Călătorie în lumea de dincolo

• Ce ni se întâmplă după ce murim? Fiecare civilizație a venit cu un răspuns diferit la această întrebare. Un răspuns de care, uneori, a depins chiar și felul în care oamenii au ales să-și ducă traiul. Dorința de a se pune bine cu moartea străbate ca un fir roșu istoria omenirii •

Lumea de dincolo la vechii greci

Împărăția subpământeană a lui Hades

Conform credințelor vechilor greci, după ce un om murea, zeul Hermes, mesagerul zeilor, îi con­ducea sufletul către râul Styx (sau, conform altor ver­siuni, către Acheron, „râul durerii”). Pentru a pu­tea traversa apa, sufletele erau nevoite să apeleze la serviciile luntrașului Charon, descris adesea trept un moșneag țâfnos. Existau însă câteva condiții: cor­pul celui decedat trebuia să fi fost înmormântat după datină, iar sufletul trebuia să dispună de bani peșin pentru plata călătoriei. De aceea, era im­por­tant ca decedatului să i se așeze la îndemână mo­ne­de, de pildă pe gură ori pe sub limbă. Dacă su­fletul nu avea banii necesari, risca să fie lăsat de Charon să pri­begească vreme de o sută de ani pe lângă râu, îna­inte ca luntrașul să se îndure de el.

În fața intrării în împărăția subpă­mânteană condusă de zeul Hades, trăiau jalea, frica, boala, bă­trânețea, foamea, ne­voia, ago­nia, somnul, bucuriile vino­vate și alte asemenea personi­ficări. Tot acolo se aflau și fel de fel de monștri în frunte cu Cerber, câi­nele cu trei capete, care păzea punc­tul de trecere între lumea celor vii și tărâmul de dincolo. Atât de înspăimântător era Cer­ber, încât, pe lângă bănuții pen­tru luntraș, morților li se punea uneori în mână și o prăjitură, pentru a avea cu ce să calmeze câinele furios.

Tărâmul sufletelor cenușii

Odată ce acest ultim obstacol era depășit, su­fle­tele morților ajungeau, în sfârșit, în fața a trei ju­decători, care decideau unde meritau să fie trimise. Majoritatea ajungeau în „Câmpia asfodelelor”, o lume a sufletelor celor mediocri, care nu se remar­ca­seră în timpul vieții prin nimic deosebit, nici în sen­sul bun, dar nici în sensul rău al cuvântului. Ase­meni unor umbre inofensive și lipsite de substanță, sufletele bântuiau veșnic acest tărâm cenușiu, fără a avea vreodată un scop anume. Totul era neutru. Până și diferențele sociale și politice erau anulate, asfel încât niciun suflet nu putea profita de even­tualele privilegii anterioare. Posibilitatea progre­su­lui le era de asemenea negată sufletelor decedaților. Oda­tă ce omul murea, psihicul său rămânea înghe­țat în timp, atât din punctul de vedere al experienței, cât și al înfățișării sale. Cu alte cuvinte, exact așa cum mureai, aveai să îți petreci și viața de dincolo: senin sau speriat, murdar sau curat, tânăr sau bă­trân…

Întunecatul tartar

Sufletele oamenilor care se făcuseră remarcați în sens negativ în timpul vieții ajungeau în întune­catul Tartar, considerat ca fiind la fel de departe de suprafața pământului, precum este aceasta față de cerul cel luminos. Mito­lo­gia greacă ne dă și câteva exemple celebre ale unora dintre cei pedepsiți să-și trăiască veșnicia în acest loc, oarecum asemă­nă­tor cu iadul creștin (dar fără flăcările, smoala și dră­cușorii adiacenți). Tantal, de pildă, a fost pedepsit, fiind supus unor pofte care nu-și găseau niciodată împlinirea. Deși, se afla în permanență în apropiera unor surse de apă și mâncare, el nu reușea să ajungă la ele, întrucât acestea se retrăgeau rapid din calea lui. Un alt locatar celebru al Tartarului, Sisif, pentru păcatele sale, a fost pedepsit să ducă în spinare un bolovan, pe o culme de deal, dar, de fiecare dată când era cât pe ce să izbutească, bolovanul se rostogolea la vale, iar Sisif trebuia să-și reia munca de la capăt. (De unde și expresia „muncă de Sisif”, cu care unii dintre noi sunt tare bine familiarizați încă din timpul vieții…)

Însoritele Câmpii Elizee

În credințele grecilor, lumea de dincolo cuprin­dea și tărâmul paradisiac al Câmpiilor Elizee, care era condus, conform unor varian­te, de zeul Timpului, Cronos, ori de fostul rege cretan Rhadaman­thus, care, fiind celebru pentru in­tegritatea sa, juca și rolul de jude­cător al sufletelor celor morți. Mitologia îi atribuie străvechiului rege inclusiv legea conform că­reia cel ce se apără în fața unui act de violență inițiat de altcineva nu trebuie pedepsit – un principiu pe care-l cunoaștem astăzi sub numele de „legitimă apărare”.

Cei care ajungeau în însoritele Câmpii Elizee nu aveau nicio muncă de făcut, și sufletul nu le era umbrit nici măcar de cea mai vagă senzație de tristețe. Inițial, grecii împărtășeau convingerea că aici ajungeau doar sufletele celor privilegiați – eroii, semizeii și cei apropiați zeilor ori înrudiți cu aceștia. În timp, și-a făcut însă loc credința potrivit căreia în Câm­pii­le Elizee le era permis accesul și celor care du­se­seră o viață curată și virtuoasă. Cu o condiție însă: ca amintirea lor să fi rămas vie în inima celor care încă mai trăiau pe pământ. De aceea, oamenii considerau că este de datoria lor să-și amintească de cei decedați, pentru a le da astfel șansa de a-și con­tinua existența pe tărâmul lip­sit de griji al Câmpiilor Eli­zee.

Lumea de dincolo la vechii egipteni

Un „manual” pentru viața de apoi

Preocuparea egiptenilor pen­tru ceea ce se întâmplă după moar­te a fost într-adevăr ieșită din comun. Mărturie stau mă­re­țele piramide, nenumăratele mu­mii egiptene descoperite de arheologi și, nu în ultimul rând, celebra „Carte a Mor­ților”. Pregătirile febrile pentru lumea de din­colo începeau încă din timpul vieții, când oamenii se străduiau, pe de-o parte, să ducă un trai cât mai pe placul zeilor și, pe de alta, să-și construiască lo­curi de veci cât mai bine realizate. Acest ultim aspect era deosebit de important, fiindcă mormân­tul nu era pentru vechii egipteni un simplu loc de în­gropăciune. Lumea de dincolo, numită Duat, avea o singură intrare, la care sufletul celui decedat putea ajunge, doar străbătându-și propriul mor­mânt. Cu cât acesta era mai bine conceput, cu atât creș­teau șansele sufletului de a-și asigura o exis­tență veșnică și fericită. Mormântul slujea, totodată, și pentru a-l găzdui pe cel decedat în lumea de din­colo, motiv pentru care era de dorit ca el să cuprin­dă toate obiectele necesare unui trai cât mai plăcut, de la indispensabila mâncare, la haine, piese de mobilier ori instrumente muzicale. Iar fără devo­tamentul celor vii care se ocupau de funeralii, nu se putea asigura mai nimic din toate acestea. Ba și mai rău. În unele condiții, oamenii puteau bara pe ve­cie calea cuiva către lumea de dincolo. Una dintre cele mai faimoase metode era decapitarea, care „ucidea o persoană de două ori”, anihilându-i șan­­sa unei vieți de apoi. Nu e de mirare că ase­me­nea execuții erau extrem de temute. Ele nu erau în­să operate decât în cazul celor care se făceau vino­vați de rebeliune sau neascultare față de con­ducă­torul țării.

Părțile sufletului

Egiptenii credeau că sufletul avea mai multe părți, fiecare dintre ele purtând un anumit nume și jucând un anumit rol. Esența vitală, numită Ka, avea nevoie de hrană, în caz contrar riscând să su­fere de inaniție. Alte părți ale sufletului erau Sah (cor­pul spiritual), Ib (inima), Ba (personalitatea), Shut (umbra) și Akh (intelectul). „În timpul vieții, persoana era o entitate completă, dar dacă ducea o viață virtuoasă, ea putea avea acces la o multitudine de forme, care puteau fi folosite în lumea de din­colo. În unele cazuri, aceste forme puteau fi uti­lizate pentru a veni în sprijinul celor pe care dece­datul dorea să-i ajute ori, dimpotrivă, pentru a se răz­buna pe dușmanii săi”, a explicat egiptologul Rosalie David, de la Universitatea din Manchester. Pentru ca sufletele celor morți să renască, era nece­sar ca trupul, privit ca un receptacul al acestora, să fie cât mai bine conservat, fapt care explică im­por­tanța pe care vechii egipteni o acordau și labo­rio­sului proces de mumificare.

