Ultimii solomonari – Nana MARIA MUȘET din Spinuș

– Li se spune șamani, vraci sau solomonari. Vindecători înțelepți, care amestecă în leacuri văzutul cu nevăzutul. Azi știința lor se pierde, și odată cu ea, marile mistere ale naturii –

Stăpânii furtunilor

Umblăm pe drumuri de piatră, în căutarea ul­ti­milor vindecători populari din Bihor. Aici li se spu­ne „șamani”, frații „solomonarilor” din Buco­vi­­na și Maramureș. Țărani care știu să îmbine cu­noaș­terea plantelor cu magia și rugăciunea, folo­sind în re­țetele lor, și văzutul și nevăzutul. Ne în­vâr­tim prin ținuturile de sub Munții Poiana Craiu­lui, des­pre care am auzit povești ce depășesc orice închipuire. S-au risipit, cu vremea, dar câteva urme trebuie să fi rămas… Oamenii pe care îi în­tâlnim ridică însă din umeri: nu mai au decât vagi amin­tiri, nume de oa­meni, locurile lor de îngropăciune, și câte o po­veste de necrezut, cu bătrâni care știau să oprească grindina și furtunile. „Cum de nu s-au păstrat aces­te tradiții de preț? Nu s-a gă­sit ni­meni să le ducă mai de­parte?” – în­treb un moș, care mer­ge sprijinit într-o bâtă, pe o uliță din sa­tul Sitani… „D-apăi, ce că­u­tați dvs. s-o dus. Descântecele nu erau pe placul bi­sericii și popii îi cam afuri­seau pe șă­mani. Iară leacurile pă­mân­tu­lui le știau anume femei bătrâne, care le culegeau din păduri, numa’ cu rugăciuni. Dar asta era de­mult! Acum s-au dus”. „Multe nu țiu eu minte, că eram copchil prin ăle vremuri, dar au­zeam de la taica ce gro­ză­vii puteau face și tare mă minu­nam! Tot ce era sortit mor­ții, ei vindecau. Acuma, toată lumea mer­ge la doctor, la oraș. Nu prea mai cre­de lumea în des­cântece și în faceri. Și-i păcat, că pă­du­rile Plopișului îs pline, și astăzi, de buru­ieni de leac. Mai trăiește o fe­meie cu ști­ință la vindecat. Îndreaptă oase. În­tre­bați în Spinuș de nana Maria. Dați ușor peste ea, c-o știe toată suflarea!”.

Pe iarbă, în sala de așteptare

Spinuș de Pomezeu. La șosea, în fața casei cu nu­mărul 33, unde locuiește nana Maria, sunt par­cate două mașini – una cu număr de Timișoara, alta cu număr de Bacău. Dau bi­ne­țe și intru în vorbă cu un „pacient”. Îl cheamă Ma­rian și este din Timi­șoa­ra. „Am venit cu so­ția mea, care suferă de o sco­lioză. S-a agra­vat în timp, lucrează la ban­că, și stă 8-9 ore pe zi în fața calcula­to­rului… Eu o știu de mult pe nana Maria. Acum șase ani, m-a vindecat și pe mine de spate, că umblam ca moșii, înco­vo­iat. Nu mă mai puteam dezdoi de durere, am făcut fizioterapie, masaje, m-am dus și în stațiune, degeaba! Un coleg bihorean mi-a dat adre­sa, zicându-mi că buna Maria face minuni. Trage de oase ca în vechime și-ți dă și leacuri. Am venit, m-a pri­mit, și după nu­mai un sfert de oră de în­tinderi de brațe și apă­sări pe coloană, am tră­it minunea pe pielea mea. Am plecat drept de spate și sprinten ca-n tinerețe. Nu știu cum face, dar de sub palmele ei ies mi­nuni”.

La umbră, pe o băncuță aflată sub bolta de viță-de-vie, un tânăr își sprijină mama, ca­re stă așezată pe-o parte, înțepenită pe ju­mătate și cu chipul chircit de dureri. Aflu că vin tocmai de la Onești, din Moldova, la îndru­marea unei foste antrenoare de gimnastică, căreia nana Maria îi vindecase rapid o fractură severă, ce-i ame­nința cariera. „Nu știu cu ce mă poate aju­ta fe­meia aceasta, însă e ultima mea spe­ran­ță!” – spune cu ochii plini de lacrimi doamna cea suferin­dă. „Ar trebui să mă operez de urgență, dar am o pro­blemă la șold, pe care medicii nu pot s-o repare, pentru că sunt alergică la anes­tezie, iar riscurile sunt prea mari. Ce minune ar fi să plec pe picioa­rele mele, așa cum am auzit că s-a întâmplat și cu alții. Nu mai pot să su­port atâtea dureri!”.

La nici un minut, iese din casă doamna din Ti­mișoara. Râde, rotindu-și umerii și ondulându-și co­loana. „Nu mă mai doare deloc! M-a vindecat dintr-o singură apăsătură. De necrezut!”.

Cât fumez o țigară, apare în ușă și doamna de la Onești. Fiul său dă fuga s-o sprijine, dar îl opreș­te cu un gest: „Stai pe loc, pot să merg. S-a întâm­plat un miracol!”.

Uimit de ceea ce mi-a fost dat să văd, și nu toc­mai încrezător, intru și eu în casă, prin ușa pi­tică, cu ochiuri de geam îmbrăcate-n per­dele cro­șetate de mână. Mă pri­mește o bunicuță cu pri­vi­rea se­ni­nă și fața ro­tun­dă ca luna plină. „Pe ti­ne, mai­că, ce te-a­du­ce la mi­ne, toc­mai din Bucu­rești?”. Îi spun că am o du­rere de spate ca­re mă seceră. „Leapădă-ți fla­nela și întinde-te co­lea, pe pat”. Începe apoi să mă ma­seze cu o cremă grasă care miroase pu­ter­nic a pelin și a seu. De­getele îi alunecă în jurul fiecărei ver­tebre, de par­că le-ar ști pe de rost. Simt o furnicătură plă­cută. „De unde știți să trageți, nană Maria? Am auzit că ați pus pe picioare mulți oameni, veniți la dvs. în cârje!”. „Nu știu să-ți zâc, maică. E de la Dumnezău. Am învățat de la mama și de la bunica, da și de la alte femei din sat, că pe-aici nu erau doctori, și lumea se vindeca cum știa, ca-n bătrâni. Cu descântece, cu post și leacuri. Așa și eu. De cincizeci de ani tot vin oameni la mine. Îmi place s-ajut. Sâmt în degete. Pleacă mâinile sin­gure în locurile bolnave. Și când fac, mă gân­desc doar la bine, am gânduri albe în minte și mai spun câ­teodată și rugăciuni. Așa! Da-i tot mai greu, că nici eu nu mai am atâta putere, la anii mei. Și la oase îți trebuie forță, că altfel nu faci nimic!”.

Mâinile nanei Maria se duc direct spre mijlocul spatelui, unde mă doare tare. Apasă ușor. „Aici ai cinci inele sărite. Iar mai jos, încă trei vertebre, aproa­pe sudate. Stai mult pe scaun, așa-i?. În­tinde-te, maică, la fiecare oră, măcar cinci minute. Agață-te de-o ușă, de-o bară, de-o creangă, și stai atârnat așa, ca maimuța, să ți se-ntindă coloana, că altfel se înghioacă vertebrele între ele și-o să te-ntorci ca un lup, cu gâtu înțepenit! Când te-ai duce acasă, trei sări la rând, să-ți pui comprese pe ăle locuri, cu jumătate apă, jumătate oțăt! Și zi și-o rugăciune, că n-o fi bai!”.

Patul de fier

„No, acuma ridică-te”. Femeia mă apu­că de încheieturile mâinilor, îmi în­tin­de un braț în față și pe celălalt în spate. Re­petă procedura și invers. Brusc, dure­rea din mijlocul spatelui dispare. Mă un­­ge iar cu alifia ei cu miros amărui și-mi spu­ne să mă îmbrac. O privesc uluit. „Na­nă Ma­rie, dum­neata ești vrăjitoare cu-ade­vărat. Iei du­rerea cu mâna. Ce boli să scriu eu, aici, pe hârtie, că știi vindeca? Să le fie de folos și alto­ra?”. „De tăte! Dureri de umeri, spa­te-nță­penit, rupturi de oase, coloane strâmbe, hernii de disc cu vruie-n picioare, întin­deri, luxații, pareze, defecte din născare… Uite, patul ăsta de fier pe care întind bolnavii, mi l-a promis un doctor, dacă-l scap de operația de hernie de disc. L-am pus pe picioare și s-o țânut de cuvânt!”

Epilog

Peste drum de casa nanei Maria, văd anunțul unui apicultor. Sun la numărul afișat, și omul iese la poartă. Îl cheamă Popa, la fel ca pe mine, și mă invită în casă, să-i gust mierea adunată de al­bine, din cei 500 de stupi înșirați prin pădurile munților dimprejur. Miere de flori de munte, miere de brad și de mure, cum n-am mai pus în gu­ră în viața mea. Și polen proaspăt, care-ți îmbată mirosul. Cumpăr de toate, apoi îl întreb despre vecina de peste drum. „După părerea mea este o sfântă. Face bine de-o viață în­treagă. Tră­iește ca să dea ajutor. Doar eu cunosc măcar vreo opt paralitici, pe care i-a făcut să mear­gă din nou! Aduși pe brațe, plecați pe picioare! Din păcate, tradițiile se pierd și la noi, în Bihor. Și-n port, și-n trai, și-n obi­ceiuri! Ne mor bătrânii, și odată cu ei moare tezaurul ăsta de în­țelep­ciune, transmis din generație în generație, de mii de ani… Știința lor amestecă pământul cu cerul, plantele cu magia și cu credința în Dum­­ne­zeu. Care, și el, e tot un fel de ma­gie… Stă­pânul nos­tru cel nevăzut. Cât mai trăiesc oameni ca nana Ma­ria, duceți-le vestea în lume! Când bătrânii de-un leat cu ea se vor stinge, vom fi cu mult mai să­raci. Până atunci, să-i cins­tim așa cum se cuvine! Ca pe niște co­mori.”