Mistere siberiene – Coborâtorii din stele

Populaţia Ket trăieşte în Siberia de… nu se mai ştie când. Ea reprezintă unul dintre cele mai mici grupuri etnice din această regiune a Rusiei. Keţii îşi duc viaţa în pace, alături de ve­ci­nii lor şi, vreme de milenii, ei nu au ieşit cu nimic în evidenţă. În ultimii ani, însă, keţii au devenit extrem de interesanţi pentru oamenii de ştiinţă, care au remarcat că ei se deosebesc radical de toa­te celelalte populaţii din Siberia, prin aspect, prin limba pe care o vorbesc şi prin legendele trans­mise din generaţie în generaţie, care fac referire la originea lor.

„Străinii de pe Enisei”

Cuvântul „Ket” se traduce fie prin „per­soană”, fie prin „om”, iar el re­pre­zin­tă denumirea modernă a acestui grup etnic siberian. Mai demult, mem­brii acestei populaţii erau cunoscuţi ca „Ostyak” sau „Enisei-Osty­ak”, „Osty­ak” fiind un ter­men turcic, care în­seam­nă „străin”: aşadar aceştia erau „străinii de pe Enisei”, ceea ce confirmă cer­ce­tările re­cen­te conform cărora stră­moşii keţilor de azi s-au aşe­zat iniţial în zonele cursului median şi inferior al râului Enisei. Atât doar că nimeni nu ştie de unde au venit keţii şi, oricum, a spune despre ei că „s-au aşezat” e relativ impropriu, întrucât keţii au fost nomazi şi chiar şi azi ei con­tinuă să aibă o existenţă semi-no­madică. Tra­di­ţional, keţii vânau animale şi prac­ticau trocul cu blănuri. Îşi cons­truiau un soi de corturi din lemn, coajă de mes­tea­căn şi piei, creşteau turme de reni şi pescuiau cu ajutorul unui fel de canoe. Nici azi stilul de viaţă nu li s-a schimbat prea mult – de fapt, au renunţat doar la vânătoarea de ani­male mari.

Dar să revenim la problema originii lor: de unde au venit keţii înainte să ajungă pe malul flu­viului Enisei? Oamenii de ştiinţă ridică din umeri, pentru că folclorul ket, care oferă un răspuns la această întrebare, este pentru cei mai mulţi dintre ei doar un basm. Legendele sunt însă clare: „Pri­mii oa­meni dintre noi au venit din stele”. În plus, ele explică şi motivul pentru care strămoşii au coborât pe Pământ: ca să-i înveţe pe „oamenii pietrelor” înţelepciunea universului cea de la început şi fără de sfârşit. N-ar fi întâia dată când populaţii străvechi de pe Pământ susţin că „primii oameni” au venit din stele. Să ne amintim doar legendele din cultura triburilor amerindiene, care spun aceeaşi poveste. Iar pogorârea stelară mai este susţinută de ceva: de limba vor­bită de keţi, care este deosebită de oricare altă lim­bă din Siberia, ba chiar din lume. Se bănuieşte că ea a avut şi două surori, limbile Kott şi Arin, dar aceste limbi au dispărut încă din secolul al XIX-lea. În prezent, cea mai apropiată de limba Ket este familia lingvistică Na-Dene, care reuneşte limbile vorbite de ame­rin­dienii su­pravieţuitori din America de Nord! Oare istoria adevărată să fie aceasta? Oamenii ket să fi venit pe Pământ din stele, undeva în regiunea dintre munţii Altai şi apoi o parte dintre ei să se fi des­prins şi migrat tocmai până în America de Nord, unde „au dat naştere” tri­burilor amerin­die­ne? Cu siguranţă, acest parcurs ar explica simi­litudinile lingvistice şi ar rezolva o altă enigmă care-i fră­mântă pe oamenii de ştiinţă: ori­ginea ame­rin­die­nilor nord-ame­ricani. Teoria a­ceas­­ta e îmbrăţişată de o serie de cerce­tători de prestigiu, care au în­cer­cat s-o pro­beze, inclusiv prin analize ADN. Din nefericire, de­mer­­surile lor de pâ­nă acum nu au avut succes: pe de o par­te, probele ADN ob­ţi­nute cu mare greutate de la câţiva keţi au fost conta­mi­nate, din gre­şea­lă, pe drumul către laborator, iar pe de altă parte, membrii triburilor de ame­rin­dieni nord-ame­ricani au refuzat să ofere probe ADN…

Din păcate, si­tua­ţia populaţiei Ket este una în­grijorătoare: deşi numărul membrilor acestui grup etnic a rămas relativ constant pe parcursul ulti­mu­lui secol, adică în jur de 1.000, limba Ket este pe cale de dispariţie, întrucât tinerii tind să se depăr­teze din ce în ce mai mult de cultura tradiţională. Con­form recensământului din 1989, din totalul de 1113 keţi, doar jumătate mai vorbeau limba stră­moşilor, iar în 2016, conform unui reportaj realizat de tele­vi­ziunea „Al Jazeera”, „dacă mai există câteva zeci de persoane care vor­besc flu­ent limba Ket, majoritatea acestora sunt trecute de 60 de ani”.

Fecioara de gheață din Ukok

În regiunea Siberia, din Rusia, există „Munţii de Aur din Altai”, un extraordinar sit natural pro­tejat UNESCO, iar „inima” acestui sit este re­pre­zen­­tată de Platoul Ukok, unde, de-a lungul tim­pu­lui, s-au făcut numeroase descoperiri arheologice re­marcabile, datând încă din paleolitic. Mergând pe urmele unor legende culese din folclorul populaţiei indigene Telengit, care consideră Platoul Ukok drept un spaţiu sacru, unde strămoşii îşi venerau zeii şi îi înmormântau (în stânci) pe „cei mai de seamă din­tre noi”, arheologul Natalia Polosmak şi echipa ei au pornit, în 1993, să excaveze un tumul enig­matic, care ieşea în evidenţă prin faptul că părea mult mai vechi decât toate celelalte şi era situat la distanţă. La mare adâncime sub baza dealului arti­ficial de înhumare, au găsit o încăpere de mari di­mensiuni, căptuşită cu lemn, care fusese în tota­litate inundată, şi care, din cauza frigului din regiune, se trans­for­mase, practic, într-un uriaş cub de gheaţă, care con­servase perfect conţinutul încăperii. Mai întâi arheologii au reuşit să degajeze trupurile a şase cai, des­pre care s-a presupus că au fost sa­cri­fi­caţi pentru a-l însoţi pe decedat în viaţa de apoi, la fel cum se pro­ceda şi la înmormântarea vechilor egipteni. După mai multe zile în care au înaintat cu grijă prin „cubul de gheaţă”, cercetătorii au descoperit două măsuţe din lemn sculptat, pe care fuseseră aşezate nu­me­roase vase. Analizând conţinutul lor, s-a con­sta­tat că în ele fuseseră di­verse mâncăruri, inclusiv un tip de iaurt gros, şi di­verse băuturi. Spăr­gând ghea­ţa cu migală, în cele din urmă arheologii au ajuns în capătul încăperii mor­tuare, acolo unde se găsea „marele premiu”: un sicriu realizat dintr-o sin­gură bucată de lemn de zadă, practic, un trunchi uriaş sco­bit cu măiestrie, pe care au fost aplicate, drept decoraţiuni, bucăţi de piele în formă de că­prioare. Cu mari emoţii, cerce­tătorii au extras si­criul şi au început să-i dezgheţe conţinutul, apelând la o tehnică „revoluţionară”: preţ de multe ore, au turnat, rând pe rând, câte o cană cu apă caldă, până când, încetul cu încetul, au topit toată gheaţa. Abia atunci au putut să vadă ce des­co­pe­riseră: trupul per­fect conservat al unei femei, care era în­veş­mân­tată în mătăsuri fine, bogat colorate, şi într-un „suman” din piele, îmblănit. Picioarele îi erau ocrotite de o pe­reche de cizme de călărie, înalte până la ge­nun­chi. Pe cap, femeia avea o podoabă elaborată, din fe­tru negru, decorată cu o broderie cu fir de aur, în­chi­puind ceea ce s-a presupus a fi copacul vieţii, cât şi cincisprezece ti­puri diferite de păsări. Gâtul şi braţele îi erau la rândul lor garnisite cu bijuterii preţioase, splendid lucrate, pictate cu aur.

Femeia șaman

„Fecioara de gheaţă”, cum a fost botezată ne­cu­noscuta, a fost mutată la un ins­titut de cercetare din Novosi­birsk, unde a venit și cea mai mare surpriză: după ce trupul femeii a fost com­plet dezbrăcat, s-a des­coperit că el era aproape în totalitate aco­pe­rit cu nişte ta­tuaje fantastice, ade­­vă­ra­te opere de artă, repre­zen­­tând „fiinţe în mişcare, dar ciudat ră­sucite, în unghiuri de 180 de grade. Cre­atu­rile aces­tea au nişte coar­ne uimitoare, care se ter­mină cu flori,” a explicat unul dintre cer­cetătorii ruşi. Ta­tu­ajul principal re­pre­zintă, de ase­­me­nea, ceea ce pare a fi un ani­mal mitologic: un cerb cu cioc de gri­fon şi cu coarne de ţap. Uimitor este că deşi de-a lungul tim­pului, se mai desco­periseră mu­mii cu ta­tuaje, nici una dintre ele, până la „Fe­cioara de gheaţă”, nu a mai fost acoperită cu ast­fel de desene! Iar ta­tuajele „Fecioarei” au fost atât de bine conser­vate, încât arată ca şi când ar fi fost făcute ieri. Judecând după mo­dul în care a fost în­humată şi după bogăţia inventarului de artefacte, arheologii au presupus că aveau de-a face cu o prinţesă din secolul V e.n., dar prezenţa ta­tuajelor nu au ştiut cum s-o explice. Abia când membrii comunităţii Telengit au aflat de desco­pe­rire, lucrurile au început să se limpezească: bătrânii tribului au spus că „Fecioara” nu este o prinţesă, ci cea mai puternică şi mai onorată feme­ie-şaman din cultura lor milenară, o femeie ex­traordinar de în­ţeleaptă şi „cu mari puteri”, care ştia cum să vin­dece oamenii, să prezică vremea, dar şi să-i invoce pe strămoşi şi să le ceară sfatul.

Multă vreme, mai exact până în 2010, „Fe­cioa­ra” a rămas nederanjată în depozitul institutului din Novosibirsk. Pur şi simplu, cercetătorilor le lipseau „unel­tele” tehnice cu care să-i mai depene po­ves­tea. Până la urmă, avansurile tehnice i-au prins din urmă. Interpretări recente au confirmat că, la mo­men­tul morţii, femeia-şaman era încă tânără: avea cel mult 30 de ani. Scanările RMN au arătat că su­ferea de osteomielită, un tip de infecţie a mă­du­vei spi­nării sau a oaselor, care se caracterizează prin in­flamaţii şi care la femeia-şaman se ma­ni­fes­tase, probabil, încă din copilărie sau din ado­les­cenţă. De asemenea, analizele imagistice au relevat că, foarte probabil, „Fecioara” căzuse de pe cal cu câtva timp înaintea morţii, rănindu-se grav. Cel mai şocant a fost, însă, că pe mumie s-au descoperit ceea ce par a fi urmele unui cancer de sân. Doctorul Andrei Le­tiaghin, de la Institutul de Fiziologie şi Medicină Fundamentală, într-un interviu acordat publicaţiei Siberian Times, a dat următoarea expli­cație: „La analiza imagistică a glandelor ma­mare, am fost foarte atenţi la asimetria structurii lor şi la asi­me­tria variabilă a semnalului RMN. Con­si­de­răm că avem de-a face cu o tumoră pri­mară la sâ­nul drept şi cu ganglioni limfatici axilari metas­tazaţi la sânul stâng”. Aşadar, se pare că „Fe­cioara de gheaţă” suferea de un cancer de sân în stadiul IV, din cauza căruia, în ultimele luni de via­ţă, starea ei fizică ar fi fost extrem de deteriorată, iar durerile ar fi fost atroce. În felul acesta s-ar ex­plica și prezenţa, în interiorul sicriului, a unui reci­pient cu cannabis: se ştie că în acea epocă, planta era folosită pentru tratarea durerilor cronice. Dr. Natalia Polosmak a declarat, tot pentru „Siberian Times”: „Antropo­lo­gii consideră că doar călătoria migra­to­rie către tabăra de iarnă ar fi putut s-o de­termine pe această femeie, foarte slă­bită şi grav bolnavă, să urce în şa. Mai in­teresant este însă că restul membrilor tribului nu au lăsat-o să moa­ră, ci au dus-o până la ta­băra de iarnă, semn al unei mari prețu­iri”.

Există însă un număr ma­re de oameni de ştiinţă ca­re contestă acest scenariu. Ei susţin că interpretarea datelor ima­gistice poate să fie gre­şită, că ele ar putea să in­dice nişte pro­bleme de sănătate mai pu­ţin severe, nu un can­cer, ceea ce ar însemna că, în con­ti­nuare, cauza morţii fe­me­ii-şaman rămâne un mister. De asemenea, opo­nenţii teoriei oficiale spun că nu există date care să arate că „Fe­cioa­ra de ghea­ţă” ar fi fă­cut o că­lătorie mi­gra­to­rie: pur şi sim­plu, nu se ştie de ce a murit şi un­de. În plus, bătrânii tri­bu­lui Te­len­git sunt con­vinşi că atât ta­tua­jele de pe cor­pul fe­me­ii, cât şi canna­­bisul, a­veau roluri impor­tan­te în ri­tua­lurile de „in­trare în dia­log” cu spiri­tele străbu­nilor.

Preziceri sumbre

Din 2014, „Fecioara de gheaţă din Siberia” a fost mutată într-un mausoleu special construit pentru ea la „Muzeul Naţional Republican” din Gorno-Altaisk, o hotărâre care i-a supărat foarte tare pe membrii populaţiei indigene Telengit, ca şi pe membrii celorlalte triburi din regiunea Altai. Aceştia susţin că mormântul legendarei lor îna­intaşe era o poartă închisă către lumea de dincolo şi că, odată cu deschiderea mormântului şi cu în­depărtarea celei care păzea poarta, în lumea noastră vor veni multe nenorociri. Cutremurul de pământ şi inundaţiile catastrofale care au afectat regiunea în 2003 au fost doar două dintre ele. De-a lungul ultimilor ani, indigenii Altai au făcut nenumărate cereri către autorităţile zonale, prin care au solicitat reînhumarea „Fecioarei de gheaţă” în mormântul ei. Consilierul Akay Kine, unul dintre reprezen­tanţii triburilor Altai reunite, a declarat pentru RT News: „Sfatul bătrânilor a luat această hotărâre, ca mumia veneratei femei să fie reînhumată”. Unul dintre membrii sfatului bătrânilor a explicat pentru „Siberian Times”: „Noi, azi, onorăm credinţele sacre ale strămoşilor noştri, la fel ca în urmă cu trei milenii. Am continuat să ne îngropăm morţii, conform tradiţiilor scite. Şi vrem să ne respectăm tradiţiile şi pe mai departe”. Până în prezent, do­rinţa indigenilor Altai nu a fost luată în considerare, totuşi, din cauza conflictului cultural, autorităţile au interzis desfăşurarea oricăror alte săpături arheo­logice în regiune.