România la zi – Svinița, raiul smochinilor

– Casele sunt mai sus, pe coasta muntelui. Nici nu bagi de seamă că te afli lângă un sat. Pe partea stângă, imediat sub șosea, curge Du­­­nărea, lată și înverzită de reflexia pă­du­ri­lor. Un peisaj simplu, desenat din câteva linii, dar care ascunde, deopo­trivă, splendori și dra­me –

Clisura Dunării

Din șoseaua principală care urcă prin defileu, se desprinde o alta, mai îngustă, o panglică de as­falt desfășurată pe panta abruptă a muntelui. Apăs pe accelerație și în mai puțin de două minute ajung în Svi­nița: case mari, multe bine în­treținute, printre acoperișurile că­rora întrezăresc, în vale, Du­nărea sclipitoare, aprinsă de soarele amiezii. Străzile sunt drepte și toate asfaltate. Prima­rul e la birou. „Minune mare”, îmi spun. De când primarii au la dispoziție fonduri publice, guvernamentale și europene pentru dezvoltarea localității, nu prea îi mai găsești în birou. Sunt ba pe teren, ba la județ sau chiar la București. Comu­nele noastre abia supra­vie­țu­iesc cu banii colectați din taxe și impozite. Ca să țină pasul cu dezvoltarea, au nevoie de bani de la București sau de la Bru­xelles. Un primar de succes este unul care reușește „să aducă bani în comună”, iar cheltuielile să fie transformate în lucrări vizibile, utile și bine făcute. Pentru a purta o discuție aplicată cu un astfel de primar, trebuie să stăpânești un cod al abrevierilor: PNDR (Planul Național pentru Dezvoltare Rurală), PNDL 1 și 2 (Planul Național pentru Dezvoltare Locală), CNI (Compania Națională de Investiții), FNM (Fondul Național pentru Mediu). Și să folo­sești noțiunea magică „proiect”. Totul se învârte în jurul unor proiecte. Unele duse la bun sfârșit, altele în curs de derulare, altele rămase numai pe hârtie.

Clisura Dunării a devenit în ultimii ani o des­tinație turistică tot mai căutată de români. Munții stâncoși și magia fluviului creează priveliști unice. Primăria Svinița a scos la licitație terenurile dintre șosea și malul fluviului, iar acolo au răsărit, în scurt timp, vreo 15 pensiuni. Turiștii se plimbă cu barca, pes­cuiesc sau, pur și simplu, privesc Dunărea de pe terasă, în compania unui pa­har cu șpriț rece. Puțini dintre ei știu că sub apele care scli­pesc în soa­rele amiezii zace scu­fundată, ca după potopul lui Noe, vechea Svinița.

Satul vechi, satul nou

Viața acelui străvechi sat s-a sfâr­șit în anii ‘70 ai secolului tre­cut, din cauza construirii bara­ju­lui de la Porțile de Fier I. Casele erau înșirate de-a lungul vechiu­lui drum, iar grădinile oamenilor aveau capătul pe malul Dunării. Istoricii și etnografii susțin că strămoșii svinițenilor au venit din Macedonia, cu aproape o mie de ani în urmă, și s-au așezat aici, pe malul fluviului. Dacă au căutat o viață mai liniștită probabil au gă­sit-o, atât cât putea fi de liniștită, în veacurile trecute, Clisura Dunării. Armatele pu­ter­nice au ajuns însă și prin aceste locuri. Dovadă cetatea Tricule, ale cărei trei turnuri zac scufundate pe jumătate în apa fluviului. În zidurile cetății, au fost identificate cără­mizi romane. Desco­pe­ririle arheologice efec­tua­te în defileul Dunării au scos însă la iveală urme de locuire mult mai vechi, aparținând tri­burilor dacice, dar și unor populații preisto­rice. Pe malul sârbesc, la Lepenski Vir, se află un sit arheologic unic în Europa. Acolo a fost o așezare de pescari du­năreni, veche de mii de ani. Cu siguranță, erau astfel de sate și pe malul românesc, dar zona noas­tră este insuficient cercetată. Pescarii care parcurgeau Dunărea cu pirogile adorau un munte ciudat, înălțat pe malul românesc, la nord de Svinița. Localnicii îi spun Tres­covăț. E un con înalt și abrupt de lavă soli­di­ficată. Geologii spun că este un vulcan stins, mar­tor al îndepărtatelor ere geologice zbuciumate, când aceste locuri erau acoperite de apele mării. Stâncile Sviniței au alt aspect decât calcarele albe ale Cazanelor Dunării. Sunt brune, așezate în stra­turi, dovadă a originii lor vulcanice. Pe aceste stânci a fost reconstruită Svinița nouă, după ce gos­podăriile vechi au fost înghițite de ape. Sătenii au pri­mit loturi mici, sus, pe coasta muntelui, și o mică despăgubire. Au luat viața de la capăt, cu te­na­citate. Încet-încet, și-au construit case noi, du­ra­bile. Umblu pe străzi și, dacă nu aș ști povestea dra­matică întâmplată acum câteva zeci de ani, aș fi convins că satul e aici de la întemeiere. Atât de bi­ne au reușit să se reașeze svinițenii pe o nouă vatră! De la o vreme, însă, satul a început să se de­po­puleze. În toată Svinița mai sunt 800 de locui­tori! Tinerii au plecat la Timișoara sau în străină­tate. Mulți dintre cei rămași acasă, prea în vârstă, nu mai găsesc putere să practice agricultura. Mără­cinii și tufele de scumpie cotropesc grădinile. Cu toate acestea, aici are loc anual un Festival al Sate­lor Dunărene, la care participă și invitați din satele de peste Dunăre și chiar din Macedonia.

Grădina cu smochini

Un pașă turc, Hagi Mehmed, care avea sangeac (unitate administrativă în Imperiul Otoman) la Moldova Veche, orășel situat în amonte, pe malul ro­mânesc, a încercat să aclimatizeze smochinul prin aceste locuri. Cel mai bine i-a priit la Svinița. Locuitorii erau, oricum, viticultori renumiți, vinul lor ajungea până la Viena. Pe lângă vița-de-vie, a prins și smochinul rădăcini aici. Cu timpul, viile s-au redus și au dispărut, dar smochinul e cultivat și acum și dă identitate localității. Primăria chiar organizează un „Festival al smochinului”, la sfârși­tul verii.

Merg pe străzi și peste tot văd smochini, acum cu fructe verzi, necoapte. Cel mai cunoscut culti­vator este Viorel Baiaș. Mergem împreună la liva­da din deal. Este incredibil ce a reușit să facă omul ăsta aici! Smochinii sunt cultivați rânduri-rânduri, sunt mari, cu frunziș bogat, verde și umbros, dato­rită instalației de irigare prin picurare. Printre rân­duri, iarba este cosită scurt, arată ca un gazon în­tr-un parc orășenesc. Ramurile sunt pline de fructe mici, verzi, care se vor coace în curând. E un con­trast puternic între livada de smochini și împreju­rimile nelucrate, căzute pradă sălbăticiei. De aici, de sus, printre crengile grele, cu smochine, văd Du­nărea cum curge lin și aprinsă de soarele amiezii. E o priveliște cum rar găsești în România! Fermie­rul e de loc din Dubova, o comună situată mai jos, spre Orșova. A lucrat în mina de cărbune din apro­pierea satului său. Vreo 12 ani petrecuți în sub­teran. Mina s-a închis, și Viorel s-a apucat de șo­ferie. Într-un an, a cumpărat doi puieți de smochin și i-a cultivat în grădina sa. Au prins rădăcini și au crescut frumos. Privindu-i, fostul miner s-a gândit să cultive mai mulți. Acum are 300 de smochini, care produc vreo 30 t de fructe. O parte din livadă a fost înființată pe terenul unui consătean, care nu-i percepe nicio chirie. Mai rar așa bună înțelegere! Vinde fructe proaspete, inclusiv la București, unde le transportă cu mașina sa frigorifică. Din fructele rămase prepară gemuri, dulcețuri și palincă. Are clienți în toată țara. Vara, turiș­tii care trec prin Clisură îi bat la poartă. Viorel Baiaș a rea­lizat în dealul stâncos al Svi­niței capodopera vieții lui. Urcă cel puțin o dată pe zi, dacă nu de mai multe ori. Îi place să se plimbe printre rânduri, să pri­veas­că frunzele și fructele, în așteptarea marelui moment al recoltării. Cine spune că în Ro­mânia nu se poate face nimic nu e prieten cu adevărul. Să mear­gă la Svinița, să stea de vorbă cu fostul miner și să urce în livada lui cu smochini.