MICĂ ENCICLOPEDIE AS
– Pentru oprirea sângerării și înlăturarea tumorilor existau, încă din Evul Mediu, unele proceduri salvatoare, însoțite de adevărate torturi. Iată o scurtă incursiune în tehnicile chirurgicale cunoscute încă de pe atunci –
Când vorbim astăzi despre medicina medievală, ne referim, în general, la medicina populară, practicată de vraci, și la cea practicată în mânăstiri de călugări, bazată pe plante, a cărei reprezentantă de seamă a fost Hildegard von Bingen. În paralel, medicina medievală a cunoscut, însă, și intervenții chirurgicale de-o violență greu de imaginat. Se făceau operații, se amputa, se înlăturau tumori și se extrăgeau dinți. Artizanii lor erau felceri, poticari, bărbieri, care, printr-o experiență practică îndelungată, aveau mai multă eficiență decât medicii școliți, care porneau de la o pregătire teoretică. Deși groaznic de dureroase (adevărate torturi fizice), ele salvau multe vieți omenești.
Fier încins
Una dintre cele mai frecvente proceduri medicale ale Evului Mediu era „cauterizarea”, arderea locului bolnav cu ajutorul unui fier dogoritor, cu care se încerca stoparea sângerărilor și înlăturarea țesutului bolnav. (I-a fost aplicată și domnitorului Ștefan cel Mare, din păcate, în zadar.) Se presupune că tehnica a fost preluată din Spania, unde un renumit medic arabo-andaluz, pe nume Abu-al-Quasim Khalaf al Abbas Al-Zahrawi, latinizat drept Abulcasis, a inventat instrumente speciale pentru „terapia cu fierul încins”. El era folosit la cauterizarea plăgilor provocate în lupte (marile cruciade), dar și în cazul afecțiunilor cronice. În manuscrisele ilustrate se găsesc scheme exacte pentru punctele corporale, pe care se presupunea că îngrozitorul stimul fierbinte va acționa cel mai bine. Plasat doar superficial la nivelul pielii, prin simplă atingere, se credea că fierul încins ar fi înlăturat durerea provocată de migrene, reumatism, probleme stomacale, hepatice și ale splinei, iar în zona țestei ar fi ajutat la combaterea epilepsiei și a melancoliei. Fierul era folosit și pentru înlăturara hemoroizilor sau a altor abcese. Hildegard von Bingen considera, însă, de-a dreptul sinistru instrumentul dogoritor și recomanda, în locul lui, folosirea buretelui de iască îmbibat în apă fierbinte sau jarul unei pânze care ardea. În plus, marea vindecătoare spunea că folosirea „cauterului” trebuia limitată la maximum două ori pe an.
Perforare și tăiere
O metodă chirurgicală folosită încă din epoca pietrei a fost trepanația, perforarea osului cranian cu un instrument înfricoșător – ceva între burghiu și forceps. Uimitor la această procedură, cu ajutorul căreia erau înlăturate corpuri străine pătrunse în craniu sau se urmărea diminuarea presiunii craniene, este că intervenția se dovedea de multe ori reușită. După perforare, așchiile de os erau îndepărtate cu ajutorul unei pensete, iar gaura rezultată era astupată cu o monedă de argint (argintul are efect antibacterian). Multe descoperiri atestă că cei operați supraviețuiau, dat fiind că oasele craniene se sudau. Un chirurg deosebit de talentat al secolului al 14-lea ar fi îndepărtat, astfel, chiar și o tumoră craniană.
O profesie importantă în domeniul sănătății era cea a așa-numitului „tăietor de pietre”, o ramură specială a meșteșugului chirurgical. Cei care practicau prin târguri această meserie atât de puțin atrăgătoare extrăgeau pe cale chirurgicală pietrele vezicii urinare și cauterizau apoi plaga rezultată în urma operației. Dacă pacientul nu reușea să scape de pietre bând plante speciale, îmbibate în vin sau sânge cald de capră, atunci „tăietorul de pietre” era nevoit să treacă la fapte.
Lăsarea de sânge, ventuze
Doctorii târgurilor învățau tot ceea ce ținea de meseria unui medic. Inclusiv flebotomia (lăsarea de sânge), care urma, de obicei, unei băi relaxante, și care dădea rezultate spectaculoase în cazul unor boli precum hipertensiunea arterială. Se practica inclusiv așezarea de ventuze, care aveau menirea, potrivit învățăturilor medicale ale vremii, să remedieze „dezechilibrul umorilor”. Se făceau pe scară largă și clisme, pentru eliminarea unor lichide dăunătoare din corp. Abia după ce un felcer ajungea să stăpânească toate aceste proceduri, avea voie să se apuce de practica disciplinei de frunte, și anume, „tăierea pietrelor” din vezica urinară. Deși în Evul Mediu creștin durerea era considerată drept o pedeapsă meritată, dată de Dumnezeu, se foloseau și narcotice, pentru diminuarea ei. Efectele adormitoare ale mătrăgunei, macului, cucutei, măselariței și cânepei erau cunoscute, ele erau folosite la cele mai dificile operații. De multe ori, se exagera însă cu „binele”, și pacienții decedau, nu atât din cauza intervenției chirurgicale în sine, cât a supradozării substanțelor narcotice. Un remediu apreciat era și așa-numitul „Memphites”, o piatră pulverizată, care provenea din orașul grec Memphis și despre care se credea că face corpul să devină nesimțitor. În realitate, era vorba de un amestec de droguri vegetale, care erau coapte și presate, ajungând să arate ca o piatră.
