Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Enigmatica „Mașină a timpului” de la Vatican

Întâlnire la Veneția

Foto: Shutterstock

Cândva, la începutul anilor 1960, un preot pe nume François Brune, pasionat de ştiinţă, se afla în vacanță în Veneţia, pe un vaporaş care traversa Canal Grande. În această scurtă călă­torie, l-a cunoscut pe un frate întru Hristos, preotul Pellegrino Ernetti, de formaţie fizician. Cei doi au intrat în vorbă şi, curând, s-au lansat într-o discuţie pe teme biblice atât de pa­sionată, încât au simțit dorința să con­tinue și pe uscat. S-au aşezat pe terasa unei cafenele din Piața San Marco şi au continuat dezbaterea până noaptea, târziu. În zilele următoare şi-au dat din nou rendez-vous. Veneţia, încă necotropită de turişti, oferea un tablou magnific, pe care ei însă nu-l vedeau, într-atât erau de adânciţi în conver­saţie. Ce-i drept, tema dialogului lor era cu totul deosebită: interpretarea științifică a unor mituri biblice, faptul că ele pornesc de la realitate. „Ştiu asta fără urmă de îndoială. Am văzut anumite lucruri cu ochii mei”, i-a spus Ernetti confratelui său. Brune l-a privit uimit. Atunci Ernetti i-a mărturisit că, împre­u­nă cu un­spre­zece cer­cetători, fuseseră co­optați, în mare secret, de Va­tican, să cre­eze o ma­şină a tim­­pului, ca­re să-i per­­mită Bi­sericii să ob­ser­ve şi să de­mons­­­treze ma­rile mis­­tere biblice. Ast­fel, Er­netti lucrase în mod direct cu ce­lebrul Wernher von Braun, inginerul ger­man de­venit, după război, şe­ful progra­mului aeronautic al NASA, şi cu En­rico Fermi, laureatul premiului Nobel pentru fizică din 1938. Și „miracolul” s-a produs. Acea echipă de doi­spre­zece cercetători a creat o maşi­nărie care putea „să ridice ceaţa timpului”, o cutie de mari di­mensiuni, echipată cu catozi, cadrane, manete, mai multe antene conţinând aliaje din me­tale rare şi un mo­nitor generos. Practic, era vorba de un „televizor” pe care puteai să urmăreşti orice „film” (cu tot cu sonor!) din trecutul istoric real al ome­nirii! „Cro­novizorul”, cum fusese botezat acest „te­levizor temporal” al Vaticanului, te ajută să pri­veşti şi să auzi orice clipă din istorie, chiar şi una din urmă cu mii de ani! Ernetti i-a desenat lui Brune o serie de diagrame, pentru a-i face mai limpede principiul de func­ţio­nare al maşinăriei. Aceasta avea ca­pa­citatea să „perceapă” radiaţia mag­netică lăsată în urmă de evenimentele din tre­cut şi apoi s-o decodeze în pa­rametri teh­nici cunos­cuţi, producând imaginile şi sunetul în­soţitor, ce erau redate pe mo­nitor. Pre­otul italian i-a explicat con­fratelui său francez că orice întâmplare din viaţa oamenilor şi a planetei, fie ea mă­reaţă sau insigni­fiantă, produce o formă de energie şi cre­ează o amprentă de radiaţie mag­netică, care reverberează prin timp şi spaţiu. Dar mărturisirile incendiare abia urmau: Ernetti i-a spus lui Brune că fo­losind Cronovizorul, văzuse multe scene din viaţa lui Napoleon Bona­parte, îl urmărise pe Marcus Tullius Cicero rostind un discurs în faţa Senatului roman, în 63 î.e.n., se delectase cu o punere în scenă a piesei pierdute Thyestes, scrisă de „părintele literaturii romane”, Quintus Ennius, şi fusese martorul mai multor eve­nimente biblice zguduitoare: distrugerea So­domei şi Gomorei, Cina cea de Taină şi Crucificarea lui Hristos. Ca dovadă, Er­netti a scos din geanta pe care o purta cu el o fotografie a Cronovizorului pe care apărea chipul lui Iisus. Timpul îl presa pe prelatul ita­lian, care urma să se întâlnească cu supe­riorul său. L-a îmbrăţişat pe Brune, rugân­du-l să-i păs­treze secretul şi promiţându-i că vor ţine legătura prin scrisori, apoi s-a făcut nevăzut.

Un secret deconspirat

O vreme, cei doi preoți catolici au cores­pon­dat, însă Ernetti nu i-a dat prea multe detalii lui Brune, de teamă ca scrisorile să nu-i fie interceptate. Abia la următoarea lor întâlnire şi-a continuat povestea, furnizându-i prietenului său şi alte date uluitoare. Când acesta l-a întrebat unde se afla Cronovizorul, Ernetti i-a răspuns că după ce vizionase mai multe „filme”, Papa Pius al XII-lea hotărâ­se că maşi­năria era prea pe­riculoasă pentru omenire şi ordonase să fie încuiată într-un de­po­zit se­cret al Va­ti­canului. Ul­terior, se zvo­nise că „tele­vizorul tem­po­ral” fu­sese chiar de­montat, dar Ernetti credea că fusese un simplu zvon lan­sat dinadins pentru ca adevărul să nu explodeze într-o zi.

Până la urmă, însă, unul dintre cei un­spre­zece cerce­tători a scăpat in­for­maţia despre Cro­novizor că­tre un jur­nalist ca­re a publicat în re­vista italiană „La Domenica del Corriere” un articol purtând titlul „A fost inventată o maşinărie care foto­grafiază trecutul”. Ştirea a fost preluată imediat de toată presa italiană, care a vuit luni în șir, pedalând pe su­biec­tul: „Vaticanul, cuib de secrete şi cons­piraţii”. Alţi jurnalişti au făcut rost, „din surse anonime”, de copii ale fotografiei cu Hristos, iar asta a aţâţat şi mai mult vâl­vătaia mediatică, intro­du­când în „scenariu” numele lui Ernetti. Ime­diat, acesta a în­ceput să fie atacat cu fero­citate, atât de unii prelaţi, care negau exis­tenţa Crono­vi­zorului, cât şi de comunitatea ştiin­ţifică, ba chiar şi de unii literaţi. S-a susţinut că, în mod evident (deşi nu s-au adus argumente ştiinţifice niciodată), foto­gra­fia cu Iisus era un fals inventat de Ernetti, şi că „te­le­vizorul temporal” semăna foarte bine cu ma­şi­năria descrisă în nuvela SF „E for Effort”, sem­nată de americanul T. L. Sherred. Dar preotul Pelle­grino Ernetti nu s-a lăsat însă intimidat. A continuat să declare, oricui îl investiga, că nu mințise în nici un fel. Ani de-a rândul a dat interviuri în care a fur­nizat diverse detalii despre munca echipei la Cro­novizor, iar în 1994, cu câteva luni înainte să moa­ră, a re­dactat o scrisoare des­chisă, prin care a sus­ţinut, din nou, adevărul spu­selor sale. De altfel, ultimele sale cuvinte au reiterat același eveniment: „televizorul temporal” existase într-adevăr şi că el făcuse parte din echipa inventatorilor. După decesul amicului său, François Brune a luat şi el atitudine, întrebând, retoric, pen­tru care motiv un om de ştiinţă, cu realizări remar­cabile, şi un slujitor al Domnului, ar fi născocit o asemenea poveste şi ar fi continuat să insiste în pri­vinţa veridicității ei până la moarte? În 2002, Brune a publicat chiar şi o carte, „Le nouveau mystère du Vatican”, în care a po­vestit întâlnirea lui cu Ernetti şi ulterioara des­făşurare a evenimentelor. Şi nu a încetat să-şi apere public prietenul, până la finalul vieții, petrecut în 2019.

Misterioasa mașină a timpului dintr-un cavou londonez

Cimitirul londonez Brompton este unul dintre cele mai vechi din Marea Britanie. Înconjurat de un parc uriaș, se întinde pe o suprafaţă de aproape 1 kilometru pătrat şi adăposteşte mii de morminte marcate cu pietre tombale îngropate în iederă, sau cu statui. Din acest ocean de morminte, există trei care ies în evidenţă. Cel mai important dintre ele este un cavou impozant, dar cu un aspect absolut ciudat: are o înălţime de 21 de metri, este construit în totalitate din blocuri uriaşe de granit lustruit, montate într-un stil arhitectural ce amintește de Egiptul antic, e decorat cu hieroglife şi cu o mulţi­me de simboluri misterioase, iar uşa de intrare este ma­sivă, turnată în bronz. Mormântul îi aparţine unei moştenitoare bogate din secolul al XIX-lea, pe nume Hannah Courtoy. Născută Hannah Peters, ea a intrat încă din anii adolescenței în serviciul unui comerciant în vârstă, foarte înstărit: John Courtoy. I-a devenit menajeră, apoi amantă. Era frumoasă, inteligentă, dornică de învăţătură şi de o mare receptivitate. De-a lungul anilor, deşi nu s-au căsă­torit oficial, lui John şi Han­nah li s-au născut trei fete, care au primit o educaţie foarte bună, mai ales în raport cu normele vremii, care dictau ca fetele sărace să rămână analfa­bete şi să trudească în gospodărie, iar fetele de familie să în­veţe doar să citească, să scrie, să coasă fru­mos şi să cânte puţin la pian. După moar­tea lui John, Hannah a moştenit întreaga avere, ceea ce i-a oferit libertatea de a-şi cul­tiva în continuare curiozităţile intelec­tua­le. Nu se ştie exact când şi în ce cir­cumstanţe, însă la un mo­ment dat, Hannah a cunoscut doi bărbaţi, cu care a legat o pri­e­tenie strânsă şi care i-au marcat des­tinul. Primul dintre ei a fost sculptorul, pictorul, arhitectul şi egipto­logul Joseph Bo­nomi, o celebritate a epocii. Provenea dintr-o fa­milie de arhi­tecţi renumiţi, el însuşi fiind considerat excepţional ca profesionist în acest do­meniu, dar, datorită pasiunii sale pentru egiptologie, se ocupa și de colecții private și expoziţii publice cu artefacte egip­tene. Al doilea prieten al lui Hannah a fost Samuel Alfred Warner, un om de ştiinţă sclipitor, au­torul unor invenţii cu-adevărat avan­gar­diste. Prin­tre al­tele, Warner a creat o „torpilă parapsiho­lo­gică”, aşa cum a descris-o el, pe care a testat-o cu succes în 1844, „transferând-o” de pe un mal pe ce­lălalt al Ca­nalului Mânecii şi detonând-o într-o zonă ne­populată. Odată reuniţi, cei trei prieteni, Hannah, Bonomi şi Warner, au alcătuit un soi de club al „min­ţilor îndrăzneţe”, instruindu-se şi influ­en­­ţându-se unii pe alţii, pe parcursul unor con­ver­saţii care durau cu orele.

Cavoul egiptean și oamenii zburători

Într-o zi, Bonomi le-a mărturisit lui Hannah şi War­ner că, în timpul celei mai recente călătorii pe care o întreprinsese în Egipt, studiind nişte texte hie­roglifice, făcuse o descoperire epocală: secretul călătoriei în spaţiu şi timp! Cei doi amici au fost fascinați. După mai multe luni de dezbateri, Han­nah, Bonomi şi Warner au decis: aveau să cons­truiască o „ma­şină de călătorit în spaţiu şi timp”! Dar secretul tre­buia păs­trat cu cea mai mare gri­jă. Aşa a început lucrul la cavoul lui Han­nah, căci ce loc mai dis­cret putea fi găsit în Londra, decât un ci­mitir, unde, după lăsa­rea întu­ne­ricului, nu mai exis­tau ochi isco­ditori?! E pro­babil că prietenii au uzat și de influenţa şi banii lor, astfel încât să nu li se pună beţe în roate: n-au depus niciun plan arhi­tectural şi nici vreun proiect de construcţie. Pur şi simplu, au obţinut toate apro­bările necesare „în orb”. Apoi, Bonomi şi Warner s-au pus pe treabă: în mod evident, nu puteau să lase „şantierul” în sea­ma unor muncitori, oricât de ignoranţi ar fi fost aceştia!

Din cauza dimensiunilor impresionante ale clă­dirii, a decoraţiunilor elaborate şi a faptului că în­treaga structură era migălită şi clădită de numai doi oameni care lucrau doar după apusul soarelui, stră­dania lor s-a întins pe mulţi ani. Din păcate, Han­nah Courtoy a murit în 1849, deci nu a mai apu­­­cat să vadă „maşina” terminată şi a fost înhu­ma­tă într-un alt cimitir. Warner a decedat, și el, în circums­tanţe neelucidate. (S-a zvonit c-a fost redus la tă­cere din cauza unei invenţii care implica o teh­no­logie revoluţionară) şi a fost înhumat în Bromp­ton, la o aruncătură de băţ de enig­maticul cavou egip­tean. Cons­trucția a fost desăvârşită de Bo­nomi în 1854: imediat, prie­te­nul supra­vie­ţu­itor şi ce­­le trei fiice ale lui Han­­nah i-au mutat a­ces­­teia si­criul în Bromp­­ton. Ime­diat au în­ceput să apară pri­me­le zvo­nuri: se în­tâmpla ce­va ciudat, ce­va care avea legătură cu ca­voul bogatei doam­ne Courtoy. Di­ver­se cu­noş­tinţe ale arhitec­tului Bonomi îi mărtu­ri­seau acestuia că pe ale­ile ci­mi­tirului se în­tâm­plau lucruri nefirești. După ce mergeau să aprindă o lu­mânare şi să ducă flori la cavou, în scurtă vreme erau teleportați într-o cu totul altă zonă a oraşului. Se trezeau pur și simplu într-un alt cartier. În alte ca­zuri, vizitatorii care sus­ţineau că voiau să se recu­leagă la căpătâiul lui Han­nah Courtoy dispăreau cu totul din oraş, vreme de zile sau chiar săptămâni. Nimeni nu-i mai vedea prin Londra. După o vreme, înalta societate londo­neză s-a obişnuit într-atât cu aceste situaţii miste­rioa­se, încât ca­ta­loga poveș­tile cimitirului ca fiind in­ven­tate de niște ex­cen­trici, şi bârfele s-au stins. Joseph Bonomi a murit în 1878, fiind înhu­mat tot în ca­vo­ul egip­tean. Mor­mântul lui e stră­juit de o statuie repre­zentându-l pe Anu­bis, ze­ul egip­tean al morţii, ca­pul de şacal al zeului având privirea în­dreptată fix către ca­vo­ul lui Han­nah.

Toată această poveste putea deveni aventura u­nor excentrici victorieni, dacă n-ar exista măr­tu­riile contemporanilor, în­re­­gis­trate în jurnalele per­­sonale ale acestora, pre­cum și câteva scrisori (des­coperite recent într-o arhivă), ce fac parte din co­respondenţa dintre Hannah, Bonomi şi Warner. Ele cuprind detalii cu privire la proiectul lor secret, cât şi unele date care explică teleportarea vizita­to­rilor din cimitir. „Mașina timpului” avea capa­citatea să-i transfere fizic, atât în alte locuri, cât şi în alte epoci. De altfel, cei trei prieteni plănuiau să facă vizite în Egiptul antic din vremea faraonilor, ceea ce se spune că au şi izbutit.

Cavoul lui Hannah Courtoy rezistă mândru în vechiul cimitir Brompton, dar nimeni nu poate să pătrundă în el, ca să vadă dacă în interior există, într-adevăr, „Maşina de călătorit în spaţiu şi timp”. Cheia care deschidea uşa grea din bronz s-a pierdut, iar în absenţa unui moştenitor direct al lui Hannah, autorităţile nu pot să acorde dreptul de pătrundere în cavou. Aşa susţin, cel puțin, cei care au încercat să obţină o autorizaţie în acest sens.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian