Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

IURIE LEVCIC (profesor din Cernăuți): „Ucrainenii încep să înțeleagă cine le sunt prietenii și cum sunt românii cu adevărat”

DULCE BUCOVINĂ, ȚARA MEA DE DOR…

Cernăuți (Foto: Shutterstock)

România și-a deschis porțile, inimile și bra­țele, pentru a-i primi pe ucrainenii fu­giți din calea urgiei dezlănțuite de ruși. Din­colo de Tisa se află ținuturi istorice românești, lo­cuite de peste o jumătate de milion de români, pe care vecinii noștri din nord nu i-au avut niciodată la suflet, poprindu-le limba și școlile. Cu atât mai mult, ospitalitatea și bunătatea românilor trebuie lăudate, în vremurile așa de grele care se abat peste noi. Pro­fesor și director al Centrului Bucovinean de Artă pen­tru Conservarea și Promovarea Culturii Tradi­ționale Românești din Cernăuți, Iurie Levcic ne po­vestește despre frații noștri din Nord.

„România ne ajută enorm”

– Domnule profesor, sunt peste 500.000 de români în Ucraina. Ce fac în fața năvalei rusești?Fug și ei din calea răz­boiului sau se încăpă­țânează să rămână?

– Sunt și români care au plecat, dar nu foarte mulți, raportat la nu­mă­rul total, să zicem că vreo zece pro­cente. Mai mult au plecat fe­me­ile cu copiii, dar nu de groaza răz­boiului, că deocamdată la noi, la Cernăuți, este liniște, ci de teamă că ar putea ajunge și aici conflictul. S-a declanșat alarma de câteva ori, dar nici un avion rusesc n-a trecut pe-aici. Și ro­mâ­nii din Ucraina s-au mobilizat să adune ajutoare pentru refugiați. Eu sunt și con­silier în Consiliul Raional Cernăuți, președinte al Comisiei pentru edu­cație, cultură, tineret și religie, așa că am infor­mații exacte de la toate bisericile, de la toate școlile din zonă. Sunt foarte mulți copii ucraineni, peste o mie, pri­miți în regiunea Cernăuți, aduși din case de copii, din familii. Sunt și la Ostrița, la Horbova și la Sto­rojineț, aici au venit duminică seara studenți al că­ror cămin a fost lovit de o bom­bă. Nu au acte, că n-au apucat să și le ia, nu au ni­mic. Vai de sufletul lor.

– Dar pâine au românii din Ucraina? N-a ajuns războiul la Cernăuți, dar criza economică nu lovește cu gloanțe…

– Într-adevăr, e criză mare, din aju­toa­rele umanitare primite redi­rec­ționăm și la familii nevoiașe, fa­milii cu mulți copii, familii care au rămas fără ve­nituri. Știu des­pre aceste familii toți primarii co­mu­nelor și încercăm să-i ajutăm pe cât se poate. S-au adus foarte multe aju­toare și în comunele românești de aici, Arhiepisco­pia Cernăuți a primit ajutor de la Bise­rica Ortodoxă Ro­mână și din multe alte zone din țară. România ajută enorm, de la om la om, chiar și gu­vernul a trimis câ­teva tone de ajutor umanitar. Ne sună în­truna prie­tenii și colegii noș­tri din Vâlcea, Piatra Neamț, Târgu Mureș, Reghin, Satu Mare, Bistrița-Năsăud, care adună ajutoare și le trimit aici. Muncim, e de lucru pen­tru ori­cine vrea să se implice, și ți­nem perma­nent legătura cu țara, ca­re s-a orga­ni­zat exem­plar. Nu știu să se fi sen­si­bilizat alte țări față de ucraineni, așa cum au făcut româ­nii acum. La vama Siret, în par­tea română, e o tabără unde cei din Ucrai­na sunt întâm­pi­nați cu ceai cald, cu mân­care, cu tot ce este ne­cesar, haine, trans­port în toată țara, sau la aeroporturi, astfel ca ucrai­nenii ca­re doresc, să poată pleca mai de­parte, în Euro­pa. Româ­nii dau dovadă de omenie și spirit creștin extraordinar și pentru asta trebuie să le mulțumim.

„Trag în grădinițe, în biserici, unde doare mai tare”

– Cum arată viața de zi cu zi, acum, la Cer­năuți?

– Școlile sunt închise pentru cel puțin două săp­tămâni, căci nu se poate lucra nici on-line, rușii trag și în antenele de satelit și nu e posibil ca elevii să în­vețe în condițiile astea. Sunt cinci companii TV din Ucraina care s-au unit și, de când a început răz­boiul, țin un maraton de transmisii non-stop, arată cadre și informații din război în timp real, veridice, pentru că războiul infor­ma­țional al Rusiei împotriva Ucrainei e la ace­lași nivel cu cel fizic. E plin de fal­suri, sunt atacuri cibernetice asu­pra băncilor ucrainene, a compa­nii­lor, a insti­tu­țiilor de stat. Nu credeam să văd așa ceva în secolul 21!

