– Prim-ministrul Florin Cîțu a reușit să convingă Uniunea Europeană ca o bună parte din banii pentru „Planul Național de Redresare și Reziliență” să fie direcționați spre domeniul infrastructurii. A scos România ce își dorea, din negocierile de la Bruxelles?
– Dacă România își dorea reforme structurale, atunci, într-adevăr, a obținut ce și-a dorit, dar ne îndoim că acesta era obiectivul guvernului. Povestea PNRR, așa cum a fost el gândit de Comisia Europeană, nu le-a fost prezentată corect românilor. Guvernanții au vorbit tot timpul de bani pentru proiecte, lăsând reformele în subtext, când, de fapt, obiectivul Comisiei pentru toate statele UE a fost, de la bun început, realizarea unor reforme de fond, pentru ca banii europeni să nu fie risipiți. Pe scurt, fondurile din PNRR au fost gândite pentru a da un restart țărilor UE, după pandemie, adică a le ajuta să se reformeze. Atât premierul Câțu, cât și ministrul Cristian Ghinea, au evitat să vorbească de reforme (probabil din cauza presiunilor din partea PNL, care nu vrea să audă de ele), solicitând doar bani pe proiecte. De aceea România este nevoită, ca un elev corijent, să-și refacă tot programul, întârziind data la care ar putea primi banii. După recenta vizită a premierului Cîțu la Bruxelles, guvernul a trebuit să admită că i s-a cerut un angajament pentru reforme în domeniile vulnerabile, de care a evitat să se atingă, cum ar fi justiția, administrația publică, salarizarea bugetarilor, sistemul de pensii, educația etc. Fără aceste reforme, România nu va vedea nici un euro, nici pentru infrastructură, nici pentru alt domeniu, iar alocările pentru infrastructură au fost condiționate de o tranziție ecologică și de eliminarea din trafic a automobilelor poluante, concomitent cu promovarea unor vehicule electrice sau hibride. Cu alte cuvinte, marea provocare a României nu este să convingă Comisia să-i acorde fonduri pentru infrastructură, ci să reușească ea însăși, în cinci ani, cu clasa sa politică mediocră și administrația sa deprofesionalizată prin exces de politizare, să se transforme fundamental și să devină competitivă într-o Europă a secolului XXI. Mă tem că este o provocare care depășește potențialul actualei coaliții.
– Dincolo de Prut, Republica Moldova se pregătește de noi alegeri în iulie, după dizolvarea Parlamentului. Ce șanse sunt ca Maia Sandu să își asigure o majoritate reformist – pro-europeană?
– Ecuația geopolitică din care face parte Republica Moldova este atât de complicată, încât orice prognoză este hazardată. Dacă rezultatul alegerilor ar depinde exclusiv de voința electoratului, atunci probabil că Maia Sandu ar avea șanse să obțină o majoritate clară în Parlamentul de la Chișinău. Aceasta este de fapt marea problemă – ca reformiștii din partidul ei, PAS, să nu fie nevoiți, dacă vor câștiga mai puțin din 51% din mandate, să se alieze din nou cu un partid dubios, cum au fost nevoiți să facă acum doi ani. Este adevărat că PAS a încheiat un pact de neagresiune electorală cu partidul lui Andrei Năstase, dar ambele partide au același electorat, și nu este sigur că vor obține o majoritate absolută. Până acum, alegerile din Republica Moldova s-au încheiat cu scoruri strânse, ceea ce i-a favorizat pe socialiști, pe comuniști și partidele oligarhilor, de tipul lui Plahotniuc sau Ilan Șor. În plus, Maia Sandu are șanse minime de a obține voturi în Transnistria, zonă la care Rusia nu va renunța niciodată, pentru că îi asigură accesul drept în coasta Ucrainei. Nu este un secret pentru nimeni că asupra alegerilor de peste Prut planează umbra Rusiei, care nu vede cu ochi buni apropierea Republicii Moldova de UE și de NATO. Săracă și lipsită de informații, populația Moldovei este ușor de manipulat, iar instituțiile și economia sunt profund infiltrate de mafioții înfeudați Moscovei. Așa anacronici cum par, comuniștii lui Voronin și socialiștii lui Dodon nu sunt complet irelevanți, mai ales dacă sunt susținuți de Kremlin. Cum nu știm nici cât de departe este dispus să meargă Vladimir Putin în blocarea parcursului european al Republicii Moldova, nici cât de mult își doresc occidentalii succesul reformiștilor în această țară, nici cât de consecvent și cât de inteligent se va implica România în sprijinul forțelor pro-europene, nu putem decât spera ca frații noștri de peste Prut să aibă șansa să-și decidă singuri soarta. O astfel de minune a mai avut loc în istoria lor o singură dată: în 1918.
