dintre cele mai vechi forme de divinație este aeromanția, o metodă de prezicere a viitorului în funcție de condițiile atmosferice. Vechii preoți babilonieni, dar și grecii și romanii, credeau că zeii erau cei care controlau vremea și că norii sau alte fenomene meteo erau semne simbolice care dezvăluiau gândurile și sentimentele lor față de oameni. Cuvântul aeromanție derivă din grecesul „aero” („aer”) și „manteia” („divinație”). În viziunea adepților aeromanției, vântul, forma și viteza de deplasare a norilor, curcubeul, halourile solare, tunetele și fulgerele, ba chiar și trecerea cometelor pe cer puteau reprezenta indicii prețioase privind viitorul. Aeromanția este de altfel atât de complexă, încât există mai multe subtipuri ale acestei practici străvechi, precum austromanția (care derivă din observarea vântului), ceraunoscopia (care se bazează pe observarea fulgerelor și tunetelor), nefelomanția (observarea norilor) și meteormanția (observarea stelelor căzătoare). Aeromanția a fost consemnată și în Vechiul Testament, de unde aflăm că Moise a condamnat-o cu strășnicie, alături de alte forme de ghicit în viitor. El nu a fost însă singurul care s-a ridicat împotriva acestei practici. Aeromanția n-a fost privită cu ochi buni nici de călugărul Albert cel Mare, unul dintre cei mai reprezentativi filosofi creștini ai Evului Mediu, proclamat în 1941 „sfânt patron al savanților creștini”. În lucrarea sa „Speculum Astronomiae”, această metodă antică de divinație a fost descrisă ca fiind derivată din întunecata necromanție, o formă de magie în care practicantul încearcă să invoce spiritele morților pentru a afla de la ele viitorul. Aeromanția nu a scăpat de prostul ei renume nici în epoca Renașterii, când experții în magie au inclus-o printre cele șapte „arte interzise”, alături de necromanție, chiromanție (cititul în palmă), geomanție (care prezice viitorul cu ajutorul unor puncte trasate pe pământ sau prin analiza unor grămăjoare de pământ), hidromanția (o metodă de a citi viitorul cu ajutorul apei), piromanția (arta divinației prin observarea focului) și scapulimanția (ghicitul în viitor prin utilizarea oaselor omoplatului unor animale, o tehnică ce-și are originea în China antică, dar care se pare că mai este practicată și astăzi în unele zone rurale ale Greciei și Serbiei).

Ghicitul în nori

Deși multe dintre secretele artei de a citi viitorul observând trecerea norilor pe cer s-au pierdut, cei are doresc să-și încerce norocul, mai pot găsi totuși în unele cărți, dar și pe internet, câteva sfaturi concrete menite să le îndrume pașii în această direcție. Iată câteva dintre ele:

• Într-o zi frumoasă și caldă, luați-vă o păturică și găsiți un loc liniștit în care să puteți contempla cerul. Întindeți-vă pe pătură, relaxați-vă și gândiți-vă la problema căreia încercați să-i găsiți un răspuns. Închideți ochii și concentrați-vă un minut sau două. Când vă simțiți pregătiți să primiți răspunsul, deschideți ochii și scrutați cerul în căutarea unor indicii.

• Examinați forma norilor. Odată ce ați identificat o formă, observați poziția pe care o are pe cer norul care v-a atras atenția în raport cu alții. Puteți afla un răspuns la întrebarea dvs. și ținând cont de direcția pe care o urmează formațiunile noroase ori de viteza lor.

• Imaginea pe care o identificați ca reprezentând răspunsul pe care l-ați căutat vă poate ajuta nu doar în găsirea unor indicii despre viitor, ci și pentru a vă cunoaște mai bine. Și asta, pentru că veți vedea într-un nor o imagine sau alta, în funcție de modul în care vă ghidează propriul subconîștient. Cu ajutorul nefelomanției, puteți afla mai multe despre temerile, speranțele și dorințele dvs. profunde, de care în mod normal poate că nici măcar nu sunteți pe deplin conștienți.

• Deși modul în care interpretăm imaginea norilor diferă de la o persoană la alta, există și câteva interpretări comune ale diverselor formațiuni noroase:

• Norii care seamănă cu niște clădiri înalte, mai ales cele de tipul zgârie norilor, stau mărturie încrederii pe care o avem în forțele proprii, în vreme ce clădirile mai mărunte sugerează că mai avem un pic de lucrat la acest capitol.

• Când norii formează cercuri – semnifică un sentiment de împlinire și mulțumire față de ceea ce ne aduce viața.

• Când norii seamănă cu niște copii – asta reprezintă un indiciu că suntem gata să ne așezăm în sfârșit la casa noastră.

• Pisicile sau formele feline indică faptul că suntem în plin proces de extindere a abilităților noastre psihice naturale.

• Îngerii sau formele angelice ne conectează cu latura spirituală și sugerează că ne simțim deschiși să fim ghidați și că acordăm atenție intuiției noastre.

Animalele și viitorul: cititul în… pisici

Cine a citit Iliada lui Homer, povestea eroilor greci care au pornit la luptă împotriva Troiei pentru a o recupera pe splendida Elena, este deja familiarizat cu obiceiul anticilor de a-și ghici viitorul observând comportamentul animalelor. Un fragment relatează de pildă cum, la finalul unui ritual sacrificial săvârșit în cinstea zeului Apollo, după adunarea armatei grecești, un șarpe a alunecat de pe altar într-un cuib de vrabie. El a devorat vrabia mamă și pe cei opt pui ai ei, însă apoi a împietrit. Incidentul a fost interpretat drept un semn că Troia va fi cucerită abia în cel de-al zecelea an de război – o prezicere care s-a dovedit adevărată.

Printre cele mai bizare metode de a citi viitorul cu ajutorul necuvântătoarelor se numără ololigomanția, care-și ia drept reper modul de a urla al câinelui, apantomanția, care interpretează viitorul în urma întâlnirii inopinate cu un animal și, nu în ultimul rând, ailuromancia, care se bazează pe comportarea felinelor. Aceasta din urmă mai este numită și felidomancie și își are originea în antichitate, când multe civilizații asociau enigmaticele pisici vrăjitoriei, ocultului, puterii de a comunica cu cei morți și unui mare număr de superstiții. Unele zeițe chiar împrumutau chipul unei pisici: Diana, zeița romană a vânătorii, se putea transforma în felină iar Bastet, echivalenta ei egipteană, era înfățișată ca având cap de pisică. Egiptenii aveau și tehnici divinatorii care implicau pisici. Una dintre ele presupunea introducerea în gura unei pisici decedate de curând a unei tăblițe pe care era notat numele zeiței de la care „petentul” solicita să primească un vis profetic.

Una dintre cele mai vechi și mai comune metode de a citi viitorul cu ajutorul pisicilor nu implică însă nimic morbid, ci doar observarea comportamentului grațioaselor feline, despre care se crede că ar putea prezice cum va fi vremea. Dacă o pisică își îndreaptă de pildă coada către foc sau către o alt sursă de căldură, se consideră că urmează să se schimbe vremea, care va deveni cel mai probabil ploiasă sau chiar geroasă. Dacă se cocoață pe mobilă, vine ploaie. De asemena, dacă pisica stă încovrigată pe jos, atingând solul cu fruntea, înseamnă că stă să înceapă o furtună. Chiar și în zilele noastre există numeroase superstiții care leagă pisicile de viitorul care ne stă înainte. O felină care ne urmărește poate fi de pildă semn că ne vom alege în curând cu niște bani. Dacă o pisică își spală urechea de trei ori, ne putem aștepta să sosească oaspeți din direcția în care privește micuța felină. Iar dacă o pisică neagră, care nu ne aparține, dă brusc buzna în căminul nostru, e semn bun. Cu condiția să nu o alungăm sau să-i facem vreun rău, caz în care ne-ar urmări, dimpotrivă, ghinionul. La români, o pisică neagră care ne taie drumul înseamnă ghinion, dar la britanici înseamnă, dimpotrivă, că dă norocul peste ei. Tot la britanici, dacă o pisică strănută de trei ori la rând, înseamnă că familia se va pricopsi cu o răceală. La americani, dacă o pisică strănută cu o zi înainte de o nuntă, e semn rău, dar pentru alții e, dimpotrivă, semn că mariajul va fi unul fericit.

Războiul și găinile: povestea augurilor din Roma antică

Dintre toate animalele, anticii au avut în mod clar o slăbiciune pentru păsări, atunci când venea vorba de căutarea unor semne care să indice voința zeilor și întorsăturile destinului. Un exemplu celebru este episodul în care frații gemeni Romulus și Remus dezbăteau unde anume să întemeieze Roma și care dintre ei să fie stăpânitorul ei. Romulus a ales colina Palatinului, iar Remus, dealul Aventin. Pentru a lua o decizie, gemenii au hotărât în final să se supună voinţei zeilor, care putea fi dedusă urmărind zborul păsărilor. Din partea unde şedea Remus, au apărut şase vulturi, dar apoi au zburat pe deasupra capului lui Romulus de două ori mai multe astfel de păsări, asociate regalității. Și, după cum știm, Romulus a fost cel care a devenit regele Romei, „Cetatea Eternă”, căreia i-a împrumutat și numele.

Ornitomanția, ghicirea viitorului după specia, zborul și comportamentul înaripatelor, este însă cu mult mai veche decât întemeierea Romei. Se estimează că în epoca Greciei Clasice (490-336 î.Hr.), ea era deja practicată de peste un mileniu. Printre cei mai renumiți specialiști în domeniu se numărau totuși niște preoți din aceeași Roma antică, denumiți auguri. Prevestirile lor se numeau auspicii, termen care provine din latinescul „auspicium”, care are, de altfel, sensul de „cineva care privește la păsări”. Iar importanța augurilor era colosală. Toate deciziile relevante, precum alegerile, adoptarea legilor, numirea magistraților sau inițierea unei campanii militare, erau luate numai și numai după consultarea acestor preoți, astfel încât populația să fie sigură că respectivele acțiuni beneficiază de aprobarea zeilor. Dată fiind greutatea pe care o avea cuvântul augurilor în deciziile cetății, aceștia erau selecționați cu grijă, doar dintre patricieni, adică dintre aristocrații Romei. Oamenii de rând nu aveau așadar aproape niciun cuvânt de zis în mersul lucrurilor. Cel puțin până în anul 300 î.H., când o nouă lege a impus creșterea numărului de auguri, de la patru la nouă, și includerea între ei a cinci reprezentanți ai plebeienilor. Astfel, reprezentanții claselor sociale inferioare au avut pentru prima dată ocazia să intrepreteze voința zeilor în favoarea lor sau să critice interpretările incorecte făcute de patricieni. Iar o interpretare greșită a semnelor reprezenta o gravă jignire la adresa divinității.

Dar ce fel de semne se interpretau?

În primul rând, tunetele și fulgerele, pentru că acestea reprezentau însăși voința lui Jupiter, stăpânul zeilor. Dacă un augur anunța, de pildă, că a observat vreun fulger, era semn rău, așa că nu mai putea fi ținută nicio comiție (adunare a poporului). Alte auspicii erau „ex avibus” adică de la păsări. Nu toate păsările erau totuși privite drept simboluri ale voinței zeilor. În plus, ele erau împărțite în două categorii. „Oscines” ofereau auspicii prin intermediul cântecului lor, iar printre ele se numărau păsări precum corbii, ciorile, bufnițele și găinile. A doua categorie era formată din „Alites”, păsări precum uliul sau vulturul, în cazul cărora trebuia urmărit modul în care zburau. Existau însă și zburătoare, precum ciocănitoarea neagră, care erau incluse în ambele categorii. Orice mișcare și orice sunet scos de ele avea o semnificație și o interpretare aparte, în funcție de diferitele circumstanțe sau momente ale anului în care erau observate respectivele înaripate.

În sfârșit, mai existau și auspiciile numite „ex tripudiis”, folosite în general în cazul expedițiilor militare și care urmăreau „dansul” păsărilor în timpul mesei soldaților. Odată cu trecerea timpului, romanii au început să se slujească exclusiv de banalele găini. Acestea erau ținute în cuști și eliberate apoi pentru a fi hrănite. Dacă găina refuza să iasă din cușcă sau să mânânce, ori dacă cotcodăcea, bătea din aripi sau zbura de-acolo, semnele erau considerate defavorabile. În schimb, dacă găina o zbughea din cușcă pentru a se hrăni și ceva îi cădea din cioc și ateriza pe jos, se considera că este un semn favorabil din partea zeilor.

Semne puteau veni și de la patrupede, însă aceste auspicii nu făceau parte din știința originală a augurilor și nu erau niciodată utilizate pentru a se lua decizii în privința afacerilor statale. Dacă o vulpe, un câine, un cal sau un lup se încrucișau de pildă cu drumul cuiva, acest fapt putea fi interpretat ca exprimând te miri ce voință a zeilor. Același lucru putea fi valabil și în cazul alor „semne” trimise de zei, precum strănutul, împiedicatul și orice alte evenimente un pic neobișnuite și care puteau fi supuse atenției augurilor spre a fi interpretate.

Cititul în foc

Oamenii au văzut de la bun început în foc ceva transcendent, de origine divină. Nu este deci de mirare că, încă din neolitic, ei au încercat să valorifice focul în toate felurile posibile, căutând inclusiv să deslușească în flăcările sale ce le ascunde viitorul. Cititul în foc, numit piromanție, a cunoscut o practică atât de largă în decursul istoriei, încât a ajuns să aibă nenumărate subtipuri, precum dafnomanția (care se orientează după încrețiturile unei ramuri de laur aruncate în foc), alomanția (după sarea aruncată în foc) sau capnomanția (divinația practicată cu ajutorul fumului).

Anticii ghiceau viitorul și în torțe: dacă se forma o singură flacără, era semn bun. Dacă se împărțea în două flame, era semn rău. În mod ciudat, dacă se despărțea în trei, era totuși un semn încă și mai bun decât dacă era o flacără unică.

O altă practică presupunea aruncarea unor obiecte în foc, previziunile fiind făcute în funcție de modul în care acestea ardeau. Dacă focul nu prea dădea fum, era transparent și ardea liniștit, fără să trosnească, era semn bun. În schimb, dacă focul era greu de controlat, dacă era ațâțat de vânt sau trosnea puternic, previziunile erau sumbre.

Piromanția era folosită și pentru a afla informații legate de sănătate. O flacără care se curba însemna boală pentru cei sănătoși și moarte pentru cei bolnavi. O flacără frumoasă și puternică, fără variații semnificative de formă și mărime, era cel mai bun semn pentru sănătate. Stingerea sa bruscă reprezenta în schimb indiciul unei iminente catastrofe.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian