Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Colecționarul din Sulina

Intrarea în curtea lui Gheorghe Comârzan

Cufărul unui căpitan de vas, croit din lemn și bătut în ținte de metal, funii mai groa­se sau mai subțiri, ancore, plase, felinare marinărești, cârlige de toate mărimile și setci de pescuit, tarpane, sicaci și ghiondere, unelte pentru tăiat stuful, naboică, o unealtă cu care se aranjau uniform ca­petele acoperișurilor din stuf, un morset din lemn, adică un fel de menghină folosită la cons­trucția și repararea bărcilor, opinci cu ciulci și galenți, sa­boți din lemn, ispolul, o lopă­țică cu care se scotea apa din bar­că (dar care le folosea li­po­venilor și la băut vodca), nu­mere din revista „Marie-Claire”, din anul 1937, abandonate de soțiile funcționarilor de la „Co­misia Europeană a Du­nă­rii”, acte și adeverințe de a­cum un secol, cărți poș­ta­le, multe, foarte multe fo­to­grafii cu Sulina veche, manuale de la școala ita­liană, carnete de note, bu­sole, iar la intrare, o piatră uriașă de moară… Și lista nu e completă! Adunate în­tr-o curte, coborâte par­că din basmele marină­rești cu pirați și insule miste­rioa­se, puzderia de obiecte vechi rescriu o parte în­semnată din is­to­ria Suli­nei, pe care un localnic, pe numele său Gheorghe Co­mârzan, nu vrea să o la­se să moară. O colecție ui­mi­toare, a cărei poveste a început acum aproape o jumătate de veac. Era în vara anului 1976…

Cimitirul corăbiilor naufragiate

Gheorghe Comârzan

Gheorghe Comârzan este navigator. A făcut o școală de maiștri militari de marină, iar interesul lui pentru tot ceea ce înseamnă viața Sulinei de altădată a fost stârnit de o întâmplare din vremea în care avea doisprezece ani. Aduna niște lemne aduse de mare și aruncate pe plajă, când, pas de pas, s-a apro­piat de locul în care se făceau lucrări de dra­gare a șenalului navigant al Dunării. Locul se che­ma „Cimitirul corăbiilor” și adăpostea nave nau­fragiate. „Pe vremuri, canalul era plin de pericole și era greu de navigat dacă nu-l cunoșteai. Co­ră­biile mai mari erau ajutate să navigheze pe canalul Sulina de către bărci cu rame, care le trăgeau. Am aflat că în anul 1820, în dreptul Golfului Musura, în dreptul farului vechi, s-a scufundat o navă cu cincizeci de mii de sticle de șam­panie franțuzească, care trebuia să ajungă la Galați, de la Constantinopol. După ce furtuna s-a oprit, marinarii care au scăpat cu viață au recuperat doar a cincea parte din încărcătură. Restul, probabil, se mai află și acum la câțiva metri, în nisipul de pe fundul canalului. Mai este o poveste despre niște furtuni grozave, care au scufundat do­uăzeci și șase de corăbii, în luna decembrie a anului 1855. Eu eram doar un băiețandru, în ziua aceea de demult, când am văzut ce scoteau dragele din apă: mâl, nisip, bucăți de corăbii, vase vechi, catarge, scripeți, chiar unele piese din bronz, tot felul de obiecte din cabine și de pe puntea acestor corăbii, elice, felinare, ancore și alte ustensile marinărești.

Bunicul Andrei și ajutoarele lui, lângă moară

Eram fascinat de ceea ce aducea draga la suprafață. Am adunat atunci tot felul de lucruri, dar pasiunea a con­tinuat de-a lungul anilor, fiind dornic să aflu cât mai multe despre Sulina, despre strălucirea acestui oraș, în care și-a avut sediul, de la 1856, „Co­misia Europeană a Dunării”. Atunci, satul de pescari a devenit unul dintre porturile importante pentru traficul fluvial european, ajungând un centru cosmopolit, în care con­vie­țuiau douăzeci și una de naționalități, un oraș legat, în primul rând, de comerțul european de cereale. Eu nu sunt is­to­ric de meserie, sunt doar colecționar. Am citit tot ce-am găsit despre Sulina, am patima a­ceasta de-a nu lăsa urmele trecutului să dispară cu totul. Am încercat să expun a­ceste obiecte la Ca­bi­netul de istorie al Liceului din loca­lita­te, la bibliotecă, în alte spații, dar unele obiecte s-au pierdut, tot mutându-le de co­lo, colo, și atunci am renunțat și am aran­jat această co­lecție la mine acasă”.

Cartea neamurilor

Pescari, la alesul peștelui

Îl întreb pe Gheorghe Comârzan dacă familia lui își are rădăcinile în Su­lina. Îmi spune că unul dintre bunicii lui, Prohor Ivanov, a avut o casă în Su­lina și una pe malul mării, între Sulina și Sf. Gheorghe, unde era pe vremuri un cătun format din peste treizeci de câșle care aprovizionau Sulina cu legume, fructe, lână și carne. Locul, foarte fertil pe-atunci („pământul era dulce”), se chema Câșla Vădanei și a fost populat încă din sec. al XIX de crescători de vite ucrainieni, basarabeni, dar și cu ardeleni veniți din zona Sibiului și a Făgărașului, cu turmele de oi. „Marta, o bunică a mamei mele, a venit de la Ode­ssa, cu fiica ei Axinia, după ce bărbatul i-a murit în războiul din 1877. Au venit să muncească, Axi­nia s-a angajat la călcat rufe, în gospodăria unui grec care s-a îndrăgostit de ea. Din dragostea lor s-a născut bunicul Prohor, Pricopie Ivanov, dar gre­cul nu a vrut să-l recunoască la început. Apoi, du­pă ce a crescut și a văzut ce om falnic și cumse­cade a ajuns, a vrut să-i lase averea, dar bunicul a refuzat să mai aibă de-a face cu grecul. Din partea bunicii, Macrina Băț, suntem sibieni din Mărginime, veniți după 1877, cu turmele, la Mila 23, în Grindul Stipov. Tatăl bunicii, străbunicul, s-a înecat în Dunăre, agățat de-un lemn, cu nojițele de la opinci. Fetele lui, bunica Macrina și sora ei, au venit la Sulina și s-au angajat ca slujnice la un doc­tor stomatolog. La Sulina, Macrina l-a cunos­cut pe Prohor Ivanov și s-au căsătorit. Așa că dacă mă întreabă cineva de ce neam sunt, îi răspund cu aceste povești de familie, în care s-au amestecat tare multe neamuri, dar și o sumedenie de povești pe care le-am moștenit de la înaintași, mai ales de la mama și bunica”. Sulina a fost întotdeauna un tă­râm de poveste, spune Gheorghe Comârzan, a fost pentru mulți loc de îmbogățire, dar și de pier­dere a averilor, salvarea unor aventurieri, chiar pi­rați, care s-au perindat pe-acolo, dar și casă pentru fețe înalte, distinse, ori doar pentru oameni obiș­nu­iți. Nimic nu era de mirare pe această limbă de pământ, bătută atât de briza Dunării, cât și de hula mării. „Cel mai prețios obiect pentru mine, din în­treaga colecție pe care am adunat-o de atâția ani, este roata de la moara de vânt a bunicului Andrei. A funcționat până prin 1941, când bunicul a vândut-o.”

Poveștile morii de vânt

Moara bunicului

Pe lângă obiecte, informații, acte și cărți, Gheorghe Comâr­zan a adunat și multe povești, spuse în freamătul molcom al morii bunicului. El este o ade­vă­rată arhivă vie a acestor locuri! Adesea, poveștile lui au iz romanțios, cum e aceea a Ma­riei Tereza Brizbici, o boieroai­că sârboaică al cărei sfârșit pre­matur, în drumul spre casă, de la Odessa, a rămas o taină ne­dez­legată de aproape două sute de ani. Interesantă e și istoria familiei Chercula, Nicolae și Evantia, mari cofetari greci, sau po­vestea negustorului Surva­nos, poreclit „Ciufuti”, care a plă­tit singur acoperișul de ara­mă al Catedralei din Sulina. Ciudate și pline de tâlc sunt și istoriile din Cimitirul marin, în care prințese își dorm somnul de veci, alături de marinari și pi­rați… Dar câte n-ar putea po­vesti Gheorghe Comârzan, dacă am avea răgaz? Despre marea invazie de lăcuste, despre cum a ieșit sărătura mării și-a stricat locurile cu pământ bun pentru grădinărit, despre carele cu boi care aprovizionau Sulina, pe vechiul drum al bornelor amenajat de Comisia Europeană, drum dispărut astăzi sub apele mării, despre farul vechi, construit de soldații Imperiului țarist pe Insula Olinka și, bineînțeles, mai ales despre moara bu­nicului, ale cărei aripi de vânt, Gheorghe Co­mâr­zan le-a montat pe fațada casei sale, ca să spună mai departe povestea acestor locuri, pentru cei care vor veni.

Fotografii din arhiva Gheorghe Comârzan

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian