
Dacă pământul n-ar fi rotund, am putea spune că Africa de Sud e undeva, la capătul lumii. Poate așa și este! Depinde din care loc începem măsurătoarea. Dar chiar și acolo, departe, au ajuns să trăiască români. Ortodocși, cei mai mulți dintre ei! Și care s-au tot rugat să aibă și ei o biserică unde să se întâlnească cu Dumnezeu cel de-acasă, să fie toți împreună alături de preotul lor. Și-a rânduit Dumnezeu ca asta să se întâmple. Sunt doi ani de când românii din Africa de Sud au o bisericuță doar a lor, ortodoxă, și un preot ca pâinea caldă: părintele Răzvan Vasile Tatu. Despre cum este să te rogi românește printre africani aflați din interviul care urmează.
Singura biserică românească pe teritoriul african

Românii din Africa de Sud doreau de multă vreme să aibă o biserică a lor. Cum au ajuns acolo? În căutare de muncă, la fel ca cei care au ales Europa. Și tot asemenea lor, și-au luat cu ei și credința, doar că multă vreme n-au găsit loc pe care să-și construiască lăcașul de închinăciune. Până în 2008, slujbele au fost oficiate în spații private. Cu mari eforturi, s-a reușit apoi concesionarea unui teren. Dar până la finalizarea bisericii, drumul avea să fie lung și anevoios, iar oamenii aveau nevoie de slujbe și de preot. La început, părintele Tatu a slujit în capela unui azil de bătrâni și în cea a unui hotel din Johannesburg, apoi la paraclisul Mitropoliei grecești din Africa de Sud.
„Biserica noastră e singura biserică românească de pe continentul african. La ridicarea ei, ne-am luptat mult pentru aprobări, am avut tot felul de opreliști și piedici. N-am fi reușit niciodată s-o ridicăm, dacă Dumnezeu n-ar fi rânduit să ne scoată în cale oameni credincioși, la fiecare pas. Îmi fac o datorie de onoare să le spun numele. Cel mai săritor a fost epitropul de aici, care este și membru fondator, Ioan Marcel Bian, cu familia sa din Sibiu. El era deja de mult timp în Africa, iar implicarea domniei-sale ne-a fost de mare ajutor. Financiar, cel care ne-a ajutat să ridicăm biserica este un om de afaceri din București, Ioan Cuemjiev. Iar când am depus dosarul pentru concesionarea terenului pe care urma să fie ridicată biserica, ne-a ajutat mult o doamnă de etnie evreiască, care lucra la primărie, Dumnezeu s-o odihnească! Apoi, în timpul construcției propriu-zise, ne-a ajutat cu proiectul turlei un inginer faimos aici, Lionel Flis. Există și excepții dintr-acestea, extraordinare, de ajutor venit din partea unor oameni de alte religii, dar cu frică de Dumnezeu, care ne-au unit mult”, spune părintele Tatu.
Bisericuța a fost gata în 2019, când a fost sfințită și a primit hramul „Sfântul Apostol Andrei”.
– S-au bucurat românii ortodocși din Africa de Sud după ce s-a construit biserica?
– Construcția acestei biserici este cel mai important eveniment pentru viața lor spirituală. Practic, bisericuța aceasta este România noastră din Africa. Mulți dintre cei de-aici au deja o altă mentalitate, s-au secularizat, au mai uitat de tradiții, s-au amestecat cu alte culturi, cu alte nații. Am observat, însă, că nu și-au pierdut cu totul sentimentul religios, și asta e bine în primul rând pentru ei. Sufletul le-a rămas ortodox.
– Cum țineți legătura cu ei? Cum le sfințiți casele de sărbători? Sunt împrăștiați pe întreg continentul…
– N-am reușit până acum să ajung la toți, să-i cunosc pe toți, doar la cei care m-au chemat. Cu enoriașii comunic mai mult prin mesaje sau telefon. De două ori am reușit să ajung în Namibia, unde am oficiat Sfânta Liturghie într-un hotel, seara. Am cunoscut acolo șase români. Nu au biserică, nu au preot. Veniseră de mult, cu serviciul, și n-au mai plecat.
Misiunea de la capătul lumii

