Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Mistere nedezlegate

Avioanele din India Antică

„Shakuna Vimana”, aparat de zbor de forma unei păsări

În 1952, G. R. Josyer, fondatorul „Academiei In­ternaţionale de Cercetări Sanscrite”, a anunţat des­coperirea unui manuscris excepţional: „Vai­mâ­nika Úâstra”, care înseamnă „Ştiinţa Aeronau­ti­cii”. Josyer a explicat că autorul documentului era Maharshi Bharadwaja, un înţelept care a trăit în India Antică, în perioada Vedică, și că in­for­maţiile au fost transmise „pentru binele întregii uma­ni­tăţi”.

În cadrul conferinţei de presă organizate în 1952, Josyer a arătat că manuscrisul oferă date tehnice extrem de clare şi de detaliate referitoare la o multitudine de vehicule de zbor, despre care se ştia deja din cuprinsul celebrelor Vede, dar care, până atunci, se crezuse că erau nişte „simple în­florituri literare, menite să imprime textelor dra­ma­­tism”. Acum însă, prin analiza „Ştiinţei Ae­ro­na­uticii”, se releva că, în realitate, toate acele ma­şi­nării sunt aparent viabile din punct de vedere teh­nic. Textul tratatului este însoţit şi de o mulţime de diagrame şi de ilustraţii capabile să aducă lămuriri în plus.

„Vaimânika Úâstra” începe prin a explica, pe înţelesul tuturor, noţiuni ample de metalurgie, ae­ro­di­namică, sisteme de propulsie etc. Dă definiţia avionului, dar şi a pilotului, arătând inclusiv ce trebuie el să facă; descrie rute aeriene, dar şi hai­nele pe care trebuie să le poarte un pilot şi ce mân­care trebuie el să consume, astfel încât să facă faţă condiţiilor de zbor, mai ales pe perioade lungi de timp sau în vreme de război. După care textul începe să ana­lizeze di­fe­rite ti­puri de vehi­cule de zbor, ofe­­rind date exac­te de cons­trucţie şi func­ţionare, reţete de­taliate pentru obţi­ne­rea mate­ria­lelor şi a com­bus­tibililor, cât şi ma­nie­ra în care fiecare aero­navă tre­buie să fie manipulată. De exemplu, vor­beş­te despre apa­ratul numit „Sha­­­kuna Vima­na”, care are forma unei pă­sări, o lun­­gime de 24, 38 metri şi o lă­ţime de 17, 06 metri şi este reali­zat dintr-un aliaj ultra-uşor, numit „ra­ja lo­ha”, a cărui re­ţe­tă de ob­ţinere este de asemenea de­scrisă. O altă aeronavă este „Sundara Vi­mana”, care are for­ma unui con uri­aş, funcţionează pe bază de abur şi este echipată cu cinci motoare şi cu mai multe roţi electrice şi elice de ascensiune. Urmează „Ruk­ma Vima­na”, o navă enormă, cu cinci nive­luri, cu baza de 304,8 metri şi înăl­ţimea de 6,9 metri, care func­ţio­nează cu energie solară. Sau: „Tri­­pura Vi­mana”, care poate să se de­pla­seze prin aer, pe pământ sau prin apă şi este construită dintr-un aliaj ignifug.

Odată cu anunţul făcut de Josyer, ma­nuscrisul a captat aten­ţia publi­cului larg, dar şi a oa­me­nilor de şti­inţă. Evident, chiar înainte ca tex­tul să apuce să fie analizat, s-au găsit voci care să susţină că el nu este ni­mic mai mult decât o farsă jucată cre­dulilor lumii.   

Disputele pe tema veridicităţii do­cu­mentului şi, mai ales, a vali­di­tă­ţii descrierilor conţinute au con­ti­nuat, cu argu­mente pro şi contra. Apoi, în 1974, cercetătorii de la „Institutul Indian de Şti­in­ţă din Bangalore” au anunţat că, în urma ana­li­zei manuscrisului, au ajuns la concluzia că ma­jo­ritatea aparatelor de­scri­se în „Vaimânika Úâstra” nu ar fi capabile să zboare, întrucât geo­metria lor e greşită, metodele de propulsie sunt „fanteziste” şi, în general, datele din text „ofen­sează legile cu­noscute ale fizicii”. Şi, cu asta, a părut că discuţia s-a închis. Iată însă că, recent, e posibil ca situaţia să se fi schimbat la 180 de grade! Un număr de oameni de ştiinţă, de diferite na­ţionalităţi și cu mai multe specializări, s-au re­unit într-un laborator de cercetare privat şi, ple­când de la premisa că legile cunoscute ale fizicii tradiţionale au devenit in­suficiente pentru a explica funcţio­narea universului – lucru de­mons­trat de fizica cuantică –, au pornit să rea­nalizeze manuscrisul „Vai­mâni­ka Úâstra”. Ba, mai mult, după ce şi-au dat seama că, teo­retic, descrierile din text ar putea să fie viabile, se pare că au trecut şi la o serie de teste prac­tice… încu­nunate de suc­ces! Deo­cam­dată, această veste a devenit cu­nos­cută „pe surse”, la­bo­ra­torul pri­vat nefăcând în­că nicio decla­raţie publică. Ex­plicaţia? Pe de o parte, cerce­tătorii im­plicaţi în acest proiect vor să mai pro­ce­deze şi la alte verifi­cări şi, even­tual, să rea­lizeze chiar şi pro­totipul uneia dintre aeronavele descrise în „Vai­mânika Úâstra”. Pe de al­tă parte, în cazul în care vor re­uşi acest lucru, vor să gă­seas­că o soluţie, astfel încât să se asi­gure că teh­nologiile sofis­ticate din ma­nus­crisul indian nu vor fi acaparate de persoane cu in­ten­ţii ostile, care să le folo­seas­că pentru a-şi asigura supre­ma­ţia mondială, ci de ele să beneficieze, în sens po­zitiv, chiar întreaga umanitate.

Fireşte că secretul care învăluie aceste cer­ce­tări recente a iscat iar comentarii sarcastice şi „asi­gurări” că, din nou, ne confruntăm cu o farsă sau cu elucubraţiile unor nebuni. Viitorul ne va arăta care e adevărul.   

Terifiantul mormânt din China

Recent, o echipă de arheologi chinezi care lu­crează într-un sit de mari dimensiuni, Chaiz­huang, datând din perioada dinastiei Shang, a descoperit un „os de divinaţie” terifiant. În mod normal, „oa­sele de divinaţie” care erau folosite în vechime pen­tru a obţine răspunsurile zeilor la întrebările adre­sate de muritori, sunt realizate din carapace de broas­că ţestoasă sau din părţi de schelet de bovină. Însă osul găsit acum de cercetătorii chinezi provine de la… un om! Mai mult, el a fost recuperat dintr-un mormânt al cărui „ocupant” a fost sacrificat prin decapitare! Cadavrul era în poziţie îngenuncheată, pe direcţia nord, iar mâinile îi erau    împreunate. Practica di­vinaţiei cu ajutorul oaselor îşi are originea în tim­pul dinastiei Shang (1600 î.e.n. – 1046 î.e.n.). Cel dornic să fie călăuzit de zei mergea la oracol şi-şi formula întrebarea. Oracolul o scrijelea pe un os de dimensiuni mari, pe care apoi îl încălzea, cu ajutorul unei vergele metalice încinse în foc. Când osul, sub efectul căldurii, se crăpa, oracolul interpreta fisurile apărute în el şi traducea răspunsul zeilor. Adesea, ritualul se încheia prin scrijelirea pe os şi a răspunsului, ca un fel de înregistrare oficială. Situl Chaizhuang se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 300.000 de metri pătraţi şi se compune din case foarte bine conservate, fântâni, vetre de foc, drumuri pavate şi un număr impresionant de artefacte din piatră, ce­ramică, jad şi os. Cercetările au dus la con­clu­zia că regii din dinastia Shang erau înmor­mân­taţi împreună cu sute de supuşi – fie sacri­ficaţi cu forţa, fie sacrificaţi voluntar, din con­vingerea că-i datorau suveranului loialitate veş­nică! În plus, dovezile arheologice de­mons­trează că, în această pe­rioadă istorică, po­po­rul chinez, care se ocu­pa preponderent cu agricultura şi cu răz­boaiele, avea grijă să le aducă ofrande lui Di, zeul suprem, soa­relui, munţilor şi stră­moşilor. Noutatea ab­so­­lută o reprezintă în­să „ofranda umană”, din al cărei trup a fost desprins un fragment desti­nat comunicării directe cu zeii. Cum situl Chaizhuang nu a fost încă ex­cavat în întregime, cercetătorii aş­teaptă cu nerăbdare să vadă dacă vor mai descoperi şi alte artefacte simila­re, astfel încât să poată să formuleze măcar o teorie generală cu privire la semnificaţia „osului de divinaţie” uman.

Enigmaticii omuleți care trăiesc și azi printre noi

Omuleţul din Mozambic

Multă lume a auzit de Big Foot, de Sasquatch ori de Yeti, fiinţe umanoide uriaşe, de peste doi metri înălţime, care locuiesc prin păduri sălbatice din diverse colţuri ale lumii şi cu care oamenii „ci­vi­lizaţi” se întâlnesc uneori, din întâmplare. Astfel de relatări, datând doar din perioada modernă, există cu miile! În schimb, foarte puţină lume a auzit de „enigmaticii omuleţi” care nu depăşesc înălţimea unui copil de zece ani şi care nu se încadrează nici în categoria pigmeilor, nici a extratereştrilor de tipul „micii omuleţi verzi”. Asta deşi despre existenţa lor se vorbeşte – în şoaptă, e drept – de sute de ani, în mul­te colţuri ale lumii, iar întâlnirile cu ei continuă să se petreacă şi în prezent! Iată câteva istorisiri, din perioade diferite, menite a vă schiţa portretul lor:

* În 1938, în revista Discovery a fost publicată o scri­­soare semnată de un ofiţer britanic, Cuthbert Bur­goyne. Scrisoarea se referea la o întâmplare pe­trecută cu 11 ani înainte, în 1927, când ofiţerul se afla la bordul unui cargobot japonez care se în­drepta spre Africa Orientală Por­tugheză (denumirea ge­nerică şi ne­o­ficială a Mozambicului colo­ni­zat): „Ne aflam suficient de a­proa­pe de ţărm ca să vedem obiectele foarte clar, cu aju­torul binoclului. În tufele de din­colo de plaja nisipoasă erau mai mulţi babuini care, judecând după miş­cările pe care le făceau, se hră­neau cu crus­ta­cee. Am remarcat că printre ei se găseau şi două exemplare de culoare albă ca neaua. Auzisem în trecut des­pre babuinii albi, o raritate, dar nu mai văzusem eu însumi niciu­nul. (…) Apoi, spre uimirea noastră, printre ba­buini au apărut doi omu­leţi şateni – de care maimu­ţele nu s-au spe­riat. (…) Omu­leţii aveau circa 1,20 metri înăl­ţime, mergeau perfect drepţi şi aveau mişcări foarte graţioase.” Bur­goyne a ţinut să precizeze că era vorba, fără nicio îndoială, de doi oa­meni cu o înălţime foarte re­dusă, şi în niciun caz de alte două maimuţe. Apoi a con­ti­nuat: „Mai târziu, un prieten vâ­nă­tor, mi-a povestit că, aflându-se tot în Afri­ca Orien­tală Por­tugheză, el, soţia lui şi alţi trei vâ­nă­tori au văzut o familie de omuleţi şateni – mamă, tată şi copil – care a tra­versat un luminiş. Băşti­na­şii le-au interzis vână­to­rilor să împuşte familia, spu­nându-le că erau oa­meni, nu maimuţe, şi că nu erau agre­sivi.”       

* Vânătorul Roger Courtney a de­scris în 1940, în car­tea sa, „The Green­horn în Africa”, mai multe în­tâl­niri cu nişte fiinţe umanoide, botezate de africani „Omu­­leţii Mau”. Iată un pasaj: „(…) mi-a povestit cum, într-o zi, tatăl lui, care se ducea cu oile către pă­şunile din Muntele Longenot, a intrat într-o peş­teră şi acolo s-a întâlnit cu aceşti omuleţi Mau. (…) Erau foarte mici de înălţime, de cel mult 1 metru, şi aveau pielea albă, iar pe cap şi pe membre aveau păr negru.”   

* Ivan Terence Sanderson a fost biolog şi scriitor scoţian, născut în Edinburgh, care, alături de bio­logul belgiano-francez Bernard Heuvelmans, a pus bazele criptozoologiei. Sanderson a fost o figură deosebit de respectată în comunitatea ştiinţifică şi a colaborat cu numeroase instituţii reputate, precum „Institutul Smithsonian”. Era cunoscut pentru faptul că în studiile şi în rapoartele lui nu folosea niciodată informaţii neverificate. De asemenea, el a fondat „So­­cietatea pentru Investigarea Fenomenelor Inex­plicabile”, o organizaţie al cărei scop era acela de a cerceta fiinţele sau întâmplările pe care oamenii de ştiinţă tradiţionalişti le desconsiderau. Rigoarea si­stemului de studiu instituit de Sanderson era arhi­cunoscută, inclusiv în rândul publicului larg, astfel că extrem de puţini erau aceia care îl contactau pe biologul scoţian cu scopul de a-i juca un renghi. Aşa­dar, în 1959, o doamnă ale cărei iniţiale erau V. K. i-a scris lui Sanderson următoarea scrisoare: „(…) În prezent sunt casnică, însă am absolvit Facultatea de Biologie şi am un masterat în Zoologie. Soţul meu este chimist, iar fiul nostru cel mai mare este teh­ni­cian în cadrul Forţelor Aeriene. Eu m-am născut în Mississippi, însă, împreună cu familia, locuiesc în Kentucky, de peste zece ani. (…) Nu vreau să vă iro­sesc timpul, dar mă întreb dacă aţi auzit vreodată des­­pre «Omuleţii Roşii din Deltă»? (…) În zona în care am crescut eu, oamenii ştiau de ei de sute de ani. Nu îi căutau şi nu încercau să ia legătura cu ei dinadins, însă îi respectau şi, când îşi foloseau puş­tile, aveau mare grijă unde ţinteau, ca nu cumva să ni­merească din greşeală vreunul. (…) Am fost sur­prin­să însă ca, la câţiva ani după ce ne-am mutat aici şi după ce oamenii au căpătat încredere în mine, să aflu, în conversaţii confidenţiale, că despre «Omu­le­ţii Roşii din Deltă» se ştie şi în Kentucky. (…) Per­sonal, nu am avut no­rocul să în­tâl­nesc nici un astfel de omuleţ, însă, din ceea ce mi s-a povestit, se pare că până şi cei mai înalţi dintre ei nu de­păşesc înălţimea unui copil de zece ani. Cu toţii locuiesc în zonele mlăş­tinoase ale Deltei, sunt foarte rapizi, inclusiv când se ca­ţără în co­paci, şi sunt îno­tă­tori excelenţi, căci, atunci când sunt ameninţaţi de vre­un pericol, se cufundă în apă şi dispar cât ai clipi. De ase­me­nea, sunt foarte vorbăreţi.(…) Se îm­bra­că adesea cu jeanşi şi alte haine vechi, pe care le găsesc la mar­ginea ora­şe­lor. Vânătorii din Mississippi presupun că merg la pe­riferiile oraşelor noaptea, ca să caute hai­ne aruncate la gunoi de oameni”. San­derson a luat în se­rios in­formaţiile furnizate de doamna V.K. şi a mers în re­petate rânduri în delta flu­viului Missis­sippi, unde a discutat cu martori oculari, oa­meni simpli, care i-au po­vestit în de­taliu întâlnirile lor cu „omuleţii roşii”. Astfel, Sanderson a aflat că uma­noizii res­pectivi au o pilozitate în tonuri ro­şie­tice, dar nu a putut să stabilească dacă res­pectiva culoare se datora pig­men­tului pro­priu-zis al părului sau pă­mântului argilos, în nuanţe roşietice, din mlaş­tinile un­de omuleţii îşi aveau să­la­şul. Şi, spre marea lui de­zamăgire, San­derson nu a avut parte de nicio întâl­nire directă cu vreun astfel de omuleţ.

* În 1961, tot Sanderson a scris despre „enig­ma­ticii omuleţi din Be­li­ze”, pe care băştinaşii îi numeau Duen­de sau Dwendi: „Zeci de locuitori din Belize mi-au spus că i-au întâlnit. Şi este vorba de oameni serioşi, majo­ritatea fiind şcoliţi în Europa sau în Sta­tele Unite ale Americii şi lucrând pentru organizaţii responsabile, precum «Departamentul Forestier». (…) De exemplu, un ofiţer, născut şi crescut în Belize, mi-a descris în detaliu două dintre aceste făpturi, cu care s-a întâlnit în mai multe rânduri, la marginea unei păduri de la poalele Munţilor Maya. De fiecare dată, omuleţii l-au observat cu luare-aminte. (…) Ofiţerul mi-a spus că au o înălţime între 1,00 şi 1,40 metri, sunt foarte bine proporţionaţi, au umerii bine dez­vol­taţi şi braţele puternice. De asemenea, mi-a in­dicat că au o pilozitate maronie. Pielea are cu­loa­rea gălbuie, trăsăturile feţelor sunt foarte fine, iar părul de pe cap este scurt.”

* Mac Tonnies, un reputat autor american, a scris în 2010, în cartea sa, „Cryptoterrestrials”, urmă­toa­rele: „Deţin o mărturie directă, din partea unei per­soa­­ne a cărei credibilitate e fără reproş, o mărturie con­form căreia în nord-vestul american trăiesc nişte omu­leţi (…). Sursa mea a întâlnit într-o pădure un grup de astfel de fiinţe. (…) Ele sunt la fel ca oamenii, din toate punctele de vedere, doar că sunt foarte mici de înălţime – sunt nişte oameni, doar că în miniatură.”   

Ştiri despre întâlniri cu „enigmaticii omuleţi” au continuat să apară şi în anii din urmă în presa locală, dar se pare că „presa mare”, internaţională, ezită să abor­deze acest subiect. În ceea ce priveşte motivul… speculaţiile sunt multiple.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian