Povestea elfilor

– Elfii au început din nou să aprindă imaginația oamenilor, după ce au fost zugrăviți în diverse filme sau romane fantastice. Cât adevăr cuprind legendele care îi înconjoară? Sunt oare sursele istorice demne de crezare? De ce continuă islandezii să le poarte atâta respect acestor ființe supranaturale, pe care le implică și azi, în mod inexplicabil, în viața lor –

Făpturi plămădite de imaginația popoarelor germanice, elfii, rude bune cu spiridușii și zânele, se bucură de o actualitate greu de înțeles, mai ales în țările scandinave. Jacob Grimm, celebrul scriitor german ale cărui povești le-am citit mai toți în copilărie, a fost de părere că fantasticele făpturi, atât de strâns asociate naturii, ar fi putut fi chiar un soi de divinități ale luminii. Elfii sunt pre­zentați ca fiind ireal de frumoși, meșteșugari pri­cepuți, înzestrați cu darul magiei, ființe pe cât de longevive, pe atât de înțelepte și bune. Există însă și autori în opera cărora elfii sunt înfățișați ca ființe întunecate. Fol­clorul este înțesat cu povești în care seducătoarele ființe su­pra­­­naturale răpesc fecioare și răs­pândesc în jurul lor boli din­tre cele mai cumplite.

Nașterea elfilor

Să nu uităm că odinioară, omenii priveau fiecare element al naturii cu totul altfel decât o facem noi. Un pârâu nu era doar un fir de apă, căutându-și dru­mul spre mare, ci era perceput ca având un suflet al său, o per­so­nalitate aparte. Să ne închipuim, de pildă, un fir de apă limpede, care curge șopotind dulce prin pădure, mărginit de pietre fru­moa­se, acoperite de mușchi, în­conjurat de animale care sosesc să se adape și se joacă apoi înviorate pe malurile sale. Cum ar arăta un asemenea pârâu, dacă ar fi să căpete înfățișare umană? Privindu-l prin ochii nor­dicilor, ne putem lesne închipui râul personificat de o femeie tânără și frumoasă, surâzătoare și binecu­vântată, de ce nu, cu puteri magice, tămăduitoare. Invers, dacă râul este învolburat și primejdios, zâ­na, nimfa ori elfa care-i este asociată ar putea că­păta valențe negative și chiar înfricoșătoare.

Aceste ființe magice, bune și rele deopotrivă, une­ori capricioase (cum este de altfel natura însăși), erau asociate nu doar cursurilor de apă, ci și unor dumbrăvi, stânci, poieni, arbori străvechi, izvoare ori peșteri. Oamenii nu credeau pe atunci că doar ei și animalele populează această lume, ci și o puzde­rie de ființe invizibile, care trăiesc într-o lume pa­ra­lelă și, de a căror prezență trebuie neapărat ținut seama, pentru a nu da de bucluc. Unii vorbeau de fauni și centauri, alții de nimfe, pitici, zâne, gnomi, troli și uriași. La popoarele nordice, per­so­na­jele fan­tastice care au captat în cea mai mare mă­sură ima­ginația oamenilor au fost însă de departe elfii, dăruiți cu un caracter infinit mai complex.

Elfii cei cu multe fețe

O explicație pentru caracterul special al elfilor este legată de însăși evoluția lor. La început, afirmă cei mai mulți dintre cercetători, studiind cele mai vechi texte care menționează aceste ființe supra­na­turale, elfii, creaturi de aceeași statură ca omul, dar mai frumoși și mai puternici, aveau o putere mult mai mare decât cea care le este atribuită în prezent de imaginarul colectiv. Și asta, pentru că exis­tența lor era pusă în legătură cu cea a zeilor din mitologia nordică, asociați cu răz­boiul, focul și cerul, și considerați protectori și con­du­cători ai universului. Pentru a da doar câ­teva exemple dintre cele mai cunoscute, dintre divinitățile nordice făceau parte zeul suprem Odin, care s-a supus unui complex ritual ini­țiatic, căpătând astfel înțelepciunea supremă și pătrunzând tainele magiei, zeul Thor, al Naturii, al Fulgerelor și al Războiului, dar și zeița Freya, soția lui Oor care întruchipa Cerul și cu­noștea destinul tuturor.

Odată cu trecerea timpului și cu impunerea noii religii creștine, rolul elfilor s-a schimbat. Trans­for­marea a fost oglindită de faimoasa lucrare „Edda”, scrisă de literatul și istoriograful islandez, Snorri Sturluson, între anii 1220 și 1225 (!). În varianta în proză a acestei lucrări se vorbește de elfi ai luminii, descriși ca fiind „mai frumoși decât soarele”, dar și de elfi ai întunericului, care trăiesc sub pământ și sunt „mai negri decât smoala”. Aceştia din urmă au fost în­chipuiți și ca fierari pricepuţi, fi­ind confun­daţi uneori cu pi­ticii. Mitologia a închipuit și el­fii întunecați, un soi de ames­tec nefericit al celor două tipuri de mai sus. Nu se știe dacă Snorri a făcut el însuși această împărțire sau dacă a preluat-o de la cineva, dar unii specialiști consideră că ea amintește întrucâtva de de­mo­nii și îngerii care se regă­sesc și în cultura creștină.

Germanii i-au antipatizat profund pe elfi

Apariția creștinismului n-a făcut ca poveștile despre elfi să dispară, ci doar ca aceștia să ca­pete valențe din ce în ce mai diferite. În textele ger­manice medievale, dar și în cele mai târzii, ter­menul de elf avea înțe­le­sul de „divinitate sau de­mon al naturii”, aceste fiin­țe fiind întrucâtva echi­valate cu faunii din mito­logia greacă. Despre elfi se mai credea că sunt fiin­țe bizare și feroce, care le pot pune mari probleme femeilor. Pentru a înțelege mai bine cum erau percepuți elfii, putem aminti că numele lor a ră­mas și astăzi înscris în termenul german pentru coșmar: „Alptraum”, care ar pu­tea fi tradus mot-a-mot prin „vis elfesc”. În cul­tu­ra germană, elfii au fost asociați și cu bolile (în special cu epilepsia) dar și cu înșelăciunea (în dragoste, dar nu numai). Trecerea timpului n-a făcut decât să înrăutățească percepția ger­manilor asu­pra temuților elfi, pe care au început să-i aso­cieze tot mai mult și cu vrăjitoria.

Englezii i-au transformat pe elfi într-un soi de zâne

Dacă germanii au pus anatema pe elfi, nu același lucru se poate spune despre actualii lo­cuitori ai Marii Britanii, care i-au asimilat unor făpturi numite „fairy” (termen împrumutat de la francezi), cu înfățișare asemănătoare cu cea a oamenilor, dar mici de statură, înzestrate cu puteri magice și, uneori, cu o înclinație semni­ficativă pentru fel de fel de pozne și de șiret­licuri. Un bun exemplu pentru această ultimă tipologie este simpaticul Puck, care a devenit și un îndrăgit personaj al dramaturgului William Shakespeare. Nu puține au fost, de asemenea, le­gendele englezilor despre cavalerii elfi care răpesc, seduc și pângăresc femei, mai ceva ca Zburătorul din mitologia populară românească.

Ce s-a întâmplat cu elfii la scandinavi

În zona scandinavă, elfii au supraviețuit, ră­mâ­nând în folclor mai ales sub forma unor tinere femei, de o frumusețe răpitoare, care trăiau pe dea­luri ori în pădure, alături de vreun rege elf. Ca și zânele noastre, elfii puteau fi uneori zăriți dansând prin pădure sau pe pajiști, mai ales noaptea și în diminețile cețoase. Dansul lor lăsa uneori în urmă cercuri formate din iarbă culcată la pământ sau din ciupercuțe. Conform credinței populare, a urina într-un astfel de cerc putea aduce după sine boli venerice. Nici să privești la dansul vrăjit al elfilor nu era recomandat. Cine o făcea risca să descopere cu disperare că n-au trecut doar câteva clipe sau ore de când admiră făpturile magice, ci că în lumea reală s-au scurs ani întregi. Și mai grav era să te lași ademenit de elfi participând la dansul lor sau, și mai rău, la viața lor. În baladele scandinave, aseme­nea povești se încheie mai întotdeauna tragic.

În folclorul scandinav, elfii au fos adesea pre­zentați și drept spirite care împrășie boli, mai ales un soi de iritații ale pielii. Pentru a le contracara, oa­menii își însemnau casele, ușile sau chiar usten­si­lele folosite în gospodărie cu o așa-numită „cruce elfească” sau purtau una la gât, ca pandantiv.

Huldufólk, „oamenii invizibili” ai Islandei

Nicăieri în lume nu continuă să existe o credință mai mare în existența elfilor decât în Islanda. Un studiu realizat în 2006-2007 de Facultatea de Științe Sociale din cadrul Universității Islandei a ară­tat că, deși nu mulți islandezi mărturisesc des­chis că ar crede în existența elfilor, circa 80% refu­ză totuși să o nege. Mulți islandezi se referă la elfi, spundu-le Huldufólk sau „făpturi ascunse”. Potrivit credinței populare, aceștia sunt ființe supranaturale, care trăiesc în natură, făcându-și adesea casele în anumiți bolovani. Ei se aseamănă cu oamenii, fiind însă în general mult mai mici, și viețuiesc alături de noi, dar într-un soi de dimensiune paralelă, pu­tându-se face vizibili nouă atunci când și-o doresc. De dragul lor, islandezii se abțin să arunce cu pietre, ca nu cumva să nimerească vreunul din gre­șeală. De asemenea, de Crăciun, se obișnuiește să li se ofere ceva și ființelor ascunse, iar de Re­ve­lion, când se crede că Huldufólk se mută în alte locuri, le sunt lăsate candele, pentru a-i ajuta să-și gă­sească mai ușor drumul. În Noaptea de Sân­ziene, însă, islandezii se feresc de răscruci, te­mân­du-se că elfii vor încerca să îi seducă cu mâncăruri și cu daruri. Făpturile ascunse apar adesea și în visele islandezilor, unde li se înfățișează, de obi­cei, îmbrăcați în veșminte verzi.

Șosele blocate de elfi

E lucru bine știut că Islanda își uimește turiștii prin peisajele ei spectaculoase, dăltuite din gheață și foc. Vizitatorii cu un simț mai dezvoltat al ob­ser­vației pot fi însă la fel de frapați și de un alt aspect: ciudățeniile legate de circulație. Există, în Islanda, drumuri care par să se fi dat respectuos la o parte, pentru a ocoli niște stânci sau bolovani. Se bifurcă ori fac ocoluri neașteptate numai și numai din acest motiv: ele trebuie să rămână la locul lor! Ba există chiar și case care au fost astfel construite, încât să nu „incomodeze”, Doamne fe­rește, vreun bolovan impozant. Pentru noi, ima­gi­nea e complet nefirească și de neînțeles. De ce n-or fi dat constructorii la o parte stâncile din drum?

Adevărul este că în Islanda s-au dat lupte aprige în jurul bolovanilor sau, după caz, ale peticelor de pământ numite „álagablettir” – lo­curi fermecate. S-a întâmplat ca bătăliile să se poar­te inclusiv în Justiție, cu anii. Un exemplu ce­lebru este cel al stâncii Ófeigskirkja, ce a stat în centrul unei bătălii juridice care a durat opt ani și care a vizat opri­rea construirii unui drum pe un teren aflat un pic mai la nord de capitala Reykjavík. „Elfii m-au contactat în 2012 și mi-au cerut să le protejez locul sacru. Ei mi-au spus că Ófeigskirkja a fost folosită secole la rând ca un far, pentru a ghida oamenii prin câmpurile de lavă, așa că mi-au cerut să-i scriu primarului pentru a stopa lucrările la drum”, a de­clarat, potrivit publicației brita­nice The Guardian, Ragnhildur Jónsdóttir, cea care i-a repre­zen­tat pe elfi în îndelungatul proces. Prietenii ei ascunși au fost în cele din urmă de acord să accepte o soluție de com­promis. „Ei și-au mutat casele, altarul și stra­nele din rocă și i-au transferat energia într-o nouă lo­ca­ție. Capela a trebuit să fie desfăcută în două pen­tru a putea fi mutată , așa că elfii au mult de lucru pentru a o pune la punct în interior. Dar par mul­țumiți. E întotdeauna de pre­ferat să nu îi supă­răm”.

