Hildegard van Bingen – Rețete de primăvară

PĂRĂLUȚELE (Bellis perennis)

Se mai numesc bănuți, bumbișori sau năsturași – dar și mărgărite, căci florile lor albe cu miezul auriu seamănă leit cu acelea ale margaretelor, sin­gura deosebire fiind mărimea. Originară din Euro­pa și ulterior introdusă în alte regiuni ale globului, ca America de Nord, Noua Zeelandă și Asia Mică, planta este una deosebit de rezistentă, perenă, care poate supraviețui peste iarnă, ascunsă sub un strat de zăpadă, iar primăvara, când dă căldura, își des­face bobocii și împodobește fânețele și pășunile, cu o puzderie de floricele mărunte, ce se ițesc pre­tutindeni, ca niște ochișori curioși și veseli. Iar în­trucât răcoarea n-o sperie, urcă vitejește și în zona montană, până la altitudinea unde crește molidul. Prețuită pentru calitățile ei decorative, a fost pre­luată din flora spontană și este cultivată în pre­zent ca plantă ornamen­tală, cu atât mai mult cu cât unele din soiurile ei au petalele florilor fru­mos colorate în roșu în­chis sau roz.

Însă, dincolo de as­pectul lor plăcut, pără­luțele sunt căutate mai ales pentru proprietățile lor curative. Încă din vechime, oamenii și-au dat seama că le pot folosi ca leac pentru inflamațiile gâtului și bronșite. Mai târziu, vindecătorii Evului Mediu le-au adăugat și alte utilizări, cum ar fi detoxifierea, tratarea bolilor hepatice, combaterea paraziților intestinali și tonifierea generală a orga­nismului. Fitoterapia modernă a diversificat mult, atât modalitățile de preparare a remediilor, cât și gama patologiilor cărora acestea li se adresează. Planta este recoltată în lunile mai-iunie, apoi răs­firată într-un strat subțire și lăsată să se usuce la umbră, după care se depozitează în pungi de hârtie ori în săculeți de pânză. Din florile uscate și mă­runțite în rîșnița de cafea se obține o pulbere care, păstrată la frigider în borcane bine închise, își menține intactă valoarea terapeutică minimum trei săptămâni. Dar în sezon, aveți posibilitatea să beneficiați din plin și de acțiunea tămăduitoare a părăluțelor, în stare proaspătă.

O cură de primăvară, cu suc stors din părțile aeriene ale plantei, imediat după ce ea a fost culeasă, activează metabolismul, îmbunătățește digestia, elimină gazele intestinale, combate ascita (acumularea de lichid în cavitatea peritoneală) și hidropizia, ajută la tratarea bronșitei (în acest caz, sucul poate fi îndulcit cu puțină miere), și a bolilor hepatice și renale. În loc de suc, se poate prepara o extracție apoasă, prin zdrobirea frunzelor și ținerea lor timp de 2-3 ore într-un vas cu atâta apă, cât este necesară ca să le aco­pere. Apoi frunzele se storc și se aruncă, iar din apa respectivă se iau 2-3 porții, în cursul zilei. Același efect se obține mâncând de 3 ori pe zi câte o salată din frun­ze de părăluțe, combinate cu ulei și zeamă de lămâie. Mestecarea frunzelor proas­pete ameliorează gingivita și oprește evoluția abceselor apărute la rădăcina dinților.

* Contra inflamațiilor oculare se pot face spă­lături locale, cu un tampon de vată îmbibat într-o infuzie de părăluțe, pregătită astfel: un pumn de flori se lasă 10-15 minute într-o cană cu apă clo­cotită (sub capac), după care se strecoară.

* La cicatrizarea rănilor ne poate fi de folos decoctul: 2 linguri cu plantă tăiată mărunt se fierb 5-10 minute în 250 mililitri de apă, apoi se stre­coară. Se fac tamponări ale zonelor afectate de două ori pe zi, dimineața și seara.

* Hemoragii uterine – din mărunțirea plantei și macerarea ei vreme de 10 zile în alcool rezultă o tinctură, din care se administrează câte 5-10 pică­turi într-o cantitate mică de apă, de 3-4 ori pe zi, pentru stoparea hemoragiilor uterine.

* Adjuvant în tratamentul cancerului mamar – se face o cură de 10-12 luni cu un amestec de pulberi, compus din patru părți flori de părăluțe, patru părți frunze de captalan, patru părți tătăneasă, două părți iarbă de răchitan, două părți vâsc crescut pe măr sau pe brad și o parte mărul-lupului. Doza este de 2 lingurițe, luate de 4 ori pe zi.

