Povești halucinante despre împărații cu mii de neveste – Haremurile

Un popor de soții

Majoritatea oamenilor asociază haremul lumii islamice. Și, într-adevăr, cuvântul provine de la termenul arab „ḥarīm”, care poate fi tradus prin „un loc sacru și inviolabil” sau „membrii de sex fe­minin ai unei familii”. Totuși, nu musulmanii au fost cei dintâi cărora le-a venit ideea de a se în­con­jura de o sumedenie de soții. Printre primele ha­remuri cunoscute în istorie se nu­mără cele ale Asiriei (regat din Ori­en­tul Apropiat, care a existat ca oraș-stat încă de prin 2.500 î.H. și a co­lapsat în 609 î.H., după ce devenise cel mai mare imperiu al lumii). Regulile eti­chetei care trebuia res­pectată în hare­mu­rile asiriene erau stipulate prin edic­te regale, iar prin­tre ele se numărau inclusiv unele me­nite să împiedice ca disputele dintre femei să evolueze în intrigi politice. Soțiile trăiau izolate de restul curții regale, nu aveau voie să le dea ca­douri servitorilor, pentru a nu-i mi­tui, și nimeni nu avea voie să le vadă înainte de a fi fost mai întâi exa­minate cu atenție de unii oficiali de rang înalt. Femeile haremului îl urmau pe rege atunci când acesta călătorea și erau păzite de eunuci. Dar cine erau aceștia?

Enigmaticii eunuci

Castrați ca pedeapsă pentru vreo fărădelege sau ajungând în această situație din cauza sărăciei, eunucii nu erau reduși la simplul rol de paznici ai haremului. Prima mențiune a eunucilor datează încă de pe vremea sumerienilor, cu peste două mii de ani înainte de Hristos. De-a lungul mileniilor, ei au continuat să existe în multe cetăți, state și culturi ale lumii, unde îndeplineau funcții dintre cele mai variate, de la curieri și servitori, la parteneri sexuali, gar­dieni, specialiști în chestiuni religioase ori ofi­ciali guvernamentali. Pentru că erau incapabili să întemeieze dinastii și nici nu erau legați de o familie a lor, eunucii erau considerați loiali și câș­tigau, nu de puține ori, acces la informații privile­giate și o mare încredere din partea superiorilor. Iar a câștiga încrederea unui conducător echivala ade­sea cu obținerea unei uriașe influențe, care o putea surclasa chiar și pe cea a membrilor aristocrației. În timpul Imperiului Persan, s-a întâmplat, de pildă, ca eunucii să devină viziri sau regenți, până când moș­tenitorul tronului ajungea la vârsta potrivită pentru a prelua el însuși puterea. În mod paradoxal, un motiv pentru care eunucii puteau ajunge atât de sus era și acela că stăpânilor lor le era grozav de ușor să se dispenseze de ei. Uciderea sau înlătu­rarea unui eunuc era mult mai puțin problematică decât cea a unui aristocrat dintr-o familie puternică, care s-ar fi răzbunat apoi cu orice preț.

Copii castrați înainte de pubertate

Un studiu de caz din care putem afla mai multe despre primii eunuci – dar și despre primele ha­remuri – este cel al Im­periului Asirian. În fami­liile obișnuite care trăiau aici, moștenitorii legitimi erau copii născuți dintr-un ma­riaj clasic, între un soț și o soție. Regele putea avea urmași legitimi nu doar cu soția lui, ci și cu ori­care dintre consoartele sale. Avantajul acestei stra­­tegii era că astfel creș­teau șansele ca regele să aibă un moștenitor de sex masculin care să asigure continuitatea dinastiei. Dezavantajul era că asigurarea paternității devenea mai dificilă, fiind greu de crezut că niciuna dintre femeile din jurul său nu va fi la un momentat ten­tată să-l înșele. Soluția a fost păzirea femeilor din harem de către niște bărbați sterili. Dar, după cum am văzut, rolul eunucilor nu era doar acesta. În Imperiul Asirian, ei erau adesea birocrați de seamă și se bucurau de toată încre­derea, mai ales că nu puteau râvni la tron, pe care erau accep­tați numai bărbați intacți. Faptul că cineva era eunuc era de altfel cât se poate de vizibil – și asta, pentru că bărbații castrați nu purtau barbă. Atunci când asi­rienii descriau inițierea unui eu­nuc, ei foloseau termeni care se traduc prin „a intra în palat”. Iar asta sugerează că eunucii erau năs­cuți în afara lui. Pentru fami­liile care nu făceau parte din rân­dul aristocrației, aceasta era una dintre foarte puținele căi de a-și trimite un reprezentant la curtea regală. Decizia trebuia luată de tim­puriu, întrucât bă­ieții meniți să devină eunuci regali erau castrați înainte de a apuca să intre în pubertate. Iar apoi erau educați pentru a servi în diverse funcții la palat. Fiind des­părțiti de mici de propria familie, palatul devenea pentru acești tineri întreaga lor lume. Ei se simțeau probabil ca și când ar fi intrat într-o nouă familie, mai mare, mai puternică, și în măsură să le ofere oportunități ieșite din comun. Atunci când eunucul murea, nu familia era cea care se ocupa de în­mormântare, ci regele, care trebuia pe deasupra să se asigure că mormântul era protejat pentru eter­nitate.

Neveste și concubine cât zilele unui an

Multe dintre femeile alese de regi drept iubite făceau parte din familii avute, în care primeau o educație destul de incompatibilă cu viața dintr-un harem. Unele dintre membrele sale învățau de pildă să călărească și să tragă cu arcul și participau uneori la vânători. Chiar și în calitate de ibovnice ale regelui își impuneau aseme­nea drepturi, apăreau în public, călătoreau cu soții lor, participau le festinuri, dețineau pro­prietăți întinse, dar și ateliere, an­gajau un mare număr de ser­vitori și lucrători profesioniști și, uneori, găseau o cale să exercite chiar și putere politică. Istoricul grec He­rodot povestea că fiecare persan de rang înalt avea mai multe neveste și un număr încă și mai mare de concubine și că soțiile erau chemate la bărbații lor respectând o strategie de ro­tație bine reglementată, ca să nu existe invidii și supărări. Ele exercitau controlul to­tal asupra co­piilor pe care îi nășteau, până când micuții îm­pli­neau cinci ani.

Gospodăria haremului era controlată de soția principală care, conform tradiției, era fiica unui prinț și mama moștenitorului tronului. Ea avea propriile spații de locuit, separate de ale celorlalte soții, venituri proprii și un personal numeros, din care făceau parte concubine și eunuci. Grupul con­cu­binelor era format din fete frumoase, cumpărate din târgurile de sclavi, primite în dar sau adunate din diferitele părți ale imperiului. Cât timp erau încă fecioare, locuiau în „prima casă a femeilor” din harem, unde erau învățate să cânte și să dan­seze, pentru a-l delecta pe rege în timpul nopților lungi de banchet. Când erau acceptate în haremul regal, ele erau încartiruite în „a doua casă”. Nu­mărul mare al femeilor din haremul regal îi intriga profund pe istoricii antici, precum Diodor din Sicilia sau Plutarh, care afirmă că „ele nu erau mai puține decât zilele unui an”.

Regele cu 3.000 de țiitoare

O descriere interesantă a unui harem a fost făcută de istoricul roman Quintus Curtius Rufus, care a povestit despre întâlnirea dintre Alexandru cel Mare și Darius al III-lea. Împăratul persan a venit însoțit de două trăsuri, în care se aflau mama și soția lui principală. În urma lor veneau restul femeilor din harem, care erau toate călare pe cai. Urmau 15 lectici, în care se aflau copiii și guver­nantele lor, și o întreagă hoardă de eunuci, „care nu sunt deloc disprețuiți” de către perși. Neobișnuitul convoi se încheia cu „cele 365 de concubine ale regelui, care erau, la rândul lor, îmbrăcate și împodobite regește”.

Dar dintre toți regii persani, cel mai mare iubitor al sexului frumos a fost însă Khosrau al II-lea (590 – 628 d.H.). El ar fi scotocit întreg regatul pentru a găsi cele mai frumoase femei și ar fi păstrat în ha­rem circa 3.000 dintre ele. Patima lui nu a fost însă privită cu ochi buni, ea numărându-se printre „crimele” pen­tru care a fost ulterior judecat și executat. În apărarea sa, Khosrau al II-lea ar fi spus că își trimitea anual soția favorită să le ofere con­cubinelor po­si­bilitatea de a primi nu doar li­bertatea, ci și o zestre care să le per­mi­tă să se mărite, dar că femeile refuzau me­reu oferta, fiind deja obiș­nuite cu traiul lu­xos din harem.

Și faraonii egipteni aveau harem

Încă de la bun început, faraonii și-au luat drept neveste prințese din diferite state pe care doreau să și le facă aliate (deși atunci când se aflau în că­u­tarea plăcerilor senzuale, mulți preferau să se adre­seze curtezanelor profesioniste). Amenhotep al III-lea, de pildă, care a condus țara între 1391 și 1353 î.Hr., a avut cel puțin șase soții de peste hotare, dar și câteva egiptene. Dovezile arheologice au arătat că măcar câteva dintre reginele lui Amenhotep nu doar că își aveau reședința în interiorul aceluiași complex arhitectonic în care se afla palatul aces­tuia, dar controlau o avere considerabilă, fiind ne­voite să angajeze funcționari pentru a le ajuta cu administrarea bunurilor. Dar nu toate soțiile regale aveau privilegiul de a locui alături de faraon. Dovezi în acest sens au fost descoperite în orașul Mer Wer, unul dintre locurile unde s-a aflat un ha­rem regal secundar, pentru soțiile mai puțin impor­tante. Din câte se pare, deși reginele cazate aici se bucurau de mai multă libertate decât în multe alte societăți ale Antichității, ele aveau o mare pro­blemă: mureau de plictiseală. Ca membre ale fa­miliei regale, nu se înhămau la treburile obiș­nuite de zi cu zi și nici măcar de creșterea copiilor nu se prea ocupau, astfel de griji fiind lăsate în sea­ma unor moașe.

CHINA, concubinele îngropate de vii

În China, haremurile au apărut de timpuriu, când se obișnuia ca mi­re­sele să vină la pachet cu câte o verișoară, soră sau altă domnișoară, pe post de zestre. La vârful societății, siste­mul căsă­toriilor mul­tiple a creat însă și une­le încurcături. În timpul dinastiei Shang, din mileniul al doilea î.H., s-a întâmplat bu­nă­oară să existe două îm­părătese în același timp. Nu este exclus ca acesta să fi fost unul dintre mo­tivele pentru care, trep­tat, în haremul imperial a fost instituită o ie­rar­hie strictă.

