Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Crăciunul ultimilor sași din Richiș

• Ninge liniștit peste Richiș. Și cum se-ntâmplă întotdeauna la primii fulgi, nu doar oamenii redevin copii, ci și casele lor se mic­șo­rează ca în povești, zidite parcă din turtă dulce. Într-una dintre ele lo­cuiesc ultimii sași din Richiș: Johann și Johanna Schaas. Din co­munitatea numeroasă și tare mândră de altădată au mai rămas, în sat, doar ei. Ultimii purtători de povești •

Un om bogat

Johann și Johanna Schaas

Johanna e o femeie mărunțică și iute. A ieșit să măture zăpada din fața casei. Îndoită ușor de spate, ne taie cale spre poarta veche, de lemn. Un zâmbet blând îi luminează fața și ochii limpezi și albaștri. Cu părul adunat sub broboadă, Johanna seamănă izbitor cu bunicuțele din cărțile de povești. „Cu so­țu’ vreți să vorbiți, nu cu mi­ne”, ne spune, rușinată că nu știe foarte bine limba română. „Tăt mereu mă ceartă Johann când vorbesc românește cu oamenii și mă-ntreabă dacă știu ce-am zis. Uneori, no, se mai întâmplă să și greșesc, dar cine nu greșește?”. Închi­de grăbită poarta în urmă, îm­prăștiind mai departe zăpada cu măturoiul de mesteacăn.

Căsuța familiei Schaas e micuță, nu seamănă a cetate și nu are nimic din fala caselor tradiționale săsești. Într-o par­te se-nvecinează cu albia unui pârâiaș secat, dincolo de care, pe un drumeag asfaltat de cu­rând, mașinile trec prea iute pentru bătrânul Schaas. „Pentru mine, îi bine și nu-i bine că s-o asfaltat, că așa iute trec mașinile, de nici n-apuc să văd de care îs!”, spune, hâtru, aruncând o pri­vire grăbită pe ferestruica ce ține loc de punct de observație.

Zâmbetul gazdelor noastre sporește lumina iernii, instalată la fereastra bucătăriei. Pe sobă, un vechi șiștar de aluminiu, folosit odinioară pen­tru depozitarea laptelui, bolborosește șoptit. „De mult n-o mai avut cine aduna lapte-n vasul ăsta și-atunci l-am adaptat cum m-am priceput și fierbem în el mâncare la porc”, spune domnul Johann. „Aveți porc?”, mă ia gura pe dinainte. „Avem de toate! Și porc, și găini, și albine, și am și nevastă… Îs un om bogat! Am și copii, am și nepoți, dar îs plecați în Germania și-i rău că nu ne prea vedem, mai ales acum, cu virusul ăsta”. Johann Schaas are 88 de ani, iar soția sa, Jo­hanna, 79. Nu vorbesc de singurătate, nu po­menesc de dor, nici de lipsuri, nici de greutăți. Or fi toate mai ușor de îndurat dacă nu le spui pe nume.

Pe vremea când erau 1000 de sași

„Doamnă dragă, să vă zic cum îi povestea satului nost’! Aici or fost numa’ sași. Or fost aduși să păzească granițele Imperiului și li s-o dat pământ. Nu mă pricep să vă spun de ce, dar sașii din Richiș or fost tătdeauna mai mândri ca oricare. Pe vremea când în sat erau o mie de sași, români și unguri abia dacă erau o sută. Tăt ro­mâni erau și croitorul și cizmarul. Ați văzut casele ălea, de la intrarea în sat? No, acolo, până la biserica ortodoxă, stăteau românii. Dincoace, numa’ sașii. Da’ nu trăbă să vă spun eu, că să vede care-s case de români și care de sași”.

Acum, în Richiș, doar casele au mai rămas să­sești. Oamenii ce le-au locuit îs duși de mult în Ger­mania și doar în vacanțe, vara, își mai caută drum spre locurile copilăriei. Cei care încă mai au case în sat au la ce se întoarce. Majo­ritatea, însă, când au plecat le-au vândut și duși au fost, fără să se mai uite în urmă. Multe dintre case au fost cum­părate de străini, cărora le-au urmat exemplul bucureșteni ce-și doreau locuri de vacanță în Ardeal.

„Niciun sas din Richiș n-o ajuns să fie kanțeler în Germania”

„Știți de ce n-am plecat? Apăi, simt că io-s de vină, nu nevastă-mea. În primul rând, sunt cel puțin zece generații din neamul meu care n-au ieșit din Richiș. În al doilea rând, noi, amândoi, și eu, și nevastă-mea, am fost oameni săraci, am muncit o viață să ne facem o rânduială, să mă simt în rând cu ceilalți. Să plec, să dau cu piciorul la munca de-o viață? Și-apăi, eu am fost foarte, foarte bolnav. Am avut cancer la rinichi. Cum să las totul și să-ncep de la zero în altă parte? Mai aveam io putere de-așa ceva? M-am dus în vizită în Germania, m-am și operat acolo, dar am venit înapoi, la casa mea. Îți spun io, doamnă, că-s om bă­trân: nicăieri pă lumea asta nu-i ca la tine-acasă! Nicăieri!”.

În doar doi ani după Revoluție, Johann și Johanna lui au rămas ultimii sași din Richiș. Au tot sperat că e doar o rătăcire și că se vor întoarce înapoi măcar o parte din consătenii lor. Vis amânat…

„De întors, sașii nu se mai întorc. Nu știu de-ăia din alte părți, știu d-ăștia din Richiș. Suntem un popor prea mândru, încât ar fi o rușine să re­cunoști că nu ai reușit în Germania. Cinci cazuri știu de și-or luat singuri viața. De dor și de ne­caz, că le-o fost rușine să se-ntoarcă… Nu vrea nimeni să recunoască, doamnă, dar toți sunt cu nodul în gât. Aici intrau în curtea lor, închideau poarta și erau stăpâni. Acolo, cât de bine le-ar merge, îs venetici. Nu vă gândiți că nemții i-or primit ca pe niște frați. Vai, Doamne! Și copiii mei îs acolo, și știu cât le e de greu, cât se luptă să reușească. Poate au moștenit de la mine, că nu se lasă, dar să știți că niciun sas din Richiș n-o ajuns să fie kanțeler în Germania”.

Cu fanfara, în turnul bisericii

Bătrânul Johann își amintește de Crăciunul de altădată, când satul se scufunda, în decembrie, sub nămeți de omăt. Îmbrăcați în hainele cele bune, de sărbătoare, cusute mândru, cu fir al­bas­tru și auriu, sașii așteaptă chemarea clopotului din turnul bisericii. Și ea pornește. Când seara dă deja să devină noapte, în clipa aceea fără de margini și fără de contur, sunetul așteptat îm­prăș­tie peste mica așezare zvonul Crăciunului. De sus, din turnul cel mare al bisericii evan­ghe­lice, glasuri de clopot răsună tot mai năvalnic. Gospodarii sași ies din case și din ogrăzi, se-mbră­țișează unii cu alții, cântă, se prind în dans. Fanfara din Richiș (Reichesdorf, ca să-i spunem satului pe numele lui german) defilează pe ulițe, vestind bucuria Nașterii Domnului pe pământ. Așa a fost odată…

„În 1948, după ce am fost confirmat la bi­serică și am intrat, cum se spune, în rândul fe­ciorilor, am inițiat înființarea unei fanfare a bi­sericii. Nu eram muzicanți profesioniști, eram „aio­vanți” (adjuvanți – n.red) încadrați în ritualul bisericesc, o fanfară a bisericii. Pot să mă laud că am urcat în turn, cu fanfara, de mai bine de 40 de ori, în tot atâtea Crăciunuri. Să vă spun! În Ajun, nimeni nu se culca până nu auzea fanfara cântând, tot satul aștepta cân­tecele noas­tre”, își amintește cu bucurie Johann Schaas. 1992 a fost ultimul an în care, în biserica din Richiș, a fost împodobit bradul de Crăciun și fan­fara a urcat în turn, ves­tind sonor săr­bătoarea Nașterii Domnului.

Îngerii și omul Crăciunului

„Sașii nu sunt oameni așa de credincioși ca românii, religia noastră e un pic mai altfel. Mergem mai mult pe tradiție. Îmi amintesc că, în anii copilăriei, de când aprindea mama prima lumânare de Advent, număram nopțile câte a­veam de trecut până să vină Crăciunul. Cam tot de-atunci și vorbitul în familie devenea mai li­niștit, se vorbea pe un ton mai do­­mol, Crăciu­nul e o sărbă­toare de su­flet, mai mult decât una reli­gi­oa­să”. Copiii sa­și­lor nu-l aș­teptau pe Moș Crăciun. „Cum se poate as­ta?”, îmi scapă întrebarea. „Păi, să vă spun! La noi nu există un moș. E un băr­bat zdra­văn, puternic, și-i spune „Omul Cră­ciunului”, un om foarte sever. În Ajun, când ne în­torceam de la biserică acasă, se auzeau pe uliță niște clopote și niște pocnituri de bice d-alea groa­se. Venea Omul-Crăciun! Avea o barbă de fuior, cu o căciulă pe dos, și nu știu cum, dar le știa me­reu pe toate. Nimic nu puteam ascunde de el, ne venea să dispărem, că punea niște întrebări foarte delicate, în fața părinților. De mințit, nu era voie să mințim, dar și să răspundem era greu, cu pă­rinții de față. Și Omul Crăciunului mișca întruna din biciul ace­la gros, ai, ai! Frică ne mai era de el! Dar da­rurile le aduceau îngerii. Nu i-am văzut nicio­dată, dar am crezut totdeauna în ei”.

Așteptând clopotul

De când sunt ultimii sași din Richiș, soților Schaas li-s sărbătorile mai goale și mai pustii. Dar de tradiție nu se lasă. Împreună cu câteva familii săsești, care trăiesc în patru sate apropiate, se adună în biserica cea mare din Biertan. Și, fiecare du­pă puteri, femeile mai gătesc bunătățile știute de o viață. „La noi, la sași, în ziua de Crăciun se pră­jesc cârnați și-i mâncăm cu varză”, intră în vor­bă Johanna Schaas. „Și fac și turtă dulce, mu­sai cu multă miere, și fac lichiu și cozonaci. Asta fac în fiecare an. Când eram copii, cam numai d-astea se pregăteau de Crăciun. Numai încoace ne-am învățat de facem și prăjituri de tot felul, cu cremă și foi. Și vă mai spun ceva: dacă vine virusul ăsta din nou și iar ne țin închiși în casă, o să fac iar și pită în cuptor, așa cum făceam tot­dea­una. Și-o să stăm în căsuță cu Johann și-o să mân­căm. Slavă Dom­nului, suntem gos­podari și avem ce ne trebe. Doar zile să ne mai dea Dumnezeu”.

„Și dac-ar mai bate clopotul la biserica noas­tră”, spune Jo­hann. „Să i se au­dă limbile până departe, în Ger­mania, să fim cu toții acasă, mă­car în gând”.

2 Comments
  1. Cinste lor că nu s-au alăturat aventurierilor! Interviul curge lin , molcom și credibil! A fost un popor de oameni cinstiți și muncitori! Parcă mi-am revăzut copilăria!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian