Întâmplarea s-a petrecut demult. Veneam de la bunici după o vacanță de vis. La Pitești, am coborât să schimb trenul. Pe peron, am văzut un cățel de 5-6 luni. Îndată ce m-a zărit, s-a oprit brusc și a început să-și lase capul când pe o parte când pe alta, de parcă încerca să mă recunoască. Ne mai văzusem cândva? Un sentiment ciudat mă încerca și pe mine. Parcă ne știam de mult și, după o îndelungată vreme, ne revedeam, iată, pe neașteptate.
Încerc un dialog: „Ce faci, mă?”. Cățelul latră de două ori scurt și pornește o goană în jurul meu. Mă amuz și mă ghemuiesc în cercul descris de patrupedul care părea că nu se mai oprește… Îi ofer un sandwich, din cele două pe care le aveam pentru drum. Mănâncă cu o poftă nebună, balansându-și năpraznic coada și privindu-mă la fiecare înghițitură. Dau să plec, el după mine. Mă încercau două sentimente: unul, mulțumirea că-i dădusem ceva de mâncare, iar celălalt, o strângere de inimă, că ne vom despărți. Ce să fac cu el într-un oraș străin? Mai aveam ceva timp până la plecarea trenului, așa încât trec în spatele gării. Cățelul lăbăia drumul pe lângă mine, spunându-mi cu o privire sfâșietoare: „Nu mă lăsa, vreau cu tine”. Ochii vorbesc mai puternic decât gura! Vis-a-vis, o curelărie. Pe vremea aceea nu erau magazine pentru animale. Intru, cumpăr o zgardă, scot o sfoară din bagaj și îl legitimez ca fiind al meu. Ancorat de mine (îmi asumasem răspunderea) pășeam amândoi voioși spre linia 1. În compartiment, îl bag sub canapea și-i fac semn cu degetul să fie cuminte. A înțeles, a stat liniștit, ba a și dormit. Era un cățel maron închis, parcă scos din cafeaua cu lapte. L-am botezat Caffé!, iar la coborârea din tren, am făcut pe din două sandwich-ul care-mi rămăsese. Doar făcusem botezul! Acasă, bucurie mare. Părinților mei le-a plăcut de el, motanul Bimbașa l-a acceptat imediat, porumbeii aterizau uneori pe cotețul lui, iar eu am scris cu litere albe, conturate cu maron pe frontispiciul cotețului: „Mister Caffé”!
N-a mușcat niciodată, în schimb își pornea soneria din coardele vocale, de câte ori la poartă bătea cineva. Când poștașul intra în curte, se retrăgea lătrând în spatele unei tufe de liliac. Tăcea când intrusul părăsea curtea. Ne iubea pe toți, total și egal. Ne conducea pe fiecare de la poartă în casă și prin curte, pe la treburi. O dată, o creangă semi-ruptă atârna dintr-un pom. Am vrut să o trag în jos. Caffé a început să latre tare, tata a ieșit din casă și mi-a făcut observație că putea să cadă pe mine. L-am mângâiat pe Caffé și el a înțeles că l-am iertat și m-a împuns a joacă. Ne-am iubit reciproc. Ne-om fi cunoscut cândva?… Părea o veche legătură. Mulți ani ne-a slujit cu înțelepciune și devotament. Eu îl mai iubesc și astăzi, cu toate că timpul ne-a despărțit pentru totdeauna.
CONSTANTIN N. – Ploiești
Romanian