Pr. VASILE COVALCIUC (protopop de Storojineț – Ucraina): „Suferința fraților noștri ucraineni ne copleșește”

În Ucraina, în zona Cernăuți, deocamdată e liniște. Pe românii care locuiesc acolo nu i-a ajuns încă urgia războiului, și se străd­uiesc să-i ajute pe refugiații Ucrainei care au părăsit Kie­vul. La Storojineț, o localitate în care majo­ritatea locuitorilor sunt români, le e deschisă ușa Bisericii Ortodoxe „Sfântul Gheorghe” și a școlii parohiale care funcționează aici, transformată, de când în Ucraina a-nceput războiul, în centru pentru refu­giați.

Părintele Vasile Covalciuc și fiul său Gheorghe, preot și el, împreună cu preotesele lor cele vred­ni­ce, Maria și Cristina, au grijă ca refugiaților să nu le lipsească nimic: au făcut rost de saltele, pe care aceștia să doarmă, le oferă mâncare și orice altceva au nevoie ca să nu se simtă ai nimănui, în tragedia dezlănțuită de ruși.

Când alarma urlă în cer

E prima săptămână a Postului cel Mare și n-a fost tocmai ușor să pot vorbi cu părintele Vasile Covalciuc. Pe lângă strădaniile de a se ocupa de refugiați, sfinția sa trebuie să-și îndeplinească și misiunea de preot, iar urgia războiului răzbate și în Storojineț. Vorbim la telefon, și vocea părintelui abia se aude: „Nu vă supărați, dar la noi tocmai su­nă alarma. Stăm închiși în case, cu toate lu­minile stinse. Auziți cum urlă în cer?”. Aud. Un sunet sinistru îți îngheață sângele în vine. Îi doresc părintelui Covalciuc putere și sănătate, și amânăm convorbirea pentru a doua zi. În mintea mea, sune­tul alarmei naște imagini negre, cu bombardamente și morți, așa cum le văd la televizor. Mi-am propus să nu mă mai uit, dar nu pot. Frica e la fel de molipsitoare ca boala. Și-apoi, Cernăuțiul a fost capitala Bucovinei istorice și orașul adolescenței lui Eminescu.

– Părinte Covalciuc, care e starea de spirit în Cernăuți? Ce zic românii din Bucovina despre război?

– Slavă Domnului, noi, românii, suntem bine, față de refugiații ucraineni care vin la noi de la Kiev. Săracii! Aici, la noi, e încă pace. Trăim în­tr-un colțișor de rai. Ne apără Maica Domnului. Avem la Crasna (protopopiatul Storojineț) și la Boian (protopopiatul Noua Suliță) două icoane făcătoare de minuni, și simțim cum Acoperământul Maicii Domnului apără Bucovina noastră. Dar suferința fraților noștri ucraineni ne copleșește. Trec printr-o mare încercare! E tare dureros că s-au învrăjbit două popoare ortodoxe… Și asta, tocmai acum, când ne îndreptăm spre Învierea Domnului, când ar trebui mai multă rugăciune, mai multă pocăință.

Cernăuți, vatră pentru refugiați

– Pleacă și români din Ucraina?

– Deși la noi încă nu e război, oamenilor le e teamă să nu ajungă urgia și aici. Acum e liniște și pace la noi, dar n-aduce ziua ce-aduce ceasul. Ați auzit cum a sunat aseară alarma, sună mereu și asta ne îngrozește. Mai ales pe copii. E întuneric peste tot, urletul ăla în cer e groaz­nic, te ia o frică… Dar nu se compară cu sunetul real al războiului, din zonele din care frații noștri ucraineni au fost nevoiți să fugă, lăsând în urmă agoniseala lor de-o viață. La noi, au venit refugiați din Kiev, Harkov, Donețk, Donbas, Odessa, Kherson, pentru că aici încă e bine. Sunt zeci de mii de refugiați în zona Cernăuți și în satele din jur, am organizat mai multe bise­rici ca să-i putem primi. În zonele afectate de răz­boi, nu prea sunt români, sunt doar câteva familii de preoți care s-au întors acasă, din Kiev. Bucovi­nenii trăiesc în vechile lor hotare, cândva româ­nești.

– Cu hrana cum stați? Criza războiului nu se simte la Cernăuți?

– Situația economică nu e bună, nimic nu mai funcționează, nimeni nu mai lucrează. Oamenii mai au câte ceva provizii, au mai tăiat câte un porc la Crăciun, din care mai au în pod sau prin congelator. Dar avem foarte mare ajutor din Ro­mâ­nia, din partea fraților români de la Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, a Mânăstirii Putna, din partea Mitro­poliei Ardealului, a Protopopiatului Brașov, mai ales a parohiei „Sfânta Tre­ime” Tocile din Schei, sub coor­donarea părintelui paroh Aurelian Reit și a doamnei preotese Larisa. Toți acești oameni minunați au creat un pod al solidarității, în care s-au implicat români adevărați, cu suflet mare, care au pus mână de la mâ­nă și ne ajută și pe noi, și pe refu­gia­ții ucraineni. Bise­rica Ortodoxă nu a rămas indiferentă la ne­voile oamenilor ca­re se află în sufe­rință, îndeplinindu-și astfel menirea de a face milostenie, după învățăturile lă­sate de Mântui­torul aici, pe pă­mânt. Am primit mul­te ajutoa­re, pe care le-am împărțit refugiaților veniți la Cer­năuți, dar și ucrainenilor înrolați în ar­mată. Săracii, au și ei nevoie de câte ceva de mân­care, pe front, de îmbrăcăminte. Suferința lor nu poate fi compa­rată cu nimic. Așteptau, săracii, la fel ca noi, să vină primăvara și Sfintele Paști.

– Ucrainenii nu sunt prea toleranți cu românii din țara lor, nu vor să-i re­cunoască drept mi­no­ritate, deși sunt o jumătate de milion. Credeți că omenia noastră, care a im­presionat lumea în­treagă, le va schim­ba și lor atitudinea?

– Cred că da! Cred că ucrainenii își vor schimba atitudinea față de noi. Recent, chiar președintele Zelensky le-a mul­țumit românilor, poporului român, pentru soli­daritatea și dragostea demonstrată față de ucrai­neni, pentru cei care au apucat să treacă granița, dar și pentru ajutoarele aduse celor rămași în Ucrai­na. Sperăm că se va schimba ceva. Nădăj­duim că Dumnezeu nu ne va lăsa și va fi totul bine.

Marea frăție a românilor

– Părinte, se simte spaima războiului și în bi­serică? Cum vă simțiți credincioșii? Speriați, dez­nădăjduiți? Caută sprijin în rugăciune mai mult ca până acum?

– În prima zi a Postului Mare, s-a început, în toate bisericile ortodoxe, slujirea Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Chiar m-am interesat la preoții din alte parohii și spuneau că vine foarte multă lu­me la biserică, vin oamenii, săra­cii, cu lacrimi în ochi, stau în ge­nunchi și se roagă. Sunt mulți fe­ciori și bărbați care au fost luați la război, și mamele lor, părinții, so­țiile se roagă pentru viața lor. Fri­ca îi unește pe oameni, îi apro­pie de Dumnezeu. Vin și foarte mulți tineri la biserică, veneau și îna­in­te, dar acum parcă s-au în­mul­țit.

– Preoții sunt pregătiți să fie sfătuitori de nădejde?

– Suntem în Postul Mare, o pe­rioadă specială a „urcușului du­hovnicesc”, când dragostea și ru­gă­ciunea sporesc. Noi toți ne rugăm bu­nului Dumne­zeu să ne bine­cu­vânteze cu pace și liniște. Pacea în­cepe întâi de toate în sufletul nostru, al fiecăruia dintre noi. Mântuitorul nu degeaba spu­ne: „Fericiți fă­că­torii de pace, că aceia fiii lui Dum­nezeu se vor chema”. Dacă e pace, dragoste, unitate, cre­dință, atunci rugăciunea e primită de Dumnezeu.

– Ce legături există între românii din Ucraina și românii din țară? Tinerii nu prea știu că Cer­năuțiul e fosta capitală a Bucovinei noastre isto­rice, o zonă prosperă, strălucitoare economic și cultural, înaintea celui de-al doilea război mon­dial…

– Noi avem legături foarte strânse, duhov­ni­cești, cu frații noștri din România. Mergem perma­nent la slujbe, la diferite sărbători. Noi suntem pe stil vechi, iar frații noștri din țară sunt pe stil nou, ceea ce ne oferă posibilitatea de a merge unii la alții și a sărbători împreună, mai ales de Crăciun și la hramuri. Mergem frecvent la Mânăstirea Mol­do­vița, la Putna, la Brașov, la Fălticeni, unde ne în­cărcăm și duhovnicește, și cu bucurie mare. Și fra­ții noștri din România vin mereu la noi, avem le­gături foarte strânse dintotdeauna. Înainte de Re­vo­luție era dificil, dar acum lucrurile s-au schim­bat în bine. Sângele apă nu se face. De când a în­ceput războiul, am simțit un ajutor extraordinar, m-au sunat zeci de cunoștințe, prieteni, preoți din România, legăturile noastre sunt tot mai puternice și nădăjduim că această tradiție se va păstra mulți ani de acum înainte.

Foto: Agerpres – 2