Toamna din grădina mea

Soare de Octombrie

Poate pentru că m-am născut în octombrie, am o afinitate mare față de toamnă. Parcă am fi două prietene vechi, care se regăsesc o dată pe an, to­pindu-se de bucurie. Când eram mică și locuiam în București, asociam toamna în special cu castanele. Elevi fiind pe vre­mea lui Ceaușescu, trebuia să culegem în fiecare an câteva sacoșe și să le ducem la școală. Dar pentru mine asta nu era o corvoadă. Castanele mă fascinau, la fel cum mă fascinează și azi. Culoarea lor rafinată. Conturul numai rotunjimi. Textura. Îmi plăcea să țin câte o castană în buzunar, ca să-mi pot trece din când în când degetele peste suprafața ei lucioasă și fină. Mă liniștea. Dacă stau bine să mă gândesc, castanele din buzunar erau pentru mine un fel de „jucării-antistres”, cum au copiii de azi. Doar că erau gratis, oferite de mama natură. Și da. N-am uitat problema spinoasă a cojilor de castane. Dar teama de ele făcea vânătoarea mai plăcută. Când pândește pericolul, lucrurile pot căpăta un plus de savoare. Însă nici o castană nu mi-a picat în cap până acum. După cum vă spuneam, toamna e prie­te­na mea. Nu mi-ar face ea una ca as­ta!

După ce am terminat facultatea, m-am dus să mă specializez la Ber­lin. Iar acolo am observat un feno­men care m-a uluit. Nimeni nu dă­dea, toamna, frunzele la o parte. Ni­­meni nu pornea cruciade îm­potriva lor. Erau lăsate pe caldarâm să de­coreze orașul. Stăteam pe o stradă cu case frumoase și copaci maies­tu­oși. Pe jos se așternuse un covor gros și foș­nitor de frunze, ca în pădure. Pe jos, dar și pe mașini. În­tr-o zi, că­zuseră atât de multe pe a mea, încât mi-am dat seama că nu pot porni la drum, până nu o curăț. M-am pus pe treabă. Două doamne, care purtau o con­versație pe trotuar, s-au oprit din vorbă pentru a mă privi mute de uimire. A trecut ceva timp până am realizat care era motivul: mașina camuflată de frunze nu era de fapt a mea, ci, probabil, a uneia dintre ele. Stânjenitor, dar ce să-i faci, așa este toamna în capitala Ger­maniei: plină de frunze lăsate în voia lor, să coloreze lumea, după cum le este menit. Mi-ar plăcea să facem și noi la fel. Să nu mai văd la tot pasul oameni disperați să le strângă din curți, pentru a le da repede foc, de parcă ar fi vreo rușine. Lăsați frunzele să-și spună poves­tea!

Din fericire, în ceea ce mă privește, eu nu mai depind de toamna urbană. De toamna străzilor și a parcu­rilor orașului. Acum am toamna mea per­so­nală, la mine în gră­di­nă. Nu adun frun­zele, iar totul a­ra­tă perfect. Înce­pând cu oțetarul din colțul curții, care ca­pătă cele mai spec­tacu­loa­se culori. Nu de­vine doar galben, ro­șu sau portocaliu, ci toa­te deodată, com­bi­nate cu verde. Uneori, lu­mi­nează ca soarele. Deși avem crizan­te­me, muș­cate, gura leului, trandafiri și multe alte flori prin grădină, slăbiciunile mele sunt acum bru­mă­relele, despre care am aflat că rezistă până târ­ziu, în toamnă, de unde și numele. Așa că am cum­părat câteva plicuri cu se­mințe și am moșit la ele cu săptămânile. Vi le reco­mand cu căldură! Sunt de­li­cate, dar multicolore și ve­sele foc. În plus, sunt unele dintre cele mai generoase flori, nu împodobesc gră­dina doar toamna, ci între­gul an. Alte flori generoase sunt crăițele. Cu galbenul și portocaliul lor, sunt ca niște insule de fericire, care ne molipsesc și pe noi.

Însă nimic nu zâmbește mai frumos în grădina mea, decât soarele de Oc­tom­brie. Când șed pe treptele foișo­rului, luptând din greu să sparg și să decojesc o nucă uriașă, când dau turul curții, mâncând din mers câte-un măr, dar și către sea­ră, lumina lui devine tot mai blân­dă și dulce. Sunt momente pe cât de simple, pe atât de nepre­țuite. Soarele lui Octombrie, care încă se mai îndură de mine să mă mângâie cu un strop de căldură, îmi dez­morțește și inima. Mă ajută să mă bucur de ceea ce am. Și să nu uit să sper că vom tre­ce cu bine și de iarna aceasta.