Accidente neelucidate

Într-adevăr! Dacă e să îi asculți pe islandezi, ne­so­cotiții care nu au ţinut seama de această reco­mandare au avut de suferit. În anii ’70, de pildă, planurile de a înlătura o stâncă din calea unui drum de o mare importanță s-au lovit de nenumărate obs­tacole. Un buldozer a lovit o conductă de apă care alimenta o fermă piscicolă, pecetluind soarta a circa 70.000 de pești. Lucrurile nu s-au oprit însă aici. În zi­lele următoare au continuat să se producă acci­dente bizare, până când, înfricoșați, muncitorii au abandonat pur și simplu proiectul. Ba unul dintre ei susține că de atunci încolo a continuat să fie ur­mărit de ghinion.

„Sunt multe povești despre mașini care s-au stricat și muncitori care s-au îmbolnăvit, inter­fe­rând cu rocile elfilor”, a declarat folclorista Bryn­dís Björgvinsdóttir, care duce ea însăși cu gândul la o elfă de o frumusețe răpitoare. „Elfii sunt priviți ca fiind creaturi prietenoase, frumoase, dar trebuie să-i respecți, ori riști să se răzbune”, a explicat ex­perta.

Ca să înțelegeți până unde s-a ajuns, companiile care doresc să implementeze proiecte de anvergură încearcă acum să preîntâmpine problemele ce ar putea să apară cu lumea suprana­tu­rală. Înainte de construirea im­po­zantului baraj Kárahnjúkastífla, au fost angajați consultanți dăruiți cu clarviziune, care să se asigure că în zonă nu există roci de-ale elfilor. „Acum se fac bani din acest tip de servicii de consultanță”, a spus fol­clo­ristul Terry Gunnell de la Uni­ver­sitatea Islandei. „Islanda este pli­nă de álagablettir sau locuri fer­mecate, locuri pe care nu ai voie să le atingi (…). Ele sunt protejate de povești despre lucrurile rele pe care le-ai putea păți. Aceste vorbe, care au circulat din gură în gură vreme de generații, sunt în general mai eficente decât un ordin dat de ofi­ciali”, a adăugat specialistul.

Dar care o fi semnificația mai pro­fundă a tuturor acestor povești țe­sute în jurul Huldufólk? „Elfii reprezintă principiul viețuirii în armonie cu natura”, a explicat pen­tru „The Guardian” Kolbrún Oddsdóttir, un arhi­tect peisagist. „Ei ne oferă o metaforă pentru traiul sus­tenabil cu resursele pe care le avem. Și sunt buni pentru turism”.

O opinie interesantă cu privire la existența po­po­rului ascuns a fost formulată și de fostul pre­șe­dinte al Islandei, Ólafur Ragnar Grímsson. „Is­lan­dezii au fost întotdeauna puţini la număr, de aceea, în timpurile străvechi, ei şi-au dublat numărul, folosindu-se de personaje invizibile din legendele cu elfi şi zâne”, a declarat el într-un interviu, acor­dat pe vremea când se mai afla încă la conducerea țării.

O altă explicație, mai profundă, îi aparține pro­fe­soarei universitare Jacqueline Simpson, care con­sideră că popularitatea crescândă a elfilor din ul­tima perioadă are de-a face cu un val de nostalgie, care a cuprins întreaga țară. „Ei sunt un simbol al tuturor acelor lucruri care erau simple și lipsite de complicații, în vremurile bune de altădată”. Odi­nioară, a explicat ea, elfii întruchipau pentru oa­menii sărmani visul unei lumi mai bogate, un fel de comunitate paralelă, care se bucura de tot confortul și belșugul pe care și le-ar putea dori cineva. Acum, ei joacă, dimpotrivă, rolul opus, amintind de vre­murile bune de odinioară, în care risipa era ceva de neimaginat, și oamenii duceau un trai simplu, în armonie cu natura.