În fruntea haremului se afla mereu împără­teasa, care nu era aleasă de împărat, ci de consi­lierii săi. Alegerea era făcută luându-se în cal­cul anumite avan­taje po­li­tice și eco­no­mice, iar mireasa era de regulă fiica unora dintre cei mai influenți și bogați aristocrați chi­nezi. Procesul de selecție se derula pe când viitoarea mireasă era foarte tânără sau chiar și înainte ca ea să se fi născut. De îndată ce alegerea era făcută, fata era mutată în palatele imperiale, pentru a fi crescută și educată, până când ajungea la vârsta măritișului. După căsătorie, cel mai im­portant rol al ei era acela de a asigura un moștenitor al tronului. În ceea ce privește afacerile de stat, îm­părăteasa nu avea putere decizională, dar era în schimb capul așa-nu­mitului Palat Interior, unde trăia familia împăra­tului, dictând regulile vieții de aici. Pe locul doi după împărăteasă veneau consoar­tele împăratului, urmate de concubinele imperiale, care erau și ele de diverse categorii. Pe lângă toate aceste femei, împăratul mai putea avea și însoți­toare, precum și servitoare pe care le plăcea în mod deosebit, dar care nu aveau parte de vreo recu­noaștere oficială. Spre deosebire de împă­ră­teasă, concubinele împă­ratului puteau proveni din toate mediile sociale, cetățenii fiind obligați să renunțe la fiicele lor dacă acestea erau considerate suficient de frumoase pentru a fi recrutate. Fetele erau duse la curtea imperială pentru a fi educate și trebuiau să treacă cu bine de un proces de selecție riguros. Tinerelor aspirante la statutul de concubină li se pretindea între altele să fie bune la suflet și de o moralitate ireproșabilă, respectuoase, pioase, talen­tate, inteli­gen­te și pline de grație. De asemenea, fe­telor nu le era permis să fie nici hulpave, nici ah­tiate după lux. Dacă reușeau să devină concubine imperiale, ele aveau însă asigurate atât bunăstarea și respectul celor din jur, cât și o reședință proprie, pe care să o gestioneze. Iar dacă obțineau un loc superior în ierarhia haremului, primeau alocații și rații mai mari de mâncare, mai mulți servitori, mai multe haine și bijuterii, precum și mai multe ocazii de a se afla în preajma împăratului.

Femeile din haremul împăratului chinez își pe­treceau în general timpul în mod plăcut, la vâ­nătoare, trăgând cu arcul, pescuind, dându-se în lea­­găn, crescând că­țe­luși, asistând la spec­tacole artistice sau jucând diverse jo­curi. O fațetă în­tu­necată a vieții lor era însă aceea că erau complet la mâ­na îm­păraților, care se pu­tau dovedi u­ne­ori nu doar ciu­dați și nă­zu­roși, ci și plini de cru­zime. Unul dintre ei, pe nume Zheng­de, se deghiza și mer­gea la bordel, deși avea atâtea concu­bine încât nu le putea hră­ni pe toate, motiv pentru care unele din­tre ele mureau, pur și simplu, de foame. Dar în­temeietorul dinastiei Ming, îm­pă­ratul Hongwu, era încă și mai rău. A­cestuia îi plăcea să-și țină con­cu­bi­nele închise și să le supună torturii. Ge­lozia îl făcea să ca­ute să controleze fie­care aspect al vieții bietelor femei. Și tot el a instaurat tradiția conform că­reia, la moartea îm­păratului, concu­bi­ne­le erau ucise, obligate să se sinucidă sau înmor­mântate de vii alături de el. De o cruzime și mai ma­re a dat dovadă împăratul Yongle, cel care a ri­dicat „Orașul Interzis”. Se spune că, aflând că una dintre con­cubinele sale l-a înșelat, s-a simțit atât de umilit, în­cât a decis să păstreze taina cu ori­ce preț. Așa că a ordonat executarea a circa 2.800 de femei din ha­remul său, chiar dacă între ele se nu­mărau și co­pile de numai 12 ani. Povestea s-a aflat din în­scri­surile uneia dintre puținele concu­bine care au supraviețuit măcelului, dar care a murit, și ea, la scurtă vreme după aceea, când a fost spânzurată, alături de alte 15 concubine, cu prilejul funeraliilor împăratului.

Cel mai mare harem al zilelor noastre

Haremuri mai există și azi, iar cel mai mare dintre ele îi aparține lui Ziona, liderul unei secte creștine din India, care deţine recordul mondial în calitatea sa de cap al „celei mai mari familii din lume”, formate din 180 de suflete: 39 de soții, 94 de copii, 14 nurori și 33 de nepoți.