Enciclopedia misterelor

Templul din Malta

Hipogeul Hal Saflieni din Malta este un sit UNESCO de valoare excepţională, fiind considerat cel mai vechi templu subteran din lume. Hipogeul e învăluit în mister: în el au fost desco­perite cranii elongate, despre care se spune că ar fi ale unor extratereștri, şi tot în el s-au petrecut şi multe fenomene paranormale, relatate de per­soane de o ireproşabilă credibi­li­tate. Şi, peste toate astea, hipogeul mai are o ca­rac­teristică misterioasă: o a­cus­tică unică!

Sala oracolului

Conform datelor ofi­cia­le, hipogeul Hal Sa­flieni e vechi de apro­xi­mativ 5000 de ani şi este singurul exemplu cu­nos­cut de arhitectură sub­terană datând din Epoca Bronzului. „Labirintul”, cum mai este numit, e con­stituit dintr-o serie de încăperi eliptice şi de alveole dispuse pe trei nivele, la care se ajun­ge parcurgând nu­me­roase coridoare. Deşi nu se ştie cu sigu­ranţă scopul pentru care hipo­geul a fost cons­truit, se presupune că el ar fi fost folosit iniţial ca sanctuar religios, posibil şi ca oracol, având în vedere acustica lui excepțională. Tocmai din acest motiv, o sală de mari dimensiuni, săpată în între­gime în calcar, a fost botezată „Sala Oracolului”. Isto­ricul William Arthur Griffiths, autorul lucrării „Malta şi templele ei preistorice recent desco­perite”, afirmă că un cuvânt rostit în „Sala Ora­colului” „este amplificat de sute de ori şi este audibil în în­treaga structură (a templului subteran). Ne în­chipuim ce efect trebuie să fi avut (feno­me­nul) asupra celor prezenţi, atunci când ora­colul vorbea, iar cuvintele lui se rostogoleau răsunând înfrico­şător în acest spaţiu în­tunecat şi misterios.” Să stai în inte­riorul hipogeului e ca şi cum ai sta în inte­riorul unui clopot uriaş. Când sunetul atinge anu­mite tonuri, omul nu doar că îl aude în urechi, dar îl şi simte vibrând în oase şi în ţesuturi! „Pentru că simţi ceva venind către tine dintr-o direcţie pe care nu poţi s-o identifici, pur şi simplu eşti uluit şi fermecat!”, explică Richard Storm, un cunoscut cri­tic de artă englez. Compozitorul maltez Ruben Zahra şi o echipă de oameni de ştiinţă italieni au ana­lizat, şi ei, acustica sălii şi au con­statat că, în interiorul structurii, sunetul rezonează cu frecvenţa de 110 hertzi, aceeaşi frecvenţă care a fost desco­perită în numeroase alte structuri stră­vechi de pe întregul glob, inclusiv în celebrul New­grange din Irlanda! Profe­sorul Robert Jahn, de la Princeton Uni­­versity, a declarat că este posibil ca dimen­siu­nile sălii sau calitatea calcarului să fie ceea ce de­ter­mină tonalitatea exactă a ecoului. Evident, aceas­tă enigmă de construcţie este extrem de in­citantă, dar prima întrebare pe care şi-au pus-o oa­menii de ştiinţă a fost: efec­tul acesta a fost ob­ţinut din întâmplare sau deli­be­rat? Şi dacă templul a fost conceput special ca să po­tenţeze amplificarea sunetului, întrebarea care se pune ime­diat este: de ce? Cu ce scop? E oare po­sibil ca arhitecţii hi­pogeului să fi fost în posesia unor informaţii de care sa­vanţii moderni nu au habar? „Sa­la Ora­colului” are o acustică egală cu a marilor săli de concerte din lume!

Doi profesori italieni, Paolo Deber­tolis, de la Universitatea din Trieste, şi Niccolo Bisconti, de la Universitatea din Siena, sunt de părere că în­tr-adevăr sala a fost construită deliberat, astfel încât să creeze un efect so­nor care să influenţeze psihicul oamenilor, ca să poten­ţeze ex­perien­ţele mistice din timpul ritualurilor re­li­gioa­se. Opinia aceasta e sus­ţinută de mulţi repre­zentanţi ai lumii ştiin­ţi­fice, ba a fost chiar și dovedită de cer­cetă­to­rul american Ian Cook şi de echipa lui de la UCLA. Ei au publi­cat un studiu prin care şi-au pre­zentat des­coperirile făcute în urma unui experiment realizat cu ajutorul unui grup de voluntari, care au fost monitorizaţi, prin intermediul electroence­falo­gramelor, când au fost expuşi la diferite frecvenţe de rezonanţă. Astfel s-a constatat că la frecvenţa de 110 hertzi, deci aceeaşi din „Sala Ora­colului”, tiparele de activitate din cor­­texul prefrontal s-au mo­dificat brusc şi dra­matic, trecând de la domi­nanţa de stânga, la aceea de dreapta. Mai simplu spus, activitatea cerebrală s-a mutat în regiunea responsabilă cu procesarea emoţiilor! Această modificare nu a mai fost înregistrată la nicio altă frecvenţă!

În luna februarie a acestui an, în hipogeul Hal Saflieni a fost orga­nizată „Conferinţa In­ter­­naţională de Arheo­acus­tică”. În timpul a­ces­tui eveniment, o echi­pă pluridisciplinară a realizat un nou expe­ri­ment absolut provo­cator şi fără precedent. În „Sala Oracolului” au fost amplasate multiple mi­cro­foane ultrasen­si­bile, care au fost conec­tate la un sis­tem digital de înregistrare extraordinar de per­formant. Cu această aparatură s-a testat reacţia sălii la dife­rite voci, cât şi la sunetele produse de mai multe instrumente muzicale simple, din perioada în care hipogeul a fost folosit în mod activ, adică între 4000 şi 2500 î.e.n. Rezultatele experi­mentului au revelat că instrumentele muzicale realizate dintr-un corn şi dintr-o scoică uriaşă nu au creat niciun fel de rezonanță, în schimb, o tam­burină şamanică din piele naturală a creat o stimulare extraordinar de mare a rezonanţei, pe frecvenţe cuprinse în­tre 110 şi 114 hertzi! Acelaşi rezultat a fost obţinut de o voce umană mas­cu­lină, care a emis sunetul cântat „oooo”. Vocea umană feminină nu a generat acelaşi efect. Cercetările de arheoacus­tică legate de „Sala Oracolului” vor con­tinua, întrucât, până în prezent, oamenii de ştiinţă au reuşit mai curând să găsească noi şi noi întrebări, şi nu prea multe răspunsuri.

În final, să ne întoarcem puţin la enigma cons­trucţiei hipogeului şi, în special, a „Sălii Ora­co­lului”. De-a lungul ultimilor ani, din ce în ce mai mulţi cercetători din diferite domenii conexe, oa­meni deschişi la minte, şi-au exprimat îndoiala că, dată fiind epoca în care templul a fost construit, ar fi fost posibil ca arhitecţii lui să posede cunoştinţele necesare concepţiei şi realizării practice a acestei structuri. Conform istoriei oficiale, Epoca Bron­zului nu a fost evul geniilor sau al tehnologiilor ul­tra-sofisticate. Din contră, societatea era văzută ca una primitivă. Totuşi, pe întreg globul au fost des­coperite nenumărate construcţii şi artefacte din aceeaşi perioadă, care denotă o cunoaştere şi tehnologii fantastic de evoluate, unele impo­si­bil de reprodus chiar şi în zilele noastre. Con­cluzia care se impune este că şi hipogeul de la Hal Saflieni este probabil opera unor arhitecţi şi constructori „mi­raculos” de învăţaţi, pro­du­sul unei civilizaţii cu mult mai evoluate decât se recunoaşte oficial azi sau măcar „elevii” sârguincioşi ai unor „zei” bine­voitori, adică ai unor extratereştri sosiţi pe Terra cu scopul de a ajuta omenirea să progreseze. Această ipoteză e susţinută şi ea de un experiment ştiinţific ri­guros, realizat de o echipă pluridisciplinară, fi­nan­ţată de un personaj foarte bogat, care a pre­ferat să rămână anonim. Pe scurt, s-a încercat cons­truirea a două copii identice ale „Sălii Ora­colului”, într-un mediu natural care îl repro­duce, până la compoziţia geologică, pe cel din re­giunea în care a fost săpat hi­pogeul Hal Saflieni. Pen­tru prima copie au fost uti­lizate unelte pe care istoria oficială le indică a fi fost co­mu­ne în Epoca Bronzului. Pentru a doua copie au fost utilizate cele mai noi teh­nologii din secolul XXI. În ambele cazuri, nu s-a putut obţine celebrul efect de rezonanţă de pe frecvenţa de 110 hertzi! Aşa­dar e lim­pede că secretul „Sălii Ora­colului” şi al întregului templu nu stă în uneltele cu care au fost realizate, ci în ştiinţa din spatele acestui proiect care de 5000 de ani uimeşte şi fascinează deopo­trivă.

Cinci enigme nedezlegate

Pentru că până aici am pomenit posibilitatea existenţei unor civilizaţii antice mult mai avansate decât cele recunoscute de istoria oficială, cât şi posibilitatea ca progresul omenirii să fi fost „ajutat” şi „ghidat” de intervenţia unor „zei”, adică a unor extratereştri binevoitori (o ipoteză despre care se vorbeşte de aproape o sută de ani, dar pe care, în mod bizar, ştiinţa oficială nici măcar nu ac­ceptă s-o ia în considerare), haideţi să facem o scurtă trecere în revistă a unor artefacte care, la rân­dul lor, par să susţină aceste posibilităţi. E important de reţinut că aceasta este doar o „listă scurtă”, în­trucât numărul artefactelor de această natură este mult mai mare.

1. Mecanismul din Antikythera

În 1900, arheologul grec Valerios Stais a început cercetarea epavei scufundate a unei corăbii greceşti antice datând din anii 70-60 î.e.n., epavă desco­pe­rită în largul coas­telor insulei elene Antikythera. În 1901, din interiorul epavei a fost recu­perat un artefact ce părea a fi un frag­ment dintr-o cutie ciudată. După ce a fost dus pe ţărm şi a început să fie ana­lizat, artefactul s-a dovedit a fi un calculator da­tând din jurul anului 205 î.e.n.! El era ca­pabil să calculeze cu o pre­cizie uluitoare poziţiile corpurilor cereşti, eclip­sele şi alte diferite modificări de natură astro­no­mică. Celebrul matematician Tony Freeth a de­cla­rat: „Dacă n-ar fi fost descoperit, nimeni n-ar fi pu­tut să creadă că aşa ceva există, pentru că Meca­nis­mul Antikythera este incredibil de sofisticat!” Mathias Buttet, direc­torul de cercetare şi de dezvoltare al renumitei fir­me producătoare de cea­suri Hublot, a adăugat: „Mecanismul Antikythera include caracteristici extraordinar de ingenioase, care nu se folosesc nici măcar în producţia cea mai avansată de ceasuri din prezent! Pur şi simplu, este uluitor!”

2. Bateriile sumeriene vechi de peste 2000 de ani

În 1938, mai multe „borcane” de mari dimen­siuni, confecţionate din argilă, au fost desco­pe­rite de arheologul ger­man Wilhelm Ko­nig, la mică dis­tanţă de Bag­dad, în Irakul mo­dern, deci pe teritoriul anticu­lui Sumer. „Bor­canele” aveau gura si­gilată cu un material ciudat, care, în urma analizelor de la­borator, s-a do­vedit a avea o compoziţie si­milară cu aceea a as­faltului modern. În „ca­pacul” acestor „bor­cane” s-au observat nişte ori­ficii, prin ca­re, în in­terior, erau in­tro­duse nişte tije din fier cu o prelucrare ex­traor­­di­nar de rafinată. Fi­nal­mente, cercetă­to­rii şi-au dat sea­ma că „bor­canele” erau de fapt nişte meca­nis­me gene­ra­­toare de curent, e­rau nişte baterii, doar că vechi de peste 2000 de ani! Mai mult, ele erau func­ţionale!

3. Becul antic egiptean

În Egipt, în Templul lui Hathor de la Dendera, un templu vechi de aproape 3000 de ani, există un bazorelief extraordinar, care reprezintă mai multe persoane ce stau în jurul unui obiect de mari di­mensiuni, care arată e­xact ca un bec clasic in­can­descent, cu tot cu fi­lamentul interior. Erich von Dä­niken, au­torul ce­lebrelor volume „Amin­tiri despre viitor” şi „Zeii nu ne-au părăsit nicio­dată”, a rea­lizat o co­pie a „be­cului an­tic egip­tean”, care, co­nec­tat la o sursă de cu­rent, s-a do­ve­dit a fi func­ţional, emi­ţând o lumină ro­şu-mo­va­­cee.

5. Stâlpul de fier din Delhi

În oraşul indian Delhi, într-o piaţetă din com­plexul Qutb, se ridică un stâlp mis­terios din… fier. Structura are o înălţime de 7,2 metri – din­tre care 1,2 metri sunt îngropaţi în pământ -, un dia­metru de 40,64 cen­timetri şi o greutate estimată de 6 tone! Stâlpul este realizat din fier într-o proporţie ului­toare: 99,72%! Această puritate s-a mai obținut abia re­cent, în epo­ca modernă, când o echipă de spe­cialişti în meta­lurgie au combinat fierul, în pro­porţie de 99,8%, cu mangan şi sulf! Or, aceste două elemente, conform ana­lizelor de laborator, nu sunt prezente în com­po­ziţia stâlpului din Delhi, care nu rugineşte! Practic, nici până azi nu se ştie cum a fost realizată această structură și nici cât de veche este. Iniţial, s-a crezut că stâlpul din complexul Qutb ar fi bătrân de circa 1600 de ani, asta datorită celei mai vechi inscripţii care figurează pe el şi care vorbeşte despre un rege pe nume Chandra, despre care s-a spus că ar putea să fie împăratul Chandra­gupta al II-lea (circa 380 – 415 e.n.). În plus, o altă inscripţie afir­mă că stâl­pul a fost înălţat mai întâi în Vishnu­padagiri – o lo­ca­litate necunoscută în pre­zent.

4. Reactorul nuclear vechi de 2 miliarde de ani

În 1972, o echipă de cercetători francezi a mers în Africa, mai exact în Gabon, la o mină de uraniu, să preleveze nişte mostre de minereu – o firmă fran­ceză voia să importe ura­niu de acolo, pentru o cen­trală atomică. În mod tipic, minereul de uraniu este al­cătuit din trei izotopi sau din trei tipuri de uraniu, fiecare cu un număr diferit de neutroni: uraniul-238 este cel mai abun­dent, ura­niul-234 este cel mai rar, iar uraniul-235 este cel mai interesant, fiindcă el e capabil să susţină reac­ţiile nucleare. În mod normal, în minereu, uraniul-235 se găseşte într-o proporţie de 0,720%. Prin ur­mare, cerce­tătorii francezi au fost teribil de surprinşi când, analizând mostrele din Gabon, au constatat că ele conţineau uraniu-235 doar în proporţie de 0,717%! Pentru o persoană neavizată, diferenţa de 0,003% poate să nu pară a reprezenta mare lucru, dar pentru un specialist, ea are o valoare colosală. Francezii şi-au dat seama că uraniul-235 „dispărut” fusese supus procesului de fisiune nucleară şi se „volatilizase”, divizându-se în alţi atomi! Doctorul Glenn T. Seaborg, fostul şef al Comisiei de Energie Atomică a Statelor Unite ale Americii şi laureat al premiului Nobel pentru cercetările sale în domeniul sintezei elementelor grele, a explicat că, teoretic, fisiunea nucleară spontană e posibilă, dar pentru ca ea să se producă este nevoie de o „reuniune” de con­diţii de mediu extraordinar de precise, „reuniune” care este foarte puţin probabil să se întâmple. Prin urmare, el e convins că arderea prin reacţie a uraniului din Gabon nu a fost un fenomen natural, ci că acolo a funcţionat un reactor nuclear construit de om sau de cine ştie cine altcineva. Şi mai stupefiant este că, în urma calculelor, s-a ajuns la concluzia că acest reactor a funcţionat în urmă cu 2 miliarde ani şi a fost operaţional vreme de aproximativ 500.000 de ani!