Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Enciclopedia Misterelor

– E o simplă metaforă, deși numărul feno­me­ne­lor inexplicabile care se petrec pe planeta noas­tră ar putea umple rafturile a sute de biblioteci –

FotoȘ Shutterstock – 3

Închipuiți-vă o rețea nevăzută de meridiane energetice sau drumuri sacre care împânzesc întreaga noastră planetă. Cei sensibili la asemenea lucruri le percep automat – așa cum mulți dintre noi simt uneori o energie spe­cia­lă în pro­xi­mitatea unei biserici, a unei culmi mun­toase, a unei roci sau a unei anumite po­­ieni. În vechime, când oa­menii acor­dau mult mai multă aten­ție unor ase­menea lu­cruri, ei au marcat aces­te linii ener­getice nevăzute, ridi­când de-a lun­gul lor diferite mo­nu­mente și tem­ple. Apoi, când a apărut creș­­tinismul, dea­su­pra fostelor temple păgâne au fost înălțate biserici, mă­năs­tiri sau alte mo­numente creș­tine, care iradiază energii spe­ciale. Chiar dacă teoria este con­testată vehe­ment de oamenii de știință, po­vestea alinia­mentelor energetice continuă și astăzi să înflăcăreze ima­ginația multora.

Teoria potrivit căreia multe dintre așeză­mintele sacre au fost construite astfel încât să fie aliniate pe o linie de energie a pământului, a fost propusă în 1846, de reverendul Edward Duke, care se baza pe mai multe observații legate de monumente preisto­rice și biserici medievale. În 1909, aceeași idee a fost avansată și în Ger­mania, de clericul Wil­helm Teudt, care a dus-o și mai departe, su­gerând că pre­zența acestor „linii sa­cre” ar fi putut a­vea o funcție reli­gioa­să și astro­no­mică. Conceptul a fost concretizat în 1922, când Alfred Watkins, un afa­cerist englez pa­sio­nat de arheo­logie, l-a dezvoltat într-o carte inti­tulată „Early Bri­tish Trackways”. Referin­du-se la rețelele de energie, el le-a numit „leys”, un cuvânt ales de autor, întrucât făcea parte din numele mai multor așezăminte aflate de-a lun­gul liniilor de energie pe care Watkins încerca să le descopere pe harta Marii Britanii. Și chiar dacă ideea „liniilor ley” a fost privită cu scepticism de co­munitatea științifică, ea a căpătat o tot mai mare popularitate, mai ales prin anii 1960, când a fost îmbrățișată de membrii mișcării „Misterele Pă­mântului”. Conceptul a prins atât de puternic, încât au apărut și „vânători” de linii ley, care încercau să identifice traseele ce legau între ele edificii cu importanță religioasă și istorică. În următoarele două decenii, tema liniilor ley a fost reluată pe larg. O popularitate deosebită a avut-o teoria potrivit căreia, cel puțin pe teritoriul Marii Britanii, pe­rioada neolitică, cuprinsă între 5000 î.H. și 2600 î.Hr, ar fi fost martora apariției unei societăți pacifiste, dedicată religiei, dar care s-a destrămat odată cu introducerea tehnologiilor de prelucrare a metalului, în Epoca Bronzului. Și chiar dacă de la teoriile lui Watkins au trecut o sută de ani, există încă mulți oameni care cred în liniile de energie, meditând, rugându-se sau celebrând ritualuri în apropierea unor monumente străvechi, precum celebrul Stonehenge, sau chiar și pe la Babele din Bucegi.

O epidemie dintre cele mai bizare

La sfârșitul anului 1916, a izbucnit în Eu­ropa una dintre cele mai ciudate epidemii. Oamenii care-i cădeau victimă erau de regulă cuprinși de o letargie totală. Uneori, ei rămâneau în­cremeniți în te miri ce poziții, cuprinși de para­lizie, alteori se manifestau ca și când ar fi suferit de parkinson, sughițau până la epuizare, dezvoltau ticurii stranii și-și simțeau ochii de parcă ar fi fost deconectați de trup. Cel mai adesea, bolnavii erau însă cu­prinși de o asemenea stare de somnolență, încât, pur și simplu, nu-i puteau rezista, adormind până și în timp ce-și mestecau mâncarea. Dat fiind că simptomele variau atât de mult și loveau ba brusc, ba treptat, medicii neurologi nu au înțeles la început cu ce se confruntă, atribuind aceste ma­nifestări altor boli. Pe măsură ce cazurile s-au în­mulțit, specialiștii au reușit totuși să pună lucrurile în ordine, dându-și seama că se confruntă cu o boală nouă, pe care au numit-o encefalită letar­gică. Denumită popular și „boala somnului”, epidemia a făcut în Europa cel puțin o jumătate de milion de victime și s-a extins, până în 1919, și în alte părți ale lumii, în America și India. După 1927, epidemia a dat înapoi, dispărând la fel de brusc și de inexplicabil cum apăruse. Aproximativ o treime dintre cei bolnavi de encefalită letargică au decedat. Dintre cei care au supraviețuit, o jumătate au rămas incapabili să mai interacționeze cu lumea din jur, părând captivi în propriul trup, niște statui vii, dormitând vreme de decenii. Cea­laltă jumătate a părut pentru o vreme să-și fi re­venit complet în urma bolii, reluându-și viețile obișnuite. Din păcate, mulți dintre ei au dezvoltat ulterior boli neurologice sau psihiatrice, uneori chiar și după câteva zeci de ani în care păruseră să se bucure de o stare perfectă de sănătate. Ulti­ma dintre victimele epidemiei de encefalită letar­gică de la începutul secolului trecut a fost Philip Leather, care a decedat în 2002, la vârsta de 80 de ani, devenind cel mai longeviv pacient din istoria sistemu­lui medical brita­nic. Când l-a lovit boala, era doar un băiețel de 11 ani, care cânta foarte bine la pian și se remarca prin­tr-o inteligență vie și o imaginație de­bordantă. Treptat, copilul a devenit însă tot mai retras în sine și mai letar­gic. Un joc care altădată îl distra – acela de a se as­cunde în așternu­turi – a devenit o obsesie, băiatul refuzând să mai coboare din pat. Medicii au crezut inițial că Philip suferă de o boa­lă psihică. Părinții l-au internat, fără să-și închi­puie că băiatul, diagnosticat în final cu encefalită letargică, se va adânci tot mai mult într-o lume numai de el știută și nu va mai reveni niciodată în prezent.

Deși între timp a trecut peste un secol de la debutul misterioasei epidemii, specialiștii tot nu au reușit să afle de ce a apărut, în ce fel s-a trans­mis, cum de a dispărut brusc și dacă nu cumva, Doamne ferește, parșiva boală ar putea să-și facă din nou simțită prezența.

Cercurile Zânelor din Namibia și Australia

Cercurile zânelor văzute din balon…

În sud-vestul Africii se întinde, de-a lungul coas­tei Oceanului Atlantic, cel mai bătrân deșert din lume: Deșertul Namib, a cărui vechime este es­timată undeva între 55 și 80 de milioane de ani. Unele dintre porțiunile lui sunt acoperite cu dune înalte de până la 150 de metri, dar există și o fâșie de pășune care se întinde pe o lungime de circa 2.400 de kilometri, și care prezintă un fenomen bizar: pe suprafața ei se găsesc mii și mii de cercuri în care nu crește pic de vegetație și ale căror dia­metre variază între 2 și 15 metri. Ca o curiozitate în plus, ele sunt înconjurate de o iarbă mult mai înaltă decât cea a pășunii. Deosebit de interesant este și faptul că cercurile au un ciclu propriu de viață, care se întinde pe 30-60 de ani. Când „se nasc”, au un diametru de circa doi metri, iar apoi continuă să crească, până ajung la dimensiunea maximă, de 12 până la 15 metri. După care dispar, fiind invadate de vegetație. Potrivit legendelor trans­mise de populația locală din Na­mibia, straniile cercuri au fost create de zâne sau zei, o expli­cație pe care oamenii de știință au respins-o, încercând să afle ca­uzele reale care conduc de fapt la apariția misterioaselor cercuri. În 2008, Angelique Joubert, de la Universitatea din Pretoria, a apreciat că la originea „cercurilor zâ­nelor” s-ar afla toxinele reziduale lăsate în sol de moar­tea unor plante. În 2012, Eugene Moll, de la Universitatea Western Cape, a sugerat posibilitatea ca cercurile să fi fost create de niște specii de ter­mite. În 2013, Norbert Juergens, de la Universitatea din Hamburg, a susținut la rândul său această teorie, argumentând că termita de nisip (Psammo­termes allocerus) creează asemenea cercuri, distru­gând vegetația de la suprafață. Consistentă, în aparență, teoria germanului a fost contestată, mai ales după ce au fost descoperite și cercurile din Australia, care nu sunt populate de termite. În sfârșit, un studiu recent afirmă că cercurile ar fi de fapt rezultatul vremii, carac­te­rizată de precipitaţii puternice, urmate de evaporări – un tipar valabil atât în Namibia, cât și în Australia.

În vreme ce oamenii de știință se ceartă de zor pe tema cercurilor dintre dunele de nisip, populația Himba din Namibia a reușit să le găsească o utilitate: pentru că cercurile permit ierburilor să crească pe terenuri deșertice, ele reprezintă un loc bun de pășunat pentru animale. Localnicii ridică uneori și garduri din lemn în jurul cercurilor făcute de zâne, pentru a proteja vitele tinere împotriva prădătorilor.

Jeleul stelar

Dacă vă aflați vreodată la iarbă verde și ob­ser­vați pe jos sau pe ramura unui copac o ciudată substanță gelatinoasă și transparentă, nu este exclus să aveți de-a face cu bizarul „jeleu stelar”. Cunoscută oamenilor de sute bune de ani, această gelatină a fost numită aşa, pentru că s-a crezut că provine din ploile de meteoriți. Printre primii care au pomenit-o s-a numărat medicul englez John of Gaddesden (1280–1361), care a menționat-o în scrierile sale sub numele de „stella terrae”, și a descris-o ca fiind „o anumită substanță mucila­gi­noasă întinsă pe pământ”, ce putea fi utilizată la tratarea abceselor. O altă mențiune apare într-un glosar medical din secolul al XIV-lea, care vor­bește despre „o anumită substanță unsuroasă apă­rută pe pământ și care este denumită în mod obișnuit «o stea care a căzut»”. Ea apare mențio­na­tă și într-un dicționar englez-latin din jurul anului 1440, unde i se spune „mâzgă stelară”, pre­cum și în celebrul dicționar en­glez Oxford, care a oferit mai mul­te denumiri alternative. Dar indiferent de felul în care îi spu­nem, „jeleul stelar” continuă să intrige: nici până azi nu se știe exact despre ce este vorba și de unde provine. În 1979, publicația „Fate Ma­gazine” afirma de pildă într-un articol, că jeleul stelar „e alcătuit din materie organică celulară extraterestră, care există sub forma unor nori prestelari”, care plutesc prin spațiul cosmic. S-a mai spus că jeleul stelar ar putea fi o substanță produsă de broaște sau viermi, ori că e voma unor păsări sau animale. O altă ipoteză înaintată de specialiști este că la originea jeleului stelar s-ar afla niște cianobacterii, care formează colonii sferice. În mod normal, acestea nu sunt vizibile pe pământ, dar, după ploaie, ele se umflă și arată exact ca un jeleu. Există și anumite tipuri de mucegai care pot lua, pentru scurtă vreme, înfă­țișarea unei gelatine, pentru a se dispersa apoi, cu ajutorul vântului și al ploii. Culoarea lor poate să varieze de la cel mai pur alb, la purpuriu, roz, galben, portocaliu și ma­ro. În sfârșit, pentru a elucida misterul jeleului stelar, cercetătorii au făcut teste pe niște mostre prele­vate în Statele Unite, dar nu au reușit să găsească în bi­zara substanță vreo urmă de ADN…

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian