Călătorie în Mehedinți – Colibele din Podeni

– Podișul Mehedinți este unul dintre cele mai stranii locuri din România. Geologic, este un platou calcaros, tăiat de văi, cu pante repezi, iar în adân­cul acestora se cască grote sau chiar peșteri adânci, așa cum este Peștera Topolnița. La marginea vestică a podișului, sub crestele munților, se află co­muna Podeni. Locuitorii și-au ridicat case trainice, jos, în sat, iar pe culmi, la fânețe, și-au construit colibe, unde își petrec toată vara. Mehe­dințiul se confruntă cu depopularea, dar localnicii care au mai rămas țin cu dinții de modul lor străvechi de viață –

Un oier respectat

Nicolae Popescu Papavă este de profesie teh­nician veterinar, dar este în același timp și un oier re­numit, căutat pentru brânza bună pe care o ob­ține din laptele oilor sale. Și-a construit în deal o stână, cum nu mulți au prin împrejurimi. „Dom­nule, cu ani în urmă, viața era frumoasă pe aici. Zona era populată. Între timp, bătrânii s-au dus, tineretul a plecat prin țări străine. Mie îmi place să cresc animale, neam de neamul meu a avut oi și eu păstrez tradiția”, spune, sprijinit în cio­mag. Datorită profesiei de veterinar, a străbătut podișul în lung și în lat, ca să-i ajute pe proprie­tarii cu animale bolnave. A lucrat și într-o comună vecină, dar localitățile sunt atât de îndepăr­tate încât distanța l-a copleșit. „Acum 15 ani, am lucrat în comuna Bâlvănești. Mă duceam la muncă pe cal. Am făcut naveta călare. Zilnic, vreo șase ore, dus-întors, timp de doi ani”. Între timp și-a cumpărat o ma­șină de teren și reușește să a­jun­gă ușor la stâna lui di­chisită din deal: „Suntem vreo trei-patru cres­că­tori de oi care de­ținem turme mai mari. Ceilalți au 15-20 de oi. În fie­care sâm­bătă, pun brân­za în ma­șină și mă duc la piața din Baia de Ara­mă. E piața pri­mă­riei și nu ne ia niciun ban chi­rie”. Mă uit în jur, și văd mul­te co­nace pă­răsite. Oa­menii din partea locului nu­mesc co­nace sau colibe căsu­țele din lemn, u­ne­le chiar din pia­tră, ridicate la mo­șioara din deal. În trecut, toată fa­mi­lia se muta încă din primăvară aici. Arau un petic de pământ, ca să cul­tive legume, co­seau fânul și fă­ceau clăi mari, ca niște căciuli de uri­ași. Platoul a­ces­ta, întins între șes și munți, era plin de viață, de oameni harnici, care-și găseau îm­plinirea prin muncă. O lume care se bucura de li­ber­tate, fiindcă boierii din câmpie nu reușiseră să le acapareze pământurile. Iar dacă apăreau con­flicte, țăranii se haiduceau. Conacele au fost aban­donate cu tim­pul. Mirajul vieții la oraș i-a atras pe tineri încă din anii comunismului. Și-au căutat ser­viciu la întreprinderile des­chi­se, de pildă, la Drobeta Turnu Severin, și acolo au rămas. După revoluție, când fabricile s-au închis, au ple­cat în străinătate. Nicolae are doi băieți, amândoi plecați la oraș. Mai vin, când au timp, să-și vizi­teze tatăl, rămas sus, pe deal, să vindece animale, să pască oi și să ducă în fiecare sâmbătă, la piața din Baia de Aramă, o brânză bună, pentru care clienții îl prețuiesc.

Legume de la munte

Multe conace au ușile ferecate cu lacăte ru­gi­nite, țigla de pe casă înverzită de mușchi și li­cheni, bătătura plină cu bălării. „Al cui a fost conacul ăla?”, îl întreb pe oier, arătând cu degetul spre apus, spre o căsuță din bârne. „Al unui preot, pe nume Iulian Popescu, pe care-l știa toată co­muna Podeni. Era bătrân și din cale afară de res­pectat. El a murit, dar are nepoți, care s-au retras pe la Severin, au serviciu, și lucrurile au rămas așa”, mă lămurește Nicolae. În vecinătate, spre nord, este o altă co­libă din piatră. Și aici e stăpân pus­tiul: „Pro­prie­tarul a murit, celor tineri nu le-a mai plăcut să stea aici. Cred că numai un sfert din vechile co­libe mai sunt lo­cuite vara”. În a­propiere de stâna lui Nicolae, două fe­mei, soacră și no­ră, dau cu sapa. Pământul e sără­căcios, ca la mun­te. Se străduiesc în fiecare vară ca să-i smulgă câțiva saci de cartofi și câteva legături de legu­me. Mai au și o li­vadă, de unde cu­leg toamna prune și mere.

„Avem ca­să în sat. Dimi­neața urcăm și sea­ra coborâm. Nu dormim aici. Cine să ne ajute? Noi ne ajutăm, ra­reori găsim vreun zi­li­er”, îmi spune fe­meia mai tânără, Domnica Pătru­les­cu. „Mai demult, era lume multă, țineam vaci, boi, oi. Acum nu mai avem nimic. Moșul meu e bătrân, e la pat. Pri­mește o pensioară de la mină, vreo 800 de lei”, îi preia vorba soacra ei, Elena Pătrulescu. Copiii și nepoții lor sunt plecați care la oraș, care în străi­nătate, mai ales în Germania. Bucuria femei­lor care se sprijină în sapă este aceea de a-și produce cu mâinile lor legumele și fructele de care au ne­voie peste an. Îngrașă pământul cu bălegarul oilor lui Nicolae. Dau cu sapa, plivesc, până când cea­pa este bună de scos din pământ. Și cartofii. Din prisosul lor, le dau și celor plecați la oraș. Hrana e o legătură puternică între oamenii rămași în sat și rudele lor din Severin: „Nu cumpărăm ni­mic. Producem noi, ca să avem să le dăm și ne­poților noștri o ceapă, un cartof, o cireașă, o pru­nă, co­lea. Am plantat pomi tineri. Noi, ăștia de vârs­ta a doua, am rămas să avem grijă de pă­mânt”. Uneori, femeile vin pe jos la conac. Le ia aproape o oră să urce panta abruptă din sat, din adâncul văii, până sus, pe platoul însorit. Fără aceste două femei și fără Nicolae, oierul, partea asta de Mehe­dinți ar fi un loc părăsit.

Asfalt și turism

Primarul Mihai Roată, fost marinar, născut în­să în sat, confirmă scăderea drastică a numă­rului de locuitori: „am fost 3.000 și ceva, am rămas nu­mai 800 de locuitori în toată comuna”. Cu toate aces­tea, edilul șef este optimist. El speră că, dato­rită frumuseții peisajului din Mehedinți, antrepre­norii vor fi atrași să construiască pensiuni, iar tu­riștii vor veni în număr mare, așa cum deja se în­tâm­plă într-o altă comună din apropiere, la Is­ver­na, unde vara cu greu găsești un loc de cazare. Pâ­nă la pensiuni, primarul s-a gândit să pună la punct infrastructura. A obținut pentru asta atât fonduri europene, cât și bani de la bugetul de stat. Aici a fost construit un pod trainic, acolo a fost ame­najat un canal de drenaj și ridicat un zid pu­ternic, pen­tru a evita inundațiile. Drumul spre Gor­nenți și cel spre Malarișca au fost asfaltate, mașinile urcă acolo mult mai ușor. Elevii vin la școală cu micro­buzul și a fost amenajat și un teren de sport, pe ma­lul râului. Și în sat, gospo­dăriile locuite alter­nea­ză cu cele părăsite. Văd case și acareturi cons­truite integral din piatră de râu, arată ca niște mici cetăți. Chiar mă gândesc că un regizor le-ar putea alege pentru realizarea unor secvențe dintr-un film medieval. Înșirat pe firul văii, satul e înghe­su­it, casă lângă casă. Abia mai rămâne loc pentru o grădină. Acum înțeleg de ce locuitorii și-au fă­cut conace, sus, pe platou. Acolo își recâștigau li­bertatea și lumina soarelui. Acum, conacele stau în­chise, chiar dacă dru­mu­rile sunt mai bune, une­le chiar cu asfalt. Repet spu­sa primarului: „Din 3.000 de oameni au mai rămas numai 800”. Pri­vesc podișul, luminat pe alocuri de razele unui soa­re amenințat de nori. Frumusețea locului este de netăgăduit. Și totuși, o frumusețe aproape pustie. Ce ar fi de făcut? De la bugetul european sunt acordați bani, câteva zeci de mii de euro pentru un proiect, tinerilor ca­re vor să înceapă o afacere în agricultură. Pentru ca tinerii aceia să rămână acolo, în satul lor. Dar deși banii sunt împărțiți în România de peste zece ani, niciun tânăr din Podeni nu a beneficiat măcar de un euro, pentru a întemeia o fermă. Am între­bat și nimeni nu știa de vreun astfel de beneficiar. Banii pentru ti­nerii fermieri nu au urcat până în po­dișul Me­he­dinților. Au ajuns doar bani pentru po­duri și șo­sele. Turismul rămâne o șansă mai si­gură ca locu­rile aces­tea atât de frumoase să re­vină la viață.