– Unele imagini difuzate de te­leviziunile românești sunt cumplite. O cruzime care depășește imagina­ția…

– Adevărat, cruzimea e mare. Trag în grădinițe, în biserici, unde doare mai tare, nu ezită să tragă în copii… Sper ca acest război să se termine cât mai repede și atunci Tribunalul de la Haga va avea foarte mult de lucru, să-i pedepsească pe acești oameni. Nici creștini nu-s, nici oameni nu-s. Încă mai sunt bătrâni care-și amintesc de bat­jocura făcută de ruși în România, după cel de-al Doi­lea Război Mondial, și spun că au fost mai ceva ca naziștii. Ce ne-a in­dignat cel mai mult e că Pa­triarhul Chiril a binecu­vântat armamen­tul și răz­bo­iul. Dar pentru noi, biserica și patriarhul și toți cle­ricii kgb-iști din Rusia nu au nici o valoare și nu vrem să mai auzim de ei.

„Guvernul de la București n-a mișcat un deget ca să ne ajute”

– Sunt cinci ani de când, printr-o lege a edu­ca­ției, în Ucraina au fost restrânse drastic drepturile minorităților naționale, în special cel la învăță­mânt în limba maternă. Dar în ciuda nedrep­tă­ților pe care românii din Ucraina sunt nevoiți să le îndure, iată că românii din țară, fără ranchiu­nă sau dorință de răzbunare, și-au deschis, fără a sta pe gânduri, brațele pentru a-i primi pe ucrai­nenii care fug de război…

– Legea despre care vorbiți ne-a afectat cel mai mult pe noi, românii din Ucraina, pentru că a în­grădit serios dreptul la învățământ în limba ro­mână. Conform acestei legi, învățământul primar se poate face în limba română, cel gimnazial, ju­mătate română-jumătate ucraineană, iar învăță­mân­tul liceal și cel superior doar în limba ucrai­nea­­nă. Argumentul lor a fost că noi, românii, ne încadrăm foarte greu în comunitatea ucraineană. Le-am dovedit concret că nu e așa. Au refuzat, însă, să ne asculte. Din păcate, Guvernul de la Bucu­rești n-au mișcat un deget ca să ne ajute. Ni­mic! Ar fi putut lua exemplul Ungariei: sunt doar 70.000 de locuitori maghiari în Ucraina, dar au două sau trei școli în limba maghiară, iar gu­vernul de la Budapesta își apără cu dinții cona­ționalii, se opun ca Ucraina să intre în UE, pentru că încalcă flagrant drepturile minorităților națio­nale. Dar acum, toate astea au trecut pe planul doi, pentru că suntem și noi cetățeni ai acestei țări și nu ne dorim ca rusul să ne dicteze din nou ce să fa­cem. Când va fi pace, vom reveni la tratative și, după această nenorocire care s-a năpustit asupra Ucrainei, eu cred că ucrainenii au înțeles cine le sunt prietenii care îi ajută cu adevărat. Așa cum ei își doresc să-și păstreze cultura, limba, tradițiile, monumentele și valorile naționale, același lucru ni-l dorim și noi. Mai ales că noi, aici, nu suntem venetici, noi aici ne-am născut, și copiii noștri, și bunicii, și stră­bunicii noștri s-au născut aici, deci, noi vom păstra ce-i al nostru, sfânt, și vom merge înainte cu do­leanțele noastre. Avem tot dreptul de a fi o mino­ritate națională, recunoscută ca atare. Deo­camdată, însă, sunt alte priorități și mă declar fericit să văd bunătatea și generozitatea românilor față de ucrai­neni.

„Nu mă las și nu mă las!”

– Se simte o schimbare în atitudinea ucrai­nenilor de când a început războiul? Aveți prie­teni, cunoștințe cu care ați păstrat legătura?

– Va trece războiul ăsta și sunt sigur că lucrurile or să se schimbe. Ucrainenii văd câte eforturi de­pun românii ca să-i ajute, văd cum suntem noi cu adevărat, situația se va schimba radical. De când a început războiul, tot încerc să-i ajut, să-i trimit în România la locuri sigure, să fie bine cazați, și mulți mă sună să-mi mulțumească. Îmi și spun că nu s-au gândit niciodată că românii sunt așa de omenoși, că au fost informați greșit în ce ne pri­vește și le pare rău că ne-au judecat altfel. Eu postez toate mesajele astea, ca să rămână ca dovadă, un­deva. În rest, știți cum cântă Mioara Velicu? „Nu mă las și nu mă las!”. Cântecul ăsta e despre noi, românii din Ucraina.

*

Ca să-mi spună toate astea, Iurie Levcic și-a luat un scurt răgaz în iu­reșul problemelor pe care le are de rezolvat și care se tot înmulțesc. „Nu-i nimic, mi-a spus. Ne mai hră­nim și cu gânduri bune, nu nu­mai cu mâncare. Dumnezeu să ne ajute să trecem peste necazul aies­ta, și-apoi o fi vreme pentru toate!”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian