Secretele Orașului Interzis

– În inima capitalei Chinei se ascunde, încremenit în timp, un oraș magnific, în care au domnit 24 de împărați. Interzis străinilor, cât și chinezilor, porțile lui s-au deschis abia în 1924, după ce ultimul suveran a abdicat, părăsindu-și palatele impozante. De atunci, orașul interzis a atras 19 milioane de turiști, doar în 2019, dar și nenumărați cercetători, care se străduiesc să-i dezlege, rând pe rând, tainele –

Orașul Împăratului Yongle

China a scrâșnit din dinți aproape un secol sub jugul mongol. Până când un războinic a eliberat, în sfârșit, țara de foștii stăpânitori și a devenit împărat, fondând dinastia Ming. În 1402, puterea a fost preluată de al patrulea său fiu, împăratul Yongle, care a dorit, din motive politice, să mute curtea imperială la Beijing, ridicând un oraș întreg, atât pentru el, cât și pentru cei mai importanți dregători ai săi. Un oraș construit într-un stil nemaivăzut pâ­nă atunci, și în care accesul nu le era permis oa­me­nilor de rând, decât cu invitație specială, motiv pentru care a și rămas în istorie cu numele de „Ora­șul Interzis”. Principalul lui rol era acela de a reliefa puterea împăratului, o putere considerată a fi de sorginte divină. O putere copleșitoare de la prima vedere, chiar și astăzi, pentru milioanele de turiști care vizitează orașul.

Ascunde colina Jinshan un secret?

Pentru a construi „Orașul Interzis”, care are for­ma unui dreptunghi ce se întinde pe o suprafață de cir­ca zece ori mai mare decât celebrul palat fran­cez de la Versailles, terenul a trebuit întâi curățat, iar apoi s-a trecut la săparea fundațiilor și a șan­țurilor împrejmuitoare, late de peste 50 de metri și adânci de șase, care înconjoară zidul de protecție. Tonele de pământ care au rezultat au fost utilizate pentru înălțarea unei coline artificiale, în imediata apropiere a orașului. Colina a fost transformată într-o splendidă grădină imperială, de unde cei mai pu­ternici oameni din China puteau contempla în liniște Beijingul. Un lucru lesne de făcut de aici, dat fiind că cel mai înalt punct al colinei este și cel mai înalt punct din centrul capitalei chineze. Un documentar recent afirmă însă că nu este exclus ca această colină să ascundă un secret, sub ea fiind îngropate rămășițele unui palat anterior, care le aparținuse foștilor stăpânitori mongoli.

Simbolul tainic al jumătății de cameră lipsă

Pe cele 72 de hectare ale Orașului Interzis, împăratul Yongle a cerut să fie ridicate nu mai puțin de 980 de clădiri, în care se află în total 8.886 de ca­mere. Legenda spune că în realitate ar fi existat 9.999 de camere și jumătate. Jumătatea de cameră ar avea în acest context un caracter simbolic, pentru că în imaginația împăratului numai Cerul avea voie să dețină un palat cu 10.000 de încăperi (zece fiind numărul simbolic al divinității). Împărații, care se considerau „Fiii Cerului”, trebuiau deci să se mul­țu­mească cu ceva mai puțin. Fie măcar și cu o ju­mă­tate de cameră în minus.

Secrete de construcție

În ciuda dimensiunilor colosale, proiectul cons­truirii Orașului Interzis, demarat în 1406, a fost gata în doar 14 ani. Și nu e de mirare, dacă ne gândim că la el au lucrat un milion de muncitori, la care s-au adăugat și circa 100.000 de artizani cu diferite specializări. În vreme ce muncitorii lucrau la zidul împrejmuitor, înalt de aproape 10 metri, se înainta și cu pavilioanele din interior. Deși se consideră că acum peste 600 de ani nu existau cine știe ce tehnici avansate de construcție, rezultatul final îi lasă cu gura căscată pe toți cei circa 80.000 de turiști ai zilelor noastre, care pășesc zilnic în Orașul Interzis, dar și pe specialiștii contemporani.