Hildegard van Bingen: „Căldura pără­lu­țelor este mai degrabă cumpănită și puțin uscată. De aceea, dacă le mănâncă un bolnav care și-a pierdut de tot puterile, omul se înzdrăvenește, căci i se curăță sângele și sunt alungate de la el întu­necarea vederii, zemuirea din nas și din gât, aprin­derea la plămâni și putreziciunea din pântece. Iar când le mănâncă cel sănătos, i se limpezește min­tea și nu se apropie boala de el. Și dacă simte mai mult scuipat în gură când le mestecă, acela e semnul că ele îi trag afară umorile stricate din trup”.

BOBUL (Vicia faba)

Plantă din familia leguminoaselor, cu un conținut foarte ridicat de proteine (25-34%, în timp ce fasolea ne oferă 21-25%, năutul 18-30%, lintea 24% și mazărea numai 3%), bobul a cunoscut o largă răspândire pe harta lumii, încă din antichitate. Arheologii i-au descoperit semințele în situri egiptene, cu vestigii ce datau din mileniul 3 î. Hr. Tot atât de vechi sunt urmele prezenței lui în China, în vreme ce pe continentul european, primele culturi au apărut cam o mie de ani mai târziu. Grecii îl includeau obligatoriu în ofrandele aduse zeilor, iar romanii își preparau pâinea dintr-un amestec de grâu cu bob. Și pe teritoriul actual al țării noastre a fost cultivat deja din neolitic, dar în prezent îl mai întâlnim doar pe suprafețe restrânse, în Ardeal și în zona de nord a Moldovei. Recoltarea păstăilor cu 4-5 semințe mari se face în cursul lunii iunie. În medicina tradițională, ele au fost utilizate ca remediu pentru diverse suferințe.

Rețetă pentru dureri intestinale

Ingrediente: 100 grame de se­mințe de bob, 1 litru de apă, 2 lin­guri cu unt.

Mod de preparare: Lăsați bobul la înmuiat într-un vas cu apă, de seara până dimineața. În ziua urmă­toare fierbeți-l aproximativ o jumătate de oră. La sfârșit, adăugați untul, sare după gust și un praf de nucșoară. Stre­cu­rați, pentru a îndepărta boabele. Lichidul se bea cu înghițituri mici, o dată sau de două ori pe zi.

Hildegard van Bingen: „Bobul este cald și bun de mâncat pentru oamenii sănă­toși și puternici. Dar cine simte dureri în măruntaie să fiarbă boabele, să pună în apă și puțină grăsime sau un strop de ulei, apoi să soarbă numai supa limpede. Să facă a­ceas­ta adesea și se va vindeca pe dinăun­tru”.

Rețetă pentru erupții cutanate, ulcere de gambă, dureri musculare și articulare

Ingrediente: 100 grame făină de bob, 100 grame făină albă de grâu, 20 grame pulbere de fenicul, apă.

Mod de preparare: Amestecați ingredientele, adăugați apă atât cât este nevoie pentru a frământa aluatul și după aceea întindeți-l cu făcălețul într-un strat subțire, corespunzător cu mărimea suprafeței pe care ur­mează s-o tratați. Bucățile de aluat astfel modelate se usucă fie la soare (vara), fie intro­ducându-le pentru scurt timp în cuptor, însă cu grijă, ca să nu se întărească. Se aplică pe locurile afectate, se acoperă cu o compresă de tifon și se leagă cu o fașă elastică. Se schimbă de 3 până la 5 ori pe zi.

Hildegard van Bingen: „Dacă este cineva încercat de dureri în mădularele lui ori s-a umplut de râie și de răni, de orice fel ar fi ele, să ia făină de bob și puțină pulbere de fenicul, să le amestece cu făină de grâu din cea mai bună și cu apă, să le frământe și să închipuie niște turtițe, pe care le va usca la soare sau lângă foc. Și să le pună pe unde îl încearcă durerea și va scăpa de necaz și va fi tămăduit”.

Însă nu numai semințele bobului, ci și florile și frunzele lui, ba chiar și cenușa rezultată din arderea păstăilor cu tot cu semințe, se întrebuințează sub formă de infuzie, decoct, macerat la rece sau cataplasmă, pentru tratarea colicilor și a litiazei renale, a cistitei, prostatei mărite, amigdalitei sau abceselor.