Jeanne d’Arc – Fabuloasa poveste a vieții și morții –

Arsă pe rug

Cu toţii am auzit de Jeanne d’Arc, tragica ero­ină al cărei destin marchează Franţa chiar şi în pre­zent. Ce ştim despre bio­grafia ei? Că s-a născut prin 1412 şi a fost fiica anal­fabetă a unor ţărani săraci din satul Domrémy, de la poalele Munților Vosges și că a devenit cu­nos­cută prin viziunile ei mistice: ar fi fost vizitată de arhanghelul Mihail, de Sfânta Margareta şi de Sfânta Ecaterina de Ale­xan­dria, care i-ar fi spus să-l sprijine pe vii­torul rege Carol al VII-lea şi să sal­veze Franţa de sub do­mi­naţia en­glezilor, în timpul Răz­­boiului de 100 de ani. Jeanne a dat ascultare aces­tor îndem­nuri sfinte, a îm­brăcat armura de luptă și a pornit, în fruntea unui corp de ar­mată, asediul Orléans-ului. Dato­rită inter­venţiilor ei cura­joase, lupta s-a în­che­iat, în mod nesperat, după doar 9 zile. Au mai urmat câteva victorii mili­tare, în ur­ma cărora Carol al VII-lea a fost consacrat rege, în ca­te­drala din Reims. În­con­ju­ra­tă de glorie, Jeanne d’Arc a devenit „La Pu­celle d’Orléans” sau „La Pucelle de Lorraine” („Fe­cioara din Orléans” sau „Fe­cioa­ra din Lo­rena”), liderul militar şi spiritual al fran­cezilor. Lu­mea o venera şi o urma peste tot, pri­vind-o a­proape ca pe o sfântă! Nu și englezii, care i-au pus la cale sfârșitul. Pe 23 mai 1430, tânăra ţă­rancă a fost prinsă în Compiègne de un grup de nobili fran­cezi, aliaţi cu englezii, care au „în­cre­dinţat-o” epis­copului Pierre Cauchon, care a des­chis un pro­ces împotriva ei. Acuzaţiile au fost nu­me­roase. În baza lor, Jeanne a fost declarată „vi­no­vată de vră­jitorie” şi, pe 30 mai 1431, la vârsta de apro­xi­mativ 19 ani, a fost arsă pe rug.

Dar dacă lucrurile n-au stat tocmai aşa? Dacă, de fapt, Jeanne n-a fost cine se crede, iar atunci, în pri­măvara lui 1431, s-a găsit o cale prin care să fie salvată? Asta par să indice documentele care au fost descoperite recent, prin arhivele franceze, cât şi investigaţiile realizate de unii istorici.

O istorie fabricată

În 1456, un tribunal inchizitorial, autorizat de Papa Calixt al III-lea a reexaminat procesul îm­po­­triva Jeannei d’Arc. Acuzaţiile aduse tinerei ţă­rănci au fost respinse total: prelaţii lui Calixt au gă­sit-o pe Jeanne nevinovată şi au declarat-o „mar­­tiră”. Drept urmare, în secolul al XV-lea, „Fe­cioara din Orléans” a devenit simbolul Ligii Ca­tolice a Fran­ţei, apoi, în 1803, a fost declarată de Napoléon Bo­naparte „simbol naţional al Fran­ţei”. Dar gloria n-a durat mult. Mult prea repede, ero­ina franceză a fost uitată de tot. Revenirea ei în atenția publică s-a pe­trecut abia după în­frân­gerea de la Sedan, care a pus punct Răz­boiului Franco-Prusac, și a dus la capturarea împăratului Napoléon al III-lea. O traumă profundă pentru fran­cezi! Prusia câştigase războiul! Parisul a fost ocu­pat, regiunile Al­sacia şi Moselle au fost anexate, iar Repu­blica a început să fie sfâşiată de un război intestin, între clerici şi anticlerici. Ţara trebuia să fie reunificată cu orice preț. Și ce soluţie ar fi fost mai nimerită, decât aceea de a chema oa­menii sub un unic stindard, stindardul unui mit pur, sfânt şi victorios? Într-un efort comun, Bi­serica şi Statul şi-au unit forţele și au „recu­pe­rat-o” pe Jeanne, pro­pulsând-o la statutul de sim­bol naţional al re­concilierii. În 1909, „Fecioara din Or­léans” a fost beatificată, iar în 1920, a fost ca­no­­nizată. Strategia a funcţionat perfect! La sute de ani după trecerea ei în ne­fi­in­ţă, Jeanne d’Arc a izbutit un nou mi­ra­col, stârnind în rândul francezilor o fer­voare fără precedent: mii de străzi, pieţe, licee şi colegii, laice şi religioase, au fost bo­tezate cu numele ei; Jeanne d’Arc a de­venit subiectul a zeci de mii de cărţi, a tot atâtea articole de presă, a şase opere şi a circa cincizeci de filme; artiştii plas­tici i-au dedicat peste 40.000 de statui, ba au fost inventate chiar şi sortimente de brânză şi conserve pur­tând denu­mirea „Jeanne d’Arc”! Într-un timp foar­te scurt la scara istoriei, Jeanne d’Arc a fost transformată în mitul fondator al Republicii, care trebuia să rămână intangibil!

Țăranca de viță nobilă

Tocmai din acest motiv se consideră că ar fi catastrofal ca istoria ocultată, cuprinsă în docu­mente de arhivă ascunse, să iasă la lumină şi să fie crezută de popor. E vorba de o istorie care nu-i con­testă Jeannei d’Arc eroismul, în schimb, îi con­testă povestea vieţii şi a morţii, povestea sta­tu­tului ei de martir.

Care sunt aceste noi informaţii, care nu se potrivesc cu versiunea oficială, a mitului Jeannei d’Arc?

În primul rând, con­form mai mul­tor documente, se pare că părinţii Jeannei n-au fost de fel ță­rani, ci niș­te oameni sufi­cient de înles­niţi, încât fiica lor să poată să înveţe car­te. Există chiar in­dicii că Jeanne a fost, de fapt, Jeanne d’Orléans, fiica Du­celui Louis de Or­léans şi a Reginei Fran­ţei, Isabeau de Bavaria. În plus, tot conform documentelor oficiale, Jeanne însăşi a declarat că n-a fost niciodată ţărancă şi ciobăniţă, ci că părinţii ei au fost de viţă nobilă şi ea a primit o educaţie aleasă, ştia să citească şi să scrie, lucru confirmat de descoperirea a numeroase scrisori şi acte, ce-i poartă semnătura. Inclusiv în perioada procesului condus de Cauchon, Jeanne a trebuit să semneze mai multe documente, care s-au păs­trat în arhive. În schimb, în mod bizar, docu­men­tul final, din perioada încarcerării, acela care i-a fost dus chiar în ajunul arderii pe rug, nu a mai fost semnat, ci a fost „autentificat” doar cu litera X, ca şi când Jeanne ar fi fost lovită, brusc, de am­nezie şi n-ar mai fi ştiut să scrie. Explicaţia isto­ricilor, care „înoată contra curentului?”: „În acea zi de miercuri, 30 mai 1431, pe rugul din Place du Vieux-Marché, din centrul Rouen-ului, nu a ars Jeanne d’Arc!”. Conform cronicarului Perceval de Cagny, o altă persoană a fost in­tro­dusă în celula Jeannei, pe 29 mai 1431, iar, la ordi­nul regelui, Jeanne a fost scoasă pe furiş din închi­soare şi sal­vată. Acea persoană, rămasă neiden­tificată, a fost cea care a semnat cu X, actul final, din perioada de de­tenţie, aceeași femeie care a fost dusă în Place du Vieux-Marché, cu chipul aco­perit şi a fost arsă pe rug. Mai mult, pentru ca urmele „schimbului” de persoane să dispară definitiv, aşa-zisa Jeanne d’Arc a fost arsă de trei ori! După ce condamnata a sucombat în cursul primei ar­deri, din pri­cina du­rerilor groaz­nice şi a in­ha­lării de fum, do­cu­men­­tele a­ra­tă că un înalt prelat, Car­di­nalul de Win­chester, a or­do­nat ca tru­pul să mai fie ars încă o dată, şi apoi, sub pre­­textul că „vră­jitoarea tre­bu­ie să piară pâ­nă la ultima rămăşiţă”, a in­sistat ca acesta să mai fie ars şi a treia oară, iar cenu­şa să fie aruncată în Sena.

Jeanne renaşte din morţi

Dar ce să vezi? După cinci ani, pe 20 mai 1436, Jeanne d’Arc a reapărut în Metz, vie şi nevătămată! Cel mai clar şi fără echivoc ne spune acest lucru un contemporan al ei, Pierre de Saint-Dizier, preotul parohiei Saint Eucaire, devenit ulterior protoprezbiter şi înalt oficial al Metz-ului. Acest preot erudit a ţinut un jurnal extraordinar de detaliat, în care a înregistrat evenimentele din parohia şi din ţara sa, încât jurnalul său reprezintă o sursă fantastică de infor­maţii. Iată ce a notat Pierre de Saint-Di­zier, pe data de 20 mai 1436: „Jehanne la Pucelle (Jeanne Fecioara), care în tot acest timp a fost în Franţa, a sosit la o întâlnire cu mai-marii din Metz. Acum îşi spune Jehanne Claude (Jeanne cea Ascunsă). Tot azi au sosit şi cei doi fraţi ai ei, ca s-o vadă. Unul dintre ei este un cavaler numit Messire Pierre, iar ce­lălalt este Petit Jehan, de asemenea, cavaler. Amândoi crezuseră că Jeanne a ars pe rug. Însă imediat ce au văzut-o, au recunoscut-o ca soră a lor, iar Jeanne i-a recunoscut, cu bucu­rie, la rândul ei.” În continuare, același jurnal al lui Pierre de Saint-Dizier arată cum mai-marii ora­şu­lui au mers la întâlnirea cu ea, au îmbrăţişat-o cu mult respect şi i-au oferit mai multe daruri pre­ţi­oa­­se, inclusiv un cal şi o sabie. După un timp, Jeanne s-a măritat cu un cavaler ori­ginar din Lo­rena, cu o po­zi­ţie foarte înaltă la Curte: Robert des Ar­moises, Seigneur de Tiché­­mont. Cuplul a fost invitat să trăiască în Metz „oricâtă vre­me vor dori”, după cum pre­ci­zea­ză Pierre de Saint-Dizier. În arhive s-au descoperit nu­me­roa­se do­cu­mente apar­ţinând soţi­lor des Armoises. Scri­sul lui Jeanne des Armoises a fost a­na­lizat de mai mulţi gra­fologi, el fiind com­parat cu acela din scri­sorile Jeannei d’Arc de di­nainte de 1431. Ei bine, spe­cialiştii au declarat, în unani­mitate, că toate docu­men­tele au fost re­dac­tate de aceeaşi per­soa­nă!

Vestea apariţiei Jeannei în Metz a căzut ca un trăsnet în Or­léans. Aflăm asta din arhi­vele primăriei, din perioada 1436-1440. De altfel, pe 25 iulie 1436, Jeanne i-a trimis prin­cipalului oficial al regiunii, Guillaume Bélier, o scrisoare, confirmându-i că trăia. Pe 5 au­gust, fratele ei mai mic a sosit în Orléans, povestind că o vă­zu­se cu ochii lui pe „Fe­cioa­ră”, draga lui soră, care nu murise pe rug. De ase­me­nea, pe 2 septem­brie 1436, Jeanne i-a trimis o scri­soa­re Regelui Fran­ţei, care, conform notelor din jur­nalele unor apro­pi­aţi, nu a fost deloc sur­prins. În sfârşit, în 1439, Jeanne Fe­cioara s-a re­întors tri­um­fătoare în Or­léans, oraşul pe care îl sal­vase din ghearele en­gle­zilor cotro­pi­tori. A fost primită de lo­cuitorii strânşi pe străzi cu ovaţii şi cu braţe de flori. Oficialităţile şi nobilii au dat în cinstea ei mai multe banchete şi au po­to­pit-o cu onoruri. Vreme de mai mulţi ani, Jeanne a continuat să lupte pentru eliberarea regiunilor ocu­pate din ţara ei, fap­tele sale de arme fiind con­sem­nate în nu­me­roa­se documente din epocă. Apoi, probabil din ca­uza înaintării în vârstă, s-a retras din viaţa publică. S-a stabilit, împreună cu soţul ei, Robert des Ar­moises, şi cu băiatul lor, Philippe, în Metz, iar ve­rile şi le petrecea cu fa­milia în Châ­teau de Jaulny, un castel care încă exis­tă şi în interiorul căruia se găseşte un su­perb portret al soţilor des Ar­moises.

Zbucium și după moarte

Jeanne d’Arc a murit în 1449. A ce­rut să fie îngropată alături de soţul ei, în partea dreaptă a altarului unei bisericuţe din Pulligny-sur-Madon, la a cărei construcţie familia a contri­bu­it financiar. Până la începutul seco­lu­lui XX, pe peretele din bisericuţă a existat o placă pe care scria: „Aici odihneşte Înalta şi Onorata Madame Jehane du Lis, Fecioara Franţei, Dame de Tichémont, soaţa Nobilului Messire Robert des Armoises, Ca­va­ler şi Seigneur, care a răposat în ziua de 4 mai 1449. Dumnezeu s-o odih­neas­că!”. Dar epitaful a dispărut. Se pare că un grup de emisari ai Papei a fost trimis să şteargă orice urmă a Fecioarei care a supravieţuit rugului. Sfânta Jeanne trebuia să rămână o mar­tiră! Osemintele Jeannei d’Arc au fost luate din bisericuţă şi mutate în­tr-un loc secret. Ele au fost redes­co­pe­­rite, din întâmplare, de un om de şti­in­ţă ucrainean, Serghei Gorbenko, care făcea cer­ce­tări în bazilica regală din Cléry-Saint-André, de lân­gă Orléans. Res­tu­ri­le nu erau marcate ca apar­ţinându-i Jeannei d’Arc, însă testele ştiinţifice au ară­tat că ele da­tează din perioada vie­ții ei şi că-i apar­ţin unei fe­mei de vârstă mijlocie. Şi ultima pro­bă: compa­ra­rea craniului din bazilica re­gală şi a portretului Jeannei din Château de Jaulny au ară­tat că este vor­ba despre aceeaşi persoană!