Îndrumar pentru sufletele morților

Puternicii faraoni ai Egiptului erau ajutați să se orienteze cât mai bine pe lumea cealaltă cu ajutorul unor texte religioase, inscripționate pe pereții piramidelor. Treptat, au început să se folosească de acest instrument și oamenii vii. Mai întâi reginele și dregătorii cei mai de seamă, iar apoi, chiar și cetățenii de rând. Textele sacre care erau, practic, o colecție de imnuri, vrăji și instrucțiuni, menite să-l ajute pe cel decedat să treacă, prin diferite obs­ta­cole, spre viața de apoi, puteau fi înscrise pe papirusuri sau pe pereții mormintelor, ori decorau sarcofagul decedatului. Aceste prime „manuale” pentru sufletele morților au devenit ,cu timpul, tot mai organizate, primind astăzi numele generic de „Cartea egipteană a morților”.

Călătoria în lumea de dincolo

Primul pas pentru cei decedați era, conform cre­dințelor vechilor egipteni, asigurarea unui mijloc de transport, care să conducă sufletele pe calea ne­mu­ririi. Tipul vehiculelor și numărul acestora de­pindeau de statutul fiecăruia. În vreme ce faraonii beneficiau de bărci, muritorii obișnuiți trebuiau să se mulțumească, pe post de vehicul, cu propriile sicrie.

O altă etapă importantă avea loc după ce su­fletul ajungea în călătoria lui prin lumea de dincolo, în fața zeiței Maat, responsabilă cu protejarea ade­vărului și a dreptății, și a celor 42 de ajutoare ale acesteia. Pentru a trece cu bine de această încer­care, decedatul trebuia să cunoască pe dinafară numele fiecăreia dintre acestea (de unde înțelegeau mai bine și utilitatea deosebită a Cărții Morților) și să enumere păcatele de care nu s-a făcut vinovat în timpul vieții. Maat punea apoi o pană în balanță, cu inima decedatului. Dacă inima era impură, deci grea, ea făcea balanța să se încline, și sfârșea prin a fi devorată de demonul Ammit, decedatul murind, practic, pentru a doua oară, iar sufletul său fiind complet și iremediabil distrus. Dar dacă inima era pură și, implicit, ușoară, ea nu atârna în balanță mai greu decât pana, iar sufletul era admis în Regatul lui Osiris, zeul lumii de dincolo. Sufletul își recu­pera trupul, care era refăcut și avea parte de o viață nouă, eternă și fericită, într-un soi de paradis numit, uneori, „Câmpia de stuf”. Potrivit unor descrieri, în acest loc fertil, cu o vegetație luxuriantă, cascade și multe alte minunății naturale, sufletele celor drepți trăiau alături de zei și-și puteau transmite gân­durile atât între ei, cât și către reprezentanții divi­nității.

Lumea de dincolo la evrei

Ce se întâmplă după moarte ar trebui lăsat în voia lui Dumnezeu

Credințele iudaice despre viața de dincolo îi ne­dumeresc până și pe specialiști, iscând vii contro­verse. În primul rând, pentru că ele sunt de multe ori vagi sau contradictorii și, în al doilea rând, pentru că au suferit modificări periodice, evoluând neîncetat. Potrivit variantei online a Enciclopediei Iudaice, inițial, evreii credeau, de pildă, la fel ca multe alte popoare antice, că, buni ori răi, odată ce mureau, ajungeau într-o lume de dincolo în care continuau să ducă o existență lipsită de orice culoare. Numai extrem de puține suflete scăpau de așa-numitul Sheol, Golul Infinit, descris ca un loc al întunecimii veșnice, și reușeau să ajungă în ceruri, unde deveneau îngeri.

Controverse privind învierea morților și judecata de apoi

La un moment dat, vechile texte au început să vorbească și despre posibilitatea ca în viitor, odată cu venirea lui Mesia, cei morți să fie readuși la viață. Unele descrieri ale acestui proces par să su­gereze și o judecată de apoi, care va decide pentru totdeauna destinele sufletelor celor morți: „Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică”. Pe tema în­vierii morților și a judecății de apoi există însă dezbateri aprinse, pentru că unele variante ale acestor concepții par pe alocuri să se bată cap în cap. Unele sugerează că doar morții care au fost vir­tuoși vor fi cândva readuși la viață, situație în care o jude­cată de apoi n-ar mai avea niciun rost.

Gheena și Grădina Edenului

În iudaism și-a făcut însă loc și concepția potrivit că­reia sufletul omului continuă să trăiască și după ce trupul s-a prăpădit. Cei care au fost răi ajung în Gheena, un loc descris ca fiind o vale la sud de cetatea Ierusalim, folosită inițial pentru jertfele de copii aduse unui zeu canaaneu pe nume Moloh, iar mai târziu pentru depozitarea gunoaielor. Acest loc nu era chiar un echivalent al iadului, ci mai degrabă un soi de purgatoriu, în care sufletele erau judecate în funcție de faptele lor. Cabala descrie Gheena ca pe o „sală de așteptare” sau „cale de acces”. Cele mai multe scrieri rabinice dau de în­țeles că sufletele nu rămân veșnic în Gheena, durata maximă de așteptare pentru un evreu fiind de 11 luni (sau 12, în cazurile cu adevărat extreme).

La polul opus Gheenei se plasa Grădina Ede­nului. Aceasta ar fi existat fizic, pe pământ, dar ar fi avut și un soi de echivalent ce­resc, unde locuiau sufletele nemu­ritoare ale celor drepți, fie ei evrei sau nu. Potrivit unei viziuni iudaice mai moderne privind viața de după moarte, atunci când istoria se va încheia, în Grădina Edenului se va întoarce întreaga umanitate.

Lumea de dincolo la budiști

Cele șase tărâmuri

Budiștii împărtășesc, încă de prin 800 î.H., credința într-o exis­tență de tip ciclic, numită Samsara („mișcarea continuă”). În concepția lor, ființele se nasc, trăiesc și mor doar pentru a renaște apoi și a o lua de la capăt, iar și iar, până când reu­șesc, în sfârșit, să se elibereze din acest ciclu, și să atingă nirvana, o stare de „lipsă de sine”, de liniște perfectă, de libertate și încetare a tuturor necazurilor.

Potrivit învățăturilor budiste, sistemul ciclic al Samsarei este gurvernat, într-o mare măsură, de karma, un concept care susține că orice acțiune în­tre­prinsă de cineva se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, la acesta cu o intensitate și într-o formă similară: ce semeni, aia culegi. De aceea, pentru un budist, karma poate fi o explicație la în­demână pentru orice situație. A avut cineva ghinionul să dea mașina peste el? E vorba de karma: persoana în cauză a avut de suferit pentru cine știe ce faptă teribilă din trecut. S-a născut un om într-o familie fabulos de bogată? E karma: pro­babil că persoana respectivă a fost, să zicem, ex­trem de generoasă cu ceilalți, într-o viață anterioa­ră.

Cine are o karma rea poate risca să ajungă în cel mai de jos dintre cele șase tărâmuri ale renașterii descrise în cosmogonia budistă, și anume, cel al iadului. Ființele de aici pot trăi în regiuni extrem de reci sau de fierbinți, fiind torturate în fel și chip, în funcție de faptele rele pe care le-au făcut. Vestea bună e că ele nu vor rămâne veșnic aici: după ce și-au plătit datoriile karmice, se vor reîncarna într-o existență mai bună.

Pe treapta imediat superioară iadului se află un tărâm al unor spirite incapabile să-și găsească liniș­tea, mereu însetate și înfometate, și care au guri foar­te mici, dar stomacuri foarte mari. Cei care ajung aici plătesc pentru necontenitele pofte care le-au marcat existențele anterioare. Când karma lor negativă este epuizată, aceste ființe lipsite de trup se pot reîncarna, de pildă, pe tărâmul animalelor (și, potrivit unor texte budiste, al plantelor).

Pe lângă aceste trei tărâmuri inferioare, mai există alte trei, în care se pot reîncarna spiritele ce­va mai evoluate. Dintre ele, pe cea mai de jos treap­tă se află tărâmul semi-zeilor (Asura), care au unele puteri supranaturale, dar pot da dovadă și de mânie, ridicându-se, uneori, chiar și împotriva zeilor.

Urmează planul de existență al oamenilor care, deși duc adesea vieți pline de suferință, sunt conside­rați ca aflându-se într-o po­zi­ție privilegiată, care le per­mite să ajungă în Nirva­na.

Cel mai înalt plan al e­xis­tenței este însă cel al ze­ilor (Deva), subdivizat la rân­­dul său în alte 26 de tărâ­muri secundare. Budiștii cred că cine se reîncarnează aici a acumulat o karmă de­o­sebit de bună, iar acum es­te răsplătit ducând o exis­tență în care nu are nevoie să muncească, ci se poate bucura în voie de toate bucu­­riile pe care le oferă tra­iul pe pământ. Acest loc ascunde însă o capcană: plăcerile trăite aici conduc la lipsa obiectivelor spirituale, iar acest proces ba­rează, în final, calea sufletului către Nirvana. Ba, și mai rău, el poate conduce la o decădere a sa, fă­cându-l să renască într-unul dintre planurile infe­rioare ale existenței. Și roata Samsarei se învârte din nou.