Absolvent al Colegiului de Artă „Carmen Sylva” din Ploiești, părintele Tatu a avut din adolescență înclinații spre domenii ale cunoașterii asiatice, cum ar fi filologia orientală, respectiv limbile japoneză și chineză. A ales să studieze teologia la Oradea, fără a-și propune să și urmeze, ulterior, calea preoției. Dumnezeu lucrează, însă, prin oameni, hotărându-ne uneori destinul într-un mod tainic. Influențat de părintele profesor Dumitru Abrudan, decanul Facultății de Teologie din Oradea, părintele Răzvan Tatu a ales, încă din anul doi de studiu, specializarea „Religie-Limba engleză”. Acesta a fost doar primul pas, neștiut, spre ceea ce avea să urmeze. Repartizat la Ploiești după șase ani, ca profesor de religie la Colegiul Național „Al. I. Cuza”, soția l-a convins pe părintele Tatu să candideze pentru preoție. A obținut o parohie lângă Ploiești. „În timpul stagiului de practică preoțească pe care l-am făcut la Mânăstirea Antim din București, la sărbătoarea hramului, l-am cunoscut pe Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Cred că aflase, cumva, că mă interesam de parohii vacante din străinătate, că mi-a și propus, foarte curând, să plec în Africa de Sud. Am fost întâi într-o vizită de recunoaștere, în februarie 2009. Am stat o lună și, fără nicio ezitare, am considerat că merită să accept misiunea aceasta”.
– De unde dorința și curajul acesta de a pleca departe de țară?
– Mi-am dorit întotdeauna să explorez și alte sfere spirituale. Nu m-am gândit în mod special la Africa, dar așa a rânduit Dumnezeu să se întâmple. Am luat-o ca pe o provocare, și chiar a fost una foarte mare.
– Ați fost sprijinit și de familie în decizia dumneavoastră?
– Doamna mea preoteasă a lucrat, și ea, ca profesoară de religie, la Ploiești. Luptam amândoi pe același front. De când am venit aici, a lucrat la o grădiniță, o perioadă, apoi s-a ivit ocazia de a lucra la un cămin de bătrâni. Și acesta, ca și școala, sunt patronate de „Mitropolia Greacă a Johannesburgului și Pretoriei”, care ne-a ajutat și când am ajuns aici, în 2009. Atunci au intervenit ca școala la care mergea copilul nostru să accepte o reducere a taxelor școlare, pentru că altfel n-aveam cum să rămânem aici. Taxele școlare sunt teribil de mari, aproximativ 10.000 de dolari pe an pentru un singur copil. Nu e ușor departe. Ne e dor de țară. Aici, viața e diferită, nu poți să te miști cum o faci în România.
– De ce?
– Africa de Sud e cunoscută ca o țară cu probleme în privința securității persoanei. Noroc că se vorbește peste tot limba engleză, deși în țară sunt unsprezece limbi oficiale. La biserică și acasă vorbim doar în limba română. Dacă se-ntâmplă ca la slujbă să fie prezenți și credincioși vorbitori de alte limbi, spunem câteva rugăciuni și în limba engleză, ca să nu se simtă stânjeniți.
„Pe măsură ce înaintează în vârstă, românilor de aici li se acutizează dorul de România”
– Părinte, ce i-a dus așa departe de țară pe românii din Africa?

– Pe cei mai mulți, dorința de o viață mai bună. Sunt, însă, unii care au venit cu contracte temporare de muncă și apoi au plecat înapoi în România sau în alte țări. Acum, nu mai sunt atât de mulți români aici, probabil sub 2000 de persoane pe întreg continentul.
– Care sunt sentimentele pe care vi le împărtășesc, au găsit ceea ce-și doreau, se simt împliniți?
– Unii, da, deși sunt triști că sunt departe de țară, dar sunt și români care nici nu mai vor să audă de România, o viziune pe care eu o consider nefericită. Sunt mulți care abia dacă țin legătura cu mine, ca preot, sau cu alte familii româ-nești, s-au înstrăinat de tot. Pe măsură ce înaintează în vârstă, românilor de aici li se acutizează dorul de România, de rădăcini, asta am observat.
– Dar dumneavoastră v-a fost vreodată atât de greu, încât să vă gândiți să renunțați, să vă întoarceți acasă?
– Am avut și eu momente de slăbiciune, în care mi-au trecut tot felul de idei prin cap, dar dacă am ajuns până aici, am zis că la mijloc e mâna lui Dumnezeu, că are El un plan pentru noi.
– Aveți doi copii. Știu ceva despre România?

– Copiii iubesc România foarte mult. De câte ori am fost acasă le-a plăcut enorm și abia așteaptă să ajungă iar, să-și vadă bunicii. Băiatul avea trei ani când am venit în Africa, și n-a avut nicio problemă cu adaptarea, iar fetița s-a născut aici, a crescut în stilul de aici, vorbește mai mult în limba engleză decât românește.
– Dincolo de preoție, ați reușit să aflați răspunsuri și la preocupările dvs. din anii de studenție, religiile altor popoare? V-ați împlinit intelectual?
– Africa adevărată nu e în Africa de Sud, ci, se pare, undeva în centru, în Congo, Kenya… Aici e totul foarte europenizat, pentru că, de când au venit colonizatorii, au pus foarte bine la punct infrastructura, iar sistemul de învățământ și cel bancar au urmat tiparul britanic, în general. De la o vreme, însă, e mai greu, pentru că au devenit obsedați de ideea de colonizare a tuturor domeniilor de studiu, inclusiv în universități. Este ceea ce mi s-a întâmplat chiar mie. Timp de doi ani, am fost asociat post-doctoral la „University of South Africa”, din Pretoria, la Departamentul de studii religioase și limba arabă. Dar când am aplicat pentru un post permanent de lector universitar, mi s-a spus din start că au prioritate cei de culoare. Sunt multe familii de români, de greci, olandezi sau englezi, care s-au speriat de o astfel de perspectivă și au ales să plece de aici.
„Tristețea este că suntem departe de casă, de toți cei dragi”

– Ce credeți că-i diferențiază pe români de cei de alte nații, pe ortodocși pe cei de alte religii?
– În general, oamenii credincioși au o bucurie aparte, sunt mai ocoliți de depresii și tristeți. Sigur, cu aceleași probleme ne confruntăm toți, am văzut, de exemplu, că depresia, atât de prezentă în lumea de azi, e o problemă și pentru cei de aici. Nu însă și pentru români. Noi suntem altfel, mai tari, avem un alt spirit. Societatea sud-africană pare să fie mult mai slabă moral, poate sunt și niște tendințe venite pe filiera americană. Cum dau de o problemă, gata depresia! Hai să mergem la psiholog! Noi, românii, avem prieteni și duhovnici, care ne sunt alături necondiționat.
– Părinte Răzvan, care vă sunt bucuriile și tristețile, ca preot și ca român, departe de casă?
– Bucuria mea cea mai mare este că suntem sănătoși, că ne-a ajutat Dumnezeu să fim împreună cu familia. Bucurie îmi aduc și momentele speciale din viața credincioșilor de aici. Spre exemplu, în aprilie am oficiat cununia unui medic român cu o doamnă de culoare din Africa de Sud, pe care, cu această ocazie, am și botezat-o în ortodoxie. A fost un moment fantastic! Sunt fericit și că am dus numele Ploieștiului și al României în Africa. Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, și slujind oamenilor, slujim lui Dumnezeu. Trebuie să ducem cuvântul lui Dumnezeu și dragostea peste tot, că vedeți ce se întâmplă în lumea asta! Tristețea cea mai mare e că suntem departe de casă, de toți cei dragi. Dar dăm slavă Domnului pentru toate că ne-a ajutat, că suntem în viață. Citeam într-o carte despre un rabin american, care-și saluta enoriașii spunând: „Sunteți în viață!”, iar ei îi răspundeau: „Da, suntem în viață!”. Pentru noi, românii, a fi în viață înseamnă mult mai mult decât a fi viu. Iisus Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”. Așa că, a fi în viață înseamnă a avea în tine sămânța credinței, căci de acolo izvorăște totul. Acesta e cel mai mare adevăr și cel mai mare dar. Chiar și aici, la capătul lumii, cum spuneți dumneavoastră.