Constructorii chinezi au dezvoltat încă din anul 500 î.H. structuri flexibile și rezistente la dezastre, slujindu-se de niște îmbinări în formă de floare, numite „dougong”, care reduc drastic impactul cutremurelor asupra clădirilor. Aceste îmbinări sunt atât de eficiente, încât au ajutat Orașul Interzis din Beijing să treacă cu bine peste cele circa 200 de cutremure care au avut loc în cele șase veacuri de când a fost el înălțat. Curioși să afle, totuși, ce s-ar întâmpla cu Orașul Interzis în urma unui cutremur cu adevărat devastator, specialiștii au făcut un experiment. Folosind exact aceleași tehnici ca în vechime, ei au creat un model care imită perfect una dintre clădiri, fiind realizată din aceleași materiale și cu aceleași unelte, dar care nu avea decât o cincime din mărimea originalului. Modelul a fost apoi supus unor simulări de cutremure. Cel mai puternic cutremur înregistrat vreodată în istorie a avut o magnitudine de 9,5, dar modelul recreat de tâmplarii chinezi a rezistat fără să se dărâme nu doar la această valoare, ci și la un cutremur si­mu­late, cu magnitudinea de 10,1.

„Firele de aur” din clădirile imperiale

În unele zone din China și Asia de sud, cresc niște copaci extrem de rari și veșnic verzi, ale căror trunchiuri ajung să se înalțe în câteva sute de ani chiar și până la 35 de metri. Pentru constructori, lemnul obținut din acești arbori, așa-numitul nanmu, a fost din­totdeauna aur curat. De altfel, el a fost de­n­umit și „firul de aur”, fiind de fapt mai scump decât prețiosul metal. Prețul exor­bi­tant al acestui lemn nu se explică doar prin raritatea și frumusețea lui, ci mai ales prin calitatea sa deosebită. El este fenomenal de rezistent, re­acționând într-o mult mai mică măsură decât alte tipuri de lemn la umiditate și schimbări de temperatură. În plus, el are și un miros plăcut. Împăratul Yongle a dorit să folosească din plin „firul de aur” la ri­dicarea Orașului Interzis, din el fiind realizate multe dintre impozantele coloane ale celor mai importate clădiri. În to­tal, se spune că circa 10.000 de bușteni au fost trans­por­tați pe calea apei în noua ca­pi­tală, din păduri afla­te la peste 18.000 de ki­lo­metri de­părtare de Beijing. Trans­por­tul naval a fost posibil grație existenței Ma­re­lui Canal din China, cel mai lung râu arti­ficial din lume, a cărui cons­trucție a început încă din se­colul 5 î.H.

Calea imperială

Axa centrală a Orașului Interzis este străbătută de „Calea Imperială”, un drum de piatră pe care nu avea voie să pășească decât împăratul. De la a­ceastă regulă nu erau acceptate decât două excepții: Ca­lea Imperială putea fi străbătută și de îm­pă­răteasă, dar numai cu ocazia nunții ei, și de stu­den­ții care treceau cu succes de „Examinarea Im­pe­rială”. Din impozanta Cale Imperială fac parte niște rampe ceremoniale bogat decorate cu sculpturi în basorelief. Nu există turist care să viziteze Orașul Interzis și să nu rămână impresionat de splendidele dantelării în piatră, emblematice pentru acest loc. Puțini realizează însă că aceste rampe sunt în realitate niște imense sculpturi. Iar rampa de nord, realizată dintr-o singură bucată de piatră de 200 de tone, care măsoară 16,57 metri lungime, 16,57 m lă­țime, și 3,07 m grosime, este în fapt cea mai mare sculptură din întreaga Chină.

Dar cum a fost transportat uriașul bloc de piatră, din cariera aflată la o depărtare de circa 70 de kilo­metri de Orașul Interzis? Mulți specialiști ai zilelor noastre și-au bătut capul pentru a desluși această enigmă. Grație unor documente vechi de 500 de ani, dar și unor calcule realizate de cercetători, aceș­tia au ajuns la concluzia că transportul blocu­ri­lor mari de piatră nu a fost făcut cu ajutorul ro­ților, ci cu săniile, care s-au dovedit mult mai sigure și mai eficiente pentru o asemenea misiune dificilă. Chiar şi aşa, efortul depus a fost unul titanic. Trans­portul nu putea fi făcut decât în miez de iarnă, când terenul era acoperit de gheață. Însă asta nu era su­ficient. Pentru ca săniile să gliseze cât mai bine și să fie cât mai ușor de tras, era nevoie ca gheața să fie lubrifiată cu ajutorul unei pelicule de apă. Iar pentru a face rost de apă, au trebuit săpate puțuri de-a lungul întregului drum, la fiecare 500 de metri. Procedând astfel, au fost suficienți 50 de oameni pentru a transporta, în decurs de 28 de zile, un bloc de piatră de 123 de tone, de la carieră și până la Ora­șul Interzis. Cercetătorii au estimat că viteza medie a unui bloc de piatră tras pe o sanie pe gheață udă ar fi fost de circa 8 centimetri pe secundă – deci suficient de mare pentru a glisa pe suprafața umedă înainte ca pelicula de apă de deasupra să înghețe.

Orașul Feng Shui

Dincolo de dovezile de ingenozitate ingi­ne­reas­că, în cazul Orașului Interzis surprinde enorm un alt aspect. Întregul lui plan oglindește principii chi­nezeşti mistice și străvechi. Între acestea se remarcă Yin și Yang – concepte care reprezintă forțele pri­mor­diale care compun universul – masculin, feminin. Ele reprezintă simetrie și ordine, o noțiune cum nu se poate mai importantă pentru împărații chinezi.

Unul dintre cele mai grăitoare exemple ale modului în care principiile Yin și Yang au fost oglindite în construirea Orașului Interzis este reprezentat de punctul focal al complexului palatului, unde au fost înălțate trei pavilioane. Primul și cel mai important dintre ele este pavilionul numit Sala Armoniei Su­pre­me, care este orientat către sud, ducând cu gân­dul la Yang, adică la ele­mentul masculin, lu­mi­nos, plin de vitalitate și ac­tiv, care corespunde zi­lei. Acest pavilion, ca­re e cea mai mare struc­tură din lemn păstrată din China, era situat în epicentrul ce­re­monial al puterii imperiale. Aici își ținea împăratul în­tru­ni­rile de pe tronul său im­pre­sionant și tot aici erau organizate cele mai im­por­tate ceremonii, pre­cum încoronările, în­ves­ti­turile și nunțile impe­riale.

În nord, direcție aso­cia­tă cu conceptul de Yin, co­relat elementului feminin, întunericului, intimității și sobrietății, a fost construită Sala Păs­trării Armoniei, care slu­­jea ca un soi de sală de banchet, folosită în sco­pul repetițiilor făcute în ve­derea ceremoniilor, precum și ca loc al etapei finale a examenului im­perial. În sfârșit, între cele două pa­vilioane se afla un al treilea, simbolizând echilibrul. Numele aces­tui pavilion e de altfel sugestiv: Sala Armoniei Cen­trale. În această sală pătrată, mai mică, îm­păratul venea pentru a se pregăti și a se odihni înaintea ceremoniilor ori în timpul acestora.

La construcția Orașului Interzis au fost aplicate din plin și principiile Feng Shui. Regulile Feng Shui, o știință veche de circa trei milenii, descriu metode concrete de captare și activare a energiei pozitive și de neutralizare a energiei negative, care curge printr-un anumit loc. Până și colina artificială ridicată în dreptul Orașului Interzis a jucat în acest sens un rol important, protejând citadela de vân­turile nordice, considerate de rău augur.

Povestea dragonului cu cinci gheare

Cercetătorii au descoperit recent în Orașul Interzis o mare ciudățenie: o groapă mare, plină de porțelan im­pe­rial făcut bucățele. Un lucru ieșit din comun, mai ales dacă ținem cont de faptul că porțelanul imperial era pur și simplu neprețuit, grație fineței sa­le ieșite din comun. Cine și-ar fi bă­tut astfel joc de el, și mai ales de ce?

A durat ceva până când adevărul a ieșit la iveală. După ce au recons­ti­tuit cu multă răbdare vasele din por­țe­lan care fuseseră făcute zob, oa­menii de știință au descoperit că fie­care dintre ele avea câte un mic de­fect. De pildă, printre cele mai im­por­tante simboluri asociate puterii im­pe­riale se număra și dragonul cu cinci gheare. Dintre reprezentanții regnului animal, el era privit drept cel mai înalt simbol al norocului. Un dragon imperfect, reprezentat pe porțelanul im­perial, era, prin urmare, de neac­cep­tat. Singura soluție a rămas așadar distrugerea porțelanului și dosirea cioburilor într-o groapă, pentru ca nimeni să nu aibă acces la prețioasele vase și rușinea să fie dată uitării.

La picioarele „Fiului Cerului”

În China exista obiceiul ca în fața împăratului, oamenii să se pros­ter­neze la picioarele sale atât de adânc, până se loveau cu capul de pământ. De preferință, într-un mod cât mai audibil. Conform protocolului, di­feritele tipuri de plecăciuni erau executate în func­ție de solemnitatea situației. Iar cea mai so­lem­nă dintre ceremonii era cea a încoronării noului împărat. Cu acest prilej, supușii trebuiau să înge­nuncheze de trei ori la rând, lovindu-și de nouă ori în mod sonor capul de pavaj.

În pat cu împăratul

Orașul Interzis era împărțit în Curtea Ex­terioară, folosită mai ales în scopuri cere­mo­niale, și Curtea In­terioară, care era re­ședința împăratului și a familiei sale. Doar că această „familie” nu semăna deloc cu cea pe care o cunoaștem noi. Împăratul avea un ade­vărat harem, a că­rui împărțire ierarhică a variat în decursul se­colelor. În timpul di­nastiei Ming, pe lângă împărăteasă, el mai putea avea și o „nobilă consoartă imperială”, mai multe „nobile con­soar­te” ori „consoarte” simple, la care se adă­u­gau o mulțime de „con­cubine”. Toate se bucurau de respect, fiind considerate un soi de soții secundare ale suveranului. Dar, deși la pi­cioa­­­rele sale stăteau mii de femei, împăratul avea re­lații propriu-zise cu „doar” câteva zeci, dintre care nu­mai cinci sau șase se bucurau, realmente, de favorurile sale.

În timpul dinastiei Quin, au fost impuse unele limite haremului imperial. Fiul Cerului putea avea doar o împărăteasă și o consoartă imperială nobilă, două consoarte nobile, patru consoarte simple și șase concubine imperiale. Toate erau onorate primind o reședință în Orașul Interzis și dreptul de a o ad­mi­nistra ele însele. Mai căpătau și dreptul de a vorbi despre propria persoană, atribuindu-și titlul de „Acest Palat”, atunci când se adresau cuiva cu un sta­tut inferior: „Acest Palat ar dori să bea un ceai”, de exemplu. Dar cum putea cineva ajunge la rangul de concubină imperială?

În vremea dinastiei Ming, toate tinerele ne­mă­ri­tate treceau printr-un riguros proces de selecție, în ur­ma căruia puteau deveni concubine. Cele alese tre­buiau, înainte de toate, să fie considerate suficient de frumoase, încât să fie pe placul împăratului (dar și a mamei acestuia). Criteriile erau clare. Sprân­ce­ne­le, de pildă, trebuiau să fie fin conturate și negre, labele picioarelor să fie micuțe, iar buzele cât mai roșii. Candidatele trebuiau, de asemenea, să se bucu­re de o sănătate perfectă și să treacă cu bine unele examinări vizând manierele și deprinderile artistice. Tes­tul final era reprezentat de servirea mamei îm­pă­ratului. Aceasta își petrecea și noaptea cu tânăra fe­meie, pentru a verifica dacă nu cumva sforăie sau suferă de somnambulism.

În timpul dinastiei Quin, cel mai important cri­te­riu pentru selectarea concubinelor a devenit descen­den­ța, care era de preferință nobilă și manciuriană. Concubinele care dădeau naștere unui băiat erau ridicate la nivelul de consoartă imperială. În ceea ce o privea pe împărăteasă, aceasta trebuia neapărat să provină din familia unui oficial de rang înalt.

Chiar dacă ierarhia haremului imperial a rămas oa­recum neschimbată în decursul timpului, nu ace­lași lucru se poate spune despre numărul ocupantelor sale, care a variat mult. În vreme ce unii împărați au avut mii de concubine, Împăratul Hongzhi a ales să fie monogam, preferând să-și împartă așternutul numai și numai cu împărăteasa lui.