Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vestigii și bragă la Severin

– Uimitor, câte lucruri bune au fost făcute în România pentru turism, cu ajutorul banilor europeni. Turnu Severin, un loc plin de vestigii mi­lenare, a fost amenajat cu atâta inspirație și talent, încât vizitatorii au prilejul să cunoască istoria glorioasă a orașului „în direct” –

Parcul arheologic – minuni cu fonduri europene

Drobeta-Turnu-Severin (Foto: Shutterstock)

Locurile acestea dunărene sunt scăldate într-o lumină meridională, care te face să te simți pe malul fluviului ca pe un țărm de mare. Și vege­ta­ția concură la această senzație de climat aproa­pe mediteranean. E de ajuns să privești tufele de smochin din grădinile orașului sau pe cele de scumpie, de pe versanții abrupți ai dealurilor dimprejur. Șesul oltenesc se oprește aici, la pi­cioa­rele Carpaților, care coboară să se răcorească de arșița verii în apele fluviului.

Severinul a fost dintotdeauna un oraș de fron­tieră. Un loc de trecere, o vamă. Un spațiu care a reunit militari, funcționari și comercianți. O in­tersectare și o confruntare a semințiilor, care au ajuns apoi să conviețuiască. Bogăția de urme ale epocilor istorice este expusă în vitrinele „Mu­zeului Regiunii Porților de Fier”, situat pe malul înalt al fluviului. Nu știu cum arăta parcul înainte de reabilitare, dar acum arată ca parcurile din orice oraș occidental. Cu fondurile europene, aici au fost făcute minuni. Clădirea a fost re­novată. Aleile sunt pavate, mărginite de trandafiri înfloriți; iarba verde, irigată. Din loc în loc, sunt panouri cu informații istorice, un lift nou-nouț așteaptă să fie utilizat. Pe acolo, turiștii vor coborî în­tr-o zi chiar pe malul Dunării, unde se află singurul picior al Podului lui Traian. Vestigiul este supus în prezent unor temeinice lucrări de conservare. Fugiți din casă ca urmare a ridicării restricțiilor de circulație decise de autorități din cauza crizei sanitare, românii au pornit la drum cu entuziasm și sete de cunoaș­tere. S-au uitat pe hărți electronice, au făcut trasee, iar mulți dintre ei au ales să treacă și pe la Drobeta-Turnu Severin, să viziteze zona istorică. O familie din Cluj-Napoca a tras mașina chiar pe ma­lul Dunării, sub faleză, în apropierea ves­tigiilor romane. Ei merg în Grecia, dar băiețelul lor a ținut neapărat să vadă pe viu ce a mai rămas din podul cons­tru­it după planurile celebrului arhitect Apolodor din Damasc.

Cimentul roman

Rămășițe ale podului lui Traian

Am putea spune că istoria poporului român a început cu un pod, cu podul construit între 103 și 105 e.n., la ordinul împăratului Traian, pentru a-și aduce trupele în Dacia, ca să-l înfrunte încă o dată pe mândrul rege Decebal. Misiunea cons­truirii podului a fost încredințată lui Apolodor din Damasc, un arhitect greco-sirian. Pentru a face posibile lucrările, arhitectul a cerut ca Dunărea să fie deviată parțial, printr-un canal săpat pe malul drept, pe teritoriul actual al Serbiei. In­gi­nerii romani au folosit și un sistem de pompe pentru a drena apa. Pietrele necesare postamen­tului și picioarelor înfipte în matca fluviului le-au tăiat de pe dealurile abrupte din apropiere. Trun­chiurile de stejar, le-au luat din pădu­rile nesfârșite. Doar cimentul a fost adus din Italia, dintr-o carieră din muntele Vezu­viu, romanii fiind primii în istorie care au in­ventat acest material de construcție, utili­zând și cenușa vulcanică. Cimentul roman a dovedit o uluitoare rezistență. De aceea, cărămi­zile și pietrele folosite la construirea podului au rezistat până azi, bine legate, indestructibile. După ce podul a fost gata – o construcție uimitoare la vremea aceea, ducându-i-se vestea în tot im­periul – împăratul Traian a declanșat cel de-al doi­lea război dacic. Deznodământul îl știm. Co­lumna ridicată la Roma pentru celebrarea victoriei a fost proiectată tot de Apolodor, ajuns faimos în toată lumea romană. Colaborarea de mai târziu, cu un alt împărat, Hadrian, i-a fost, pare-se, fatală, fiindcă ar fi luat în râs niște planuri arhitecturale „auguste” pentru construirea unui templu al lui Venus. Tot Hadrian a fost cel care a ordonat ca po­dul să fie distrus pentru a nu fi folosit de barbarii in­vadatori. Focul a distrus ceea ce a mai rămas din structura de lemn, iar fluviul a înghițit picioa­rele din piatră. Pe la jumătatea sec. XIX, când apele Du­nării au scăzut foar­te mult, din cauza se­cetei, au ieșit la iveală pilonii. Doi dintre aceștia au fost elimi­nați, pentru a ușura na­vigația. Apele au aco­perit din nou picioarele podului, rămânând nu­mai două la suprafață: unul pe malul româ­nesc, altul pe malul sârbesc.

Paharul cu bragă

Aleea cu trandafiri

La Turnu Severin, instalațiile industriale și portuare moderne se învecinează cu vestigiile de acum două milenii. Aici, un morman de pietre antice, dincolo, o punte metalică întinsă spre un vapor cu pete de rugină. Calea ferată trece la numai câțiva metri de piciorul ruinat al podului. Las în urmă acest talmeș-balmeș de timpuri și urc din nou pe faleză. Mă strecor pe străduțe drepte, ca trase cu rigla. E pace și lumină în curțile ca­selor, unele vechi și mărețe, case de negustori de la Dunăre. Soarele încinge tot mai tare. Știu că există în oraș o familie de bragagii, Oprescu-Bai­ram, dar cum să ajung la ei, prin labirintul ăsta de străduțe? Întreb o femeie care tocmai iese dintr-o biserică. Mă îndrumă la piața agro-alimentară a orașului. Ajung acolo și găsesc un chioșc închis. Oare sâmbăta bragagiii nu-și servesc clienții? Mi-e tot mai sete, am gura uscată, tânjesc abitir după un pahar cu bragă. Băutura rece și acrișoară nu numai că mi-ar as­tâm­păra setea, dar ar completa și per­cep­ția senzorială a Severinului, după prive­liștile dunărene, foșnetul de mătase al apei, mirosul tufelor de glicină și poro­zitatea străveche a ruinelor. De la piață, sunt îndrumat la o altă adresă. Umblu iar pe străzile drepte. E tot mai cald și paharul cu bragă rece pe nicăieri. Întreb în stânga, în dreapta, nimeni nu știe adre­sa exactă. În cele din urmă, o bătrânică grăbită întinde, din mers, mâna dreaptă și îmi arată o ferestruică. „Acolo e”. Lân­gă fereastră se află o ușă, prin crăpătura căreia zăresc câțiva bărbați așezați la o masă și care se uită la un meci de fotbal. Imediat, în cadrul ușii apare o femeie cu un șorțuleț roșu. Îmi întinde paharul cu bragă rece, zâmbind. Îl sorb și mai cer. Are un gust minunat ! Băutura asta a ajuns la nord de Dunăre, după ce turcii și-au întins în Balcani ultimul lor im­periu. Originea ei ar fi însă de mai depar­te, din Asia. I se mai spune și „bău­tura sultanilor”. Pe femeia cu șorțuleț o chea­mă Domnica Oprescu, dar ea provine din familia Bairam, sosită din Albania, cu peste o sută de ani în urmă. Pe la 1900, un albanez, bunicul Domnicăi, a ales să se sta­bilească pe malul Dunării și să vândă bragă lumii pestrițe care muncea în port. S-or fi dedulcit cu bău­tura asta și țăranii coborâți din Munții Mehe­dinților de pe la Izverna și Ponoare, curioși să afle dacă e mai răcoritoare decât jintița, o băutură obținută din fierberea zerului. Afacerea cu bragă a dăinuit până azi, chiar dacă în timpul regimului comunist, ai lui Bairam au avut de suferit. Urgia a trecut, meșteșugul lor a rămas. Domnica mă îmbie și cu un cornet cu înghețată de casă. Plătesc și revin în labirintul de străzi înguste din Severin. Aici nu te poți rătăci niciodată: oricare drum te scoate direct la liman. Limanul Dunării.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian