NĂLUCA

Dragi prieteni,

M-am hotărât, în sfârșit, după multe îndo­ieli și frământări, să vă scriu și eu o poveste, zic eu mai rar întâlnită în relațiile dintre om și animale. Am relatat-o și apropiaților mei, dar am simțit că nu a fost pri­mită cu prea multă credibilitate. Ori n-am avut eu darul s-o descriu la intensitatea pe care am simțit-o, ori a fost socotită o întâmplare și atât, ori, pur și simplu, nu poate fi în­țeleasă de alții, fiindcă nu iubesc animalele așa cum le iubesc eu.

Acum mai mulți ani, într-un no­iembrie blând, cu soare încă generos – era duminică – m-am așezat pe o bancă, într-unul din părcu­lețele orașului meu, mai ferit de zgomotul stră­zii, lângă un mesteacăn frumos, cu plete și ramuri bogate și foșni­toare, deși era aproape desfrunzit. Mă așezasem adesea alături de el, îl consideram prieten bun. Ne priveam re­ciproc și ne lăsam slobode gân­durile, ca la spovedanie. Plecam de lângă mesteacănul meu cu sufletul și inima întărită, cu lumina cerului și a norilor albi răsfrântă în lumina ochilor mei și a întregii mele ființe. Pe alei era puțină lume. Parcul nu este prea însemnat, e mic, dar fru­mos, cu bos­chete, flori și câțiva ar­bori. La un moment dat, prin fața mea, pe o alee paralelă cu cea pe care era banca mea, trecea o doam­nă, lângă picioa­rele căreia, în pas domol, se alătura plimbării un câine. De talie medie, liber – lesa era în mâ­na stăpânei lui, era superb: com­plet alb, cu coada pufoasă, purtată cu semeție, la fel și ure­chile, drepte, ieșind din spuma blă­nii, ca niște triun­ghiuri din catifea. Pă­șea cu eleganță aris­tocratică, privind numai înainte. Se vedea clar că era un animal îngrijit dum­ne­zeiește. Nici stăpâna, nici câinele, nu au privit spre mine. Trecerea lor nu a durat decât câteva secunde. Un boschet mai înalt le-a acoperit si­luetele și nu i-am mai văzut. Ei bine, în secundele urmă­toare, s-a întâm­plat ceva de neînchipuit. Mai întâi am simțit un val de căldură în inimă, cum simți atunci când te copleșește o bucurie mare, apoi, în secunda ur­mătoare, năluca albă s-a aruncat asu­­­pra mea. Ceva cald și umed îmi lin­gea obrazul și urechea dreaptă. Ar fi fost nor­mal să mă sperii, să fac un gest de apărare, dar am rămas înțe­penită pe loc. Dimpotrivă, îmi do­ream să mă întorc, să-l cuprind cu bra­țele, să-l sărut la rândul meu, dar n-am apucat. Într-o clipită, era din nou lângă stăpâna lui, care era side­rată de scena la care asistase. A aș­teptat să vadă ce reacție am, dacă nu trebuie să mă liniștească din „spe­­rietură”, dar nu a fost cazul. N-am schimbat niciun cuvânt și… au plecat liniștiți pe aleea lor.

Mi-am adunat cu un gest me­canic pălăria căzută pe bancă, mi-am scos batista să-mi șterg ure­chea și obrazul și am rămas privind în gol, cu senzația că nu mie mi s-a întâmplat o ase­menea scenă, că totul nu este decât rodul imaginației me­le, o continuare a admirației pe care o simțisem cu câteva secunde mai îna­inte, când inima mi-a stat în loc, privind frumusețea de câine.

Explicați-mi voi, prieteni dragi, ce a fost întâmplarea aceea din parc? Cum am povestit, câinele plecase mai departe pe alee, indiferent la pre­zența mea. Ce l-a determinat să se întoar­că? Îmi simțise admirația telepatic? Am fost eu în stare să emit o asemenea undă puternică de afec­tivitate, pe care el, cu simțul lui de per­cepție (care, se știe, este mult mai puternic decât al nostru, al oa­me­nilor), a simțit-o și s-a grăbit să mă răsplătească? Nu știu!

În orice caz, întâlnirea din parc ră­mâne o întâmplare care m-a mar­cat pentru totdeauna. Așa cum vă cu­­nosc de aproape 20 de ani, sunt sigură că mi-ați înțeles povestea, deși pare așa de ciudată, și mi-ați putea răspunde la între­bări, mai ales prin tălmăcirea doamnei Parasca Făt, această minunată ființă care comu­nică în duh cu toate necu­vân­­tătoarele de pe pământ. Sunt fe­ricită că Dumnezeu mi-a hărăzit să vă fiu contemporană. Dragă    „For­mula AS”, vă do­resc tuturor viață lungă, să­nătate și multă iubire și re­cu­noș­tință din partea celor care vă cunosc.

VALERIA P. – Ploiești