Oglinzi magice

John Dee este un nume cu ample și profunde rezonanțe pentru istoricii specializați în perioada elisabetană a Angliei. Este un personaj atât de complex, încât, fără a greși, putem spune că, în cea mai mare măsură, el însuși con­tinuă să reprezinte o enigmă. „Consilierul științific” al celebrei regine Elisabeta I, cel pe care suverana îl numea, cu afecțiune, „filozoful meu”, a fost ma­tematician, fizician, chimist și astronom excep­țional, o minte descrisă astăzi drept genială! Însă mintea scli­pi­toare a lui Dee, „mereu de­dicată căutării ade­vărului și dezlegării mis­terelor”, după cum el în­suși a mărturisit, l-a îndem­nat să se aplece și asupra unor alt fel de des­coperiri: John Dee studia cu multă aplicație astrolo­gia, alchi­mia și arta divina­ției. De fapt, era atât de ab­sorbit de cer­cetările pe care le în­tre­prindea, încât nu-și ofe­rea decât 4 ore de somn pe noap­te și 2 ore pe zi, în care să mănânce, să se re­creeze și, eventual, să mai re­zolve și ceva pro­bleme gos­­podărești. Însă re­zul­tatele obți­nute erau pe măsură: prac­tic, alături de William Cecil, un alt perso­naj elisabetan enig­matic, John Dee era „omul de bază” al Reginei Virgine, sfă­tuind-o pe aceasta în toate privințele, de la chestiunile de stat, până la cele per­so­nale. Inclusiv data în­coronării reginei Eli­sabeta I a fost aleasă de John Dee. Și, iată!, ea a fost una de bun augur. Prin cele mai diverse metode (calcule astrologice, invocarea îngerilor, dar și a spiritelor morților, consultarea a diverse obiecte divinatorii), John Dee făcea pre­dicții detaliate, care întotdeauna s-au dovedit exac­te! Evident, la el ape­lau și mulți curteni de vază și soțiile acestora și, de fiecare dată, previziunile lui Dee erau de o acu­ra­tețe irepro­șabilă, ba, uneori, în cazul predicțiilor le­gate de situații sau evenimente nefericite, chiar în­fricoșătoare!

De-a lungul timpului, John Dee a acumulat nu doar un număr impresionant de lucrări de specia­litate în domeniile care îl pasionau (peste 4.000 de volume, adică mai multe decât se aflau, în acea epocă, în bibliotecile universităților Cambridge și Oxford la un loc (printre aceste volume numă­rân­du-se și celebrul „Manuscris Voynich!”), dar și o colecție vastă de obiecte, pe care le utiliza în cerce­tările sale. De exemplu, una dintre cele mai prețuite posesiuni ale sale era un cristal violet, suspendat de un lanț din argint. Dee susținea că acest cristal îi fusese dăruit de Arhanghelul Uriel sau Îngerul Înțelepciunii (cel care ilu­mi­nează, oferă și deslușește profeții și în­les­nește transmutarea elementelor ne­gative din viață în elemente poziti­ve), alături de instrucțiuni precise, în scopul obține­rii Pietrei Filozofale! De aseme­nea, John Dee mai avea și o „oglindă magică”, pe care o păstra într-o cutie căptușită cu piele de rechin și pe care o folo­sea pentru a chema spiritele pe care le ruga să-i limpezească viitorul. Dacă cristalul violet s-a vo­latilizat în mod bi­zar după moartea lui Dee (sur­venită în 1608), ne­maifiind de găsit nică­ieri în casa acestuia, „oglinda ma­gică a spiritelor” a călătorit prin timp nevă­tămată, ajun­gând până la urmă în posesia repu­ta­tului British Museum din Londra. Obiectul este aproape perfect rotund, are 18,5 centimetri în dia­metru, 13 mili­metri în gro­sime și o „coadă” scurtă, de 3,3 centi­metri, cu un orificiu ro­tund perforat. Întreaga oglin­dă este rea­lizată din obsidian negru (un ma­terial cunos­cut și sub denumirea de „sticlă vul­canică”), lustruit pe ambele fețe, astfel că are o capacitate de reflexie excep­țională. Până re­cent, nu se știa da­că ea a fost doar o copie a oglinzilor de obsidian pe care preoții az­teci le folo­seau în mod curent în ri­tualuri divina­torii sau era chiar o piesă ori­ginală, deci posibil „in­fu­­zată” cu puteri magice?

Datorită avansurilor teh­­nologice, în această toam­nă, specialiștii de la Bri­tish Museum au decis să re­zol­ve misterul: au luat oglin­da și au supus-o mai mul­tor teste sofisticate, menite să-i indice „am­pren­ta” chi­mică. „Întru­cât obsidianul nu se găsește decât în zone vulcanice foar­te spe­cifice de pe pă­mânt,” a ex­plicat Stuart Camp­­bell, pro­fesor de ar­heo­logie la Uni­ver­sity of Manches­ter și con­ducătorul echipei de cercetare, „o ana­liză chimică detalia­tă îți indică în mod exact locul de ori­gine al pietrei”. În acest fel, s-a cons­ta­tat că „oglin­da magică” a lui John Dee este ori­­ginală: obsidianul din ca­re a fost faso­na­tă pro­vine din Pachuca, o re­giune din Me­xic care, în vechime, a făcut parte din Imperiul Aztec. Pentru azteci, „oglinzile magice” sau „oglin­zile negre” (de la culoa­rea pie­trei) erau de o importanță incredibilă, ele fiind asociate cu zeul Tez­catli­poca (în tra­ducere, din limba nahuatl, vorbită de az­teci, „Oglin­da afumată”), pa­tronul „celor ce privesc dincolo de vălul vieții”. „În icono­grafia din perioada de înflorire a Impe­riului Aztec, Tezcatlipoca era reprezentat cu piciorul stâng amputat și înlocuit cu o astfel de oglindă neagră sau cu oglinda așe­zată pe piept ori pe frunte,” a mai ex­plicat Stuart Campbell. Profesorul și-a con­cluzionat ex­punerea arătând că, da­to­rită acestei desco­periri, reputația marelui John Dee a rămas ne­afectată. Se păstrează însă su­prema enig­mă: deși de-a lungul întregii lui vieți John Dee a ținut un jurnal extrem de deta­liat, în care nu a notat doar lucruri personale, ci, mai ales toate etapele studiilor sale științifice (ve­ri­ficate în epoca modernă de specialiști și confir­ma­te ca fiind absolut precise și corecte), nimeni, până în prezent, nu a reușit să lămurească în ce mod a izbutit John Dee să realizeze miile de previ­ziuni care s-au împlinit „la literă”!

Misterioasa oglindă a Reginei Himiko

Tumulul Higashinomiya (tumulul este un mor­mânt unic sau colectiv, săpat în pământ și acoperit cu un deal artificial), de lângă orașul japonez Inu­ya­ma, este un sit arheologic celebru, de o bo­găție extraordinară, astfel că până și în prezent continuă să le rezerve surprize cercetătorilor. Recent, într-unul dintre morminte, a fost descoperit un număr impresionant de oglinzi din bronz, inscripționate pe spate cu anul 239 e.n., și o altă oglindă, aparte, de mai mari dimensiuni, despre care se crede că este le­gendara „oglindă magică” a misterioasei re­gine-șaman Himiko.

Himiko este o figură enigmatică, în jurul căreia s-au țesut multe legende și care și azi este venerată în cultura japoneză tradițională. Istoria oficială japoneză nu o menționează, nici pe ea, nici regatul ei, numit Yamatai, însă în anii din urmă, existența lor a fost totuși acceptată. Principala sursă care i-a determinat pe specialiști să o considere pe Himiko o regină „reală” este un manuscris istoric chinez, de­numit „Istoria celor trei regate”, care a fost scris la finele secolului al III-lea e.n., mai precis în jurul anului 290. Lucrarea este calificată, la nivel mon­dial, ca una dintre cele mai sigure surse de infor­mații privind istoria dinastiilor chineze (și nu nu­mai), iar în paginile ei se face referire în repetate rân­duri la regina Himiko, o femeie de o mare inteli­gență și înțelepciune, care își conducea poporul cu bunătate, asigurându-se că fiecare supus al ei ducea o viață bună, în acord cu natura și cu dorințele zei­lor. De asemenea, în „Istoria celor trei regate” se ara­tă că regina Himiko avea și cunoștințe vaste de medicină, astfel că reușea să vindece ori­ce boală, având în pa­lat și ceea ce noi, azi, am numi un la­borator farma­ceu­tic, unde Hi­miko și mai multe aju­toare preparau tot fe­lul de leacuri, pen­tru cele mai diverse afec­țiuni. În plus, același ma­nus­cris precizează că regina Himiko știa cum să intre în con­tact cu spirite înțe­lepte „din lu­mile de dincolo”, pe care le in­­vo­ca pentru a le ce­re sfa­tul în diferite chestiuni, dar și pen­tru a obține in­for­mații legate de viitor. Iar pentru a-i contacta pe emi­sarii „lumilor de dincolo”, Himiko folosea „o oglindă magică, dăruită ei de un spirit luminat, în­trupat pentru a sădi binele în lume”. Or, din a­ceeași „Istorie a celor trei regate”, dar și din alte surse is­torice de ne­combătut, se știe că în anul 239 (același an inscripțio­nat pe spa­te­le oglin­zilor din bronz!) un îm­părat chi­nez și-a trimis un emi­sar la „o bună și înțe­leaptă re­gină” (se pre­supune că la Hi­mi­ko), care i-a dus aces­teia în dar 100 de o­glinzi din bronz „și una mai pre­sus de toa­te”! Cadoul împă­ra­tu­lui chinez ar putea să pa­ră ciudat, însă în a­cea epocă, o­glin­zile e­rau conside­rate obiec­­te pre­țioase, atât dato­rită procesu­lui de pro­ducție labo­rios, cât și ca­paci­tăți­lor mistice pe care se spunea că le aveau.

„Oglinda magică” a reginei Himiko este rea­lizată tot din bronz, însă proporțiile de cupru, staniu și alte elemente chimice sunt puțin diferite de cele din bronzul folosit pentru confecționarea celorlalte oglinzi. În general, se crede că suprafața care re­flectă lumina a fost obținută prin străvechea tehnică xuan xi, care presupunea aplicarea unui strat de pas­tă de mercur și apoi lustruirea întregii suprafețe cu fetru alb. Există însă unele controverse cu pri­vire la acest aspect, unii specialiști implicați în cer­cetări fiind de părere că în cazul „oglinzii ma­gice” s-a lucrat într-un alt mod imposibil de expli­cat. De asemenea, Ryu Murakami, cercetător la Mu­­zeul Național din Kyoto, a remarcat că suprafața oglinzii este puțin denivelată și, după ce a analizat întregul obiect cu ajutorul mai multor aparate sofis­ticate, a descoperit că pe partea din spate au fost incizate foarte fin mai multe imagini repre­zentând ceea ce el credea a fi niș­te vrăjitori și anima­le mitice. Cert este că siluetele nu sunt vizibile cu o­chiul liber și nu se știe cum au putut să fie incizate cu o ase­me­nea fine­țe în se­colul al III-lea e.n., când în pre­zent, pentru a se ob­ține același efect, ar tre­bui să se apeleze la aparatură de ulti­mă generație!   

Ryu Murakami a realizat o copie prin­­­tată 3D a „o­glin­zii magice”, apoi o al­ta, la scară 1:1, din bronz, și astfel a cons­tatat că, în mo­mentul în care lumina întâlnește suprafața reflectivă a obiectului, desenele incizate pe spate sunt pro­iectate pe orice suprafață aflată în partea anterioară, asemenea unei holograme! Din păcate, explicația oficială este una copilărească: „Cred că oglinda este legată cumva de cultul Soa­relui”, a spus Ryu Murakami. Ceea ce nu deslu­șeș­te nici enigma fabricării oglinzii, nici, mai ales, la fel ca în cazul lui John Dee, nu lămu­rește în ce fel re­gina Himiko a ajuns la predicțiile extrem de pre­cise făcute cu ajutorul acestei oglinzi,    predicții des­pre care se vorbește nu doar în legende, ci și în „Is­to­ria celor trei regate” și în alte texte chinezești.

Oglinzile scrise

„Oglinzile magice” au continuat să fie ex­trem de prețuite în China, vreme de multe se­cole. De exemplu, Shen Kuo (1031-1095 e.n.), oficial și om de știință de la curtea împăratului Shenh­zon, din Dinastia Song, a descris mai multe „oglinzi magice” (văzute de el, personal) în cartea Dialoguri din lumea viselor, pe care a definitivat-o în 1088: „… există unele oglinzi magice, prin care lumina trece nestingherită. Ele sunt gravate cu câte douăzeci de carac­tere, într-un stil care pare foarte vechi. Nimeni nu a reu­șit până acum să tălmăcească aceste ca­rac­tere, nimeni nu știe ce înseamnă ele. Da­că o ast­fel de oglindă e așezată în lumina soa­relui, deși toate caracterele sunt gravate pe spa­tele ei, ele apar re­flec­­­tate pe peretele din fa­ță!”. Shen Kuo afirmă, de ase­menea, că bă­trâ­nii din vre­mea sa spu­neau că aceste o­glinzi sunt ca apa li­niș­tită a unui lac: în ea se re­flectă cerul și îm­prejuri­mile, dar prin ea poți să vezi și lumea de din­colo. Așadar se con­sidera că „oglinzile ma­gi­ce” fă­ceau legătura dintre noi și lumea spiritelor.

Oglinzile spiritelor

Recent, într-un articol publicat în Heritage Science Journal, Jiafang Lian și Quentin Parker, cercetători la University of Hong Kong, au anunțat că, într-un cimitir antic din satul Dabaozi din pro­vincia chineză Shaanxi, o echipă de la institutul local de arheologie a descoperit un tezaur alcătuit din peste 80 de oglinzi, dintre care se crede că un număr redus sunt așa-numitele „oglinzi magice”! Cimitirul datează din perioada Dinastiei Han, care a condus China între 202 î.e.n. și 220 e.n., acesta fiind intervalul de timp considerat și în prezent ca „Epoca de Aur” a țării, întrucât dom­nia Han a transformat radical societatea chineză, în sensul civilizării și al progresului. Așadar, oglin­zile din Dabaozi au o vechime de apro­xi­mativ 2000 de ani și, spre surprinderea arheolo­gi­lor, după ce au fost curățate de pământ, s-a consta­tat că majoritatea dintre ele și-au păstrat calitatea reflectivă!

Artefactele sunt realizate din bronz, au dia­metre între 7 și 22 de centimetri, iar luciul le-a fost mercurizat prin tehnica străveche xuan xi. Sunt decorate cu diferite desene și cu simboluri, cele mai multe prezentând inscripția jia chang fu gi, care se traduce prin „casa prosperității”, ceea ce e explicabil, dat fiind că decedații din cimitir făceau parte din elita societății Han, deci erau persoane înstărite.

Mai sunt însă și cele câteva „oglinzi magice”. Din surse care au dorit să-și păstreze anonimatul s-a aflat că ele sunt decorate cu lac și sidef și prezintă mai multe simboluri necunoscute, despre care se crede că erau un soi de „parole” care tre­buiau rostite în scopul facilitării contactului cu spiritele.