GEORGE CODRIN (ghid turistic): „Toată România este o destinație de top”

„Traversăm cea mai grea perioadă pentru turism”

– Te numeri printre cei mai buni ghizi turistici din România, „specializat”      pe străini dornici să ne cunoască țara. După pauza impusă de pan­de­mie, vara asta au existat amatori? Din ce ţări vin şi ce destinaţii aleg?

– Da, este adevărat că de douăzeci de ani lucrez cu turişti din lumea întreagă, oaspeţi din Statele Unite, Australia, Anglia, Canada, dar şi India sau Noua Zee­landă, Islanda sau Singapore. Să le fiu ghid în România este pentru mine o bucurie, fac meseria asta din plăcere, şi încerc mereu să fiu tot mai bun. Ultimii trei ani au fost, însă, cei mai grei din toată cariera mea, nimic nu a zdruncinat mai mult domeniul în care lucrez pre­cum a făcut-o pandemia. Traver­săm cea mai grea perioadă pentru turism. Trei ani de restricţii foarte dificili, fără nicio veste din partea celor pe care-i aş­teptam să ne viziteze ţara. Liniştea aceasta a fost mai teribilă decât lipsa muncii în sine. Iar când lucrurile, în sfârşit, păreau să se repună în mişcare, a început ceea ce nu credeam că se mai poate întâmpla în se­colul XXI – un război în Europa. Cine a ve­nit, totuşi, vara aceasta, ca turist în Ro­mânia? Foarte puţinii oaspeţi (eu am avut mai ales turişti americani), sunt cei suficient de bine infor­maţi ca să ştie că ţara noastră e la distanţă sigură de războiul din Ucraina. Vara asta au ales vacanţe des­tul de scurte şi limitate în spaţiu, mai ales în Ardeal (Sibiu, Braşov, Sighişoara, Hunedoara). Au mai ve­nit şi cei care plănuiau de mult o călătorie în Ro­mânia, unii chiar cumpăraseră excursiile acum trei sau patru ani. Au pornit la drum fiindcă nu au vrut să renunţe la vacanţă, iar eu spun: bravo lor! De ce? Sunt oameni care au ca pasiune călătoriile adevă­ra­te, în care se leagă prie­tenii, se comunică, bucuria locurilor turistice se tră­ieș­te în colectiv.

Aceşti călă­tori curioși, pasionaţi şi cu­rajoşi, care vin şi cheltuie bani în România, sunt cei care spri­jină cu adevărat mica in­dustrie turistică din ţara noastră, nicidecum voucherele de va­canţă date de statul român. Din pă­cate, în vara aceasta, plină de speranţă pentru mine şi cei din branşa mea, au venit puţini străini, foarte puţini, iar cei care au prins curaj fac parte din grupuri mari, creează impresia că se simt mai în siguranţă organizaţi astfel, decât să vină pe cont propriu. O spun în cunoştinţă de cauză, pentru că în timp, eu m-am specializat pe turismul de familie, de grupuri mici. Îmi place mai degrabă intimitatea de tipul: trei, patru per­soane hoinăresc într-o maşină prin România, iar eu le spun poveşti neştiute despre ţara mea şi oamenii ei. Ei bine, turiştii de acest fel nu au venit în România vara asta. Sentimentul general din ultimii trei ani este că mă lupt cu morile de vânt. Consider nedrept că tot ceea ce am construit an după an se năruie din motive care nu ţin deloc de mine, de noi, de ţara asta. Lumea pare s-o ia la vale, dar tu trebuie să supravieţuieşti, să fii vesel cu cei pe care îi însoțești, chiar dacă ştii că e tot mai greu să poţi trăi din meseria asta.

„Străinii vin în România pentru cultură! Asta e sigur”

– Ce îi atrage pe străini în România? Sunt turişti „de turmă” , amatori de destinaţii aglo­me­rate şi gălăgioase, sau căutători de natură şi liniş­te?

– Voi răspunde la în­trebarea ta, referindu-mă la ceea ce se întâmpla î­na­inte de pandemie, atunci se vedeau limpede ten­din­ţele. Străinii vin în Ro­­mâ­nia pentru cultură! Asta e sigur. Vor să ne cu­noască istoria, tradiţiile, să vadă ţara în amănunt. Odată ajunşi, sunt surprinşi de întinderea ei, apoi de pei­sajele, cu munţi şi lanuri nesfârşite de cereale, cu că­piţe de fân şi castele me­dievale, cu drumuri bloca­te şi căruţe ce trec nestin­gherite pe şosele naţionale. Le place foarte mult să observe ce ţară plină de con­traste avem. Vin să-l cunoască pe Dracula şi pleacă având în rucsac o icoană pictată. E perfect! Străinii care aleg ţara noastră sunt mai degrabă intelectuali, oameni cu­rioşi să ne cunoască, pentru că suntem unici. Avem nişte particularităţi care îi intrigă grozav: cum se face că suntem latini, într-o mare de slavi? Cum se face că, deşi latini, suntem orto­docşi, când toată latinitatea e catolică? Află de la ştiri că românii sunt olimpici la matematică, au cei mai tari specialişti în robotică şi calculatoare, iar când vin aici observă că suntem încă foarte an­coraţi în tradiţie, foarte credincioşi, dar şi supersti­ţioşi în acelaşi timp. Se miră chiar că românii sunt extrem de glumeţi, dar arareori zâmbesc. Vesticii sunt fas­cinaţi de aceste contraste. Află aici despre subti­lităţile României de la oameni ca mine, pentru că nu se găsesc broşuri, cărţi, pliante de unde să se informeze corect di­nainte. Suntem un mister pe care fiecare turist îl descoperă în felul său, dar vă spun sigur că revela­ţiile trăite sunt duse apoi acasă, ca nişte comori. Și îi    molipsesc și pe alții. De multe ori s-a întâmplat ca turiştii dintr-un sezon să fie rudele sau prietenii celor din sezonul anterior. Au povestit acasă atât de frumos, încât au făcut astfel cea mai bună reclamă posibilă. Glumind, poate că la asta contribui şi eu, prezentator opti­mist şi su­perstiţios al acestei ţări. Din păcate, în ultimii ani, un ochi râde şi altul plânge…

„Mergem în Maramureș și Bucovina și nu mai vor să plece niciodată, punct!”

– Există un top al destinaţiilor tu­ristice româneşti?

– Ne place sau nu, Dracula este cel mai cunoscut obiectiv. Puţini turişti mai ştiu şi alte nume, precum Ceauşescu, Na­dia Comăneci sau Simona Halep, dar sunt curioşi să afle cât mai multe. Vin pentru Dracula, și descoperă o ţară plină de surprize plăcute. Vin la Bran să caute vampiri şi află istoria regalităţii. Merg la Sibiu sau Sighişoara şi descoperă că Transilvania e România, nu o ţară sepa­rată, așa cum credeau. Apoi mergem în Maramureş şi Bucovina şi nu mai vor să plece niciodată, punct! Zonele acestea au un lipici anume, oamenii, peisajele, totul îi fascinează. Poa­te sună ca un clişeu, dar chiar avem o ţară bi­ne­cuvântată: munţi, mare, del­tă… Ce să mai cerem, atâta timp cât toată ţara asta este o desti­naţie de top?! Chiar nu mai avem ce, în afară de priceperea noastră de a o prezenta cu suflet şi minte.

„Turismul românesc este un copil al străzii”

– Şi cum se prezintă oferta noastră în acest sens?

– Deocamdată, România nu oferă, ea se descoperă. Turismul românesc este un copil al străzii: a învăţat singur şi a experimentat pe pielea lui cum să trăiască şi cum sǎ se dez­volte. Sute, mii de pensiuni fac afa­cerea asta cum le taie capul, acolo se fierbe turis­mul la cazan. Nu există plan, strategie, guvernul urmăreşte de la distanţă ce se întâmplă, doar ca să ştie ce să taxeze. E fiecare pentru el. Lu­crul acesta creează un paradox: devenim foar­te deş­tepţi şi descurcăreţi, dar şi foarte slabi. Dacă eşti singur, eşti vulnerabil, iar asta te face neputincios în caz de criză, pre­cum cea pe care o traversăm chiar în clipa asta.

– În general, pensiunile şi hotelurile acoperă nivelul aşteptărilor turiştilor? Ce apreciază ei în mod special şi ce nu le pla­ce?

– Acum trei ani, hotelurile erau prea pu­ţine, acum sunt multe, goale şi disperate să supravieţuiască. Dar nivelul hotelurilor şi pensiunilor contează mai puţin decât oa­menii care te întâmpină în ele. Acolo e che­ia. În toată experienţa mea în această me­se­rie, am mers pe un principiu simplu: tra­tează-ţi oaspeţii aşa cum ai dori tu să fii tratat. Turiştilor nu le place deloc să se simtă folosiţi, să aibă impresia că se profită de ei. „Lasă, că ăştia au bani”    – este o vorbă pe care eu o aud prea des şi pe care o detest. Un exemplu: strănilor le plac mult spec­tacolele folclorice, dar nu le apreciază deloc pe acelea la sfârşitul cărora se strâng bani cu găina. Se merge printre mese şi aproape că-i obligă la plată. Nu apreciază ospeţele „cu dedicaţie” anume pentru ei, nu le place să fie copleşiţi de daruri şi laude. Străinii prefe­ră să fie între oameni veseli şi harnici, să se simtă ca fiind unul de-ai lor, nu musafiri cu tratament special. Dacă sunt lăsaţi în pace, sunt trataţi natural, discret, vă asigur că vor in­tra singuri în horă, vor chiui în spectacolul fol­cloric şi vor umple din proprie iniţiativă pă­lăriile lăutarilor cu bani. Toți procedăm la fel: în vacanţe facem lucruri din plǎcere, nu din obligaţie.

– Din experienţa pe care o ai, crezi că România va deveni, şi ea, o destinaţie a turismului de masă, gen Marbella, Ibiza, Veneţia, locuri în care lo­cal­nicii au ajuns să iasă în stradă pentru dreptul la linişte?

– Până mai ieri aş fi spus că da, și nu ca pe un lucru bun. Poate că frâna asta trasă de pandemie ne va ajuta să punem lucrurile pe-un făgaş corect, mă­car în ceea ce priveşte pensiunile, micile locaţii de familie. Fac distincţia asta, fiindcă observ că marile ho­teluri au luat-o deja pe drumul cel rău: vor să re­cu­pe­reze totul deodată şi ridică preţurile incredibil de mult. Sunt imediat pedepsiţi de clienţi, de ro­mâni, că străinilor nici nu le trece prin cap să vină la asemenea preţuri, aşezate pe condiţii mediocre. Vezi staţiunea Mamaia, care este goală, în timp ce ro­mânii se simt minunat pe plajele bulgăreşti. Tu­ris­mul are o problemă: se naşte greu şi moare re­pe­de. Mulţi spun că România este cu cincizeci, chiar o sută de ani în urma ţărilor civilizate. Cine înțelege remarca aceasta ca pe o insultă se înşală. Nu pentru că nu ar fi adevărată, ci fiindcă întârzierea devine un avantaj, oamenii sunt însetați de vechi, de trecut, de tradiție, dispărute fără urmă în țările civilizate. Ceea ce înseamnă că noi mai avem ce învăța, mai ales din greşelile altora… Dacă măcar de acum îna­inte facem ceea ce trebuie, fără să renunţăm la cine suntem, la identitatea noastră, cred că o să fie bine.

„Suntem mândri de ce-i al nostru, chiar dacă e numai apă”

– Ce ar trebui să facem, cum ar trebui să arate un proiect turistic funcţional pentru cei care vor să ne viziteze ţara?

– Dacă mi se permite, aş spune că trebuie să învăţăm să folosim ce avem, fără să căutăm soluţii salvatoare din alte părţi. Iar unul dintre marile noas­tre atuuri este naturaleţea, firescul. Dacă pierdem asta, în goana după formula ideală, nu ajungem nicăieri. De multe ori m-am întrebat care ar fi cea mai bună cale să descoperi România, de fapt, mă gândesc la asta mereu. Până la urmă, am ajuns la concluzia că tot ce trebuie să faci este să porneşti într-o direcţie, nu contează care, să mergi până ţi se face sete. Opreşti la prima casă şi ceri un pahar de apă. Când îl primeşti, îi spui gazdei că e cea mai bună apă pe care ai băut-o vreodată, şi de aici poate începe o călătorie pe care nu o vei uita niciodată. Avem treaba asta: suntem mândri cu ce-i al nostru, chiar dacă e numai apă, şi ne place să ne împărţim avutul cu cine ne calcă pragul. Iar dacă acel cineva vine însetat de la capătul pământului, e chiar mai bine. Eu fac asta cu turiştii mei, îi duc în curţile oamenilor, după pretextul „unui pahar de apă” , chiar dacă vizita nu e trecută în itinerariu. Străinii observă un lucru care îi tulbură, pentru că ei l-au pierdut de mult: românii îşi pun sufletul pe tavă imediat. Două vorbe şi te iau în braţe, „dau din casă”, râd, povestesc şi plâng la despărţire. Vesticii nu mai au de mult naturaleţea asta, iar în curtea românului sunt puşi în faţa unei oglinzi din trecut, se văd cum erau şi ei odată şi realizează că toţi oa­menii sunt la fel peste tot, cu aceleaşi frici, aceleaşi visuri, aceleaşi necazuri şi bucurii. Diferenţa este că românii exprimă imediat aceste sentimente, liberi şi prietenoşi. Bei apa aceea, mergi musai pe jos sau puţin cu căruţa, şi apoi stai „la ocazie”. Aproape nicăieri în Europa nu se mai face au­tos­to­pul, decât în Ro­mânia. Să vezi acolo po­veşti! Nu poţi trece lucrurile acestea într-un proiect turistic, nu le poţi pro­mite sau vinde şi, poate de a­ceea, sunt o co­moară. Co­moa­ra noastră!