Găzduită de Sala Polivalentă a Clubului Sportiv Rapid pe tot parcursul lunii Noiembrie, expoziția „Mica CeFeRiadă” documentează, din perspectivă antropologică, istorică și vizuală, impactul pe care l-au avut în comunitățile de cartier bazele sportive feroviare din București. Construite de diferite departamente ale CFR-ului de-a lungul secolului XX în cartierele locuite preponderent de angajații companiei, ele au ocupat un loc important în viața cotidiană a comunităților. Astăzi, bazele sportive din cartierele ceferiste riscă să cadă pradă dezvoltării imobiliare haotice, care va avea ca efect scăderea tot mai accentuată a calității vieții în aceste zone cu o identitate socială puternică.
Fascinație pentru istoria feroviară
– Andrei, povestește-ne cum ai ajuns la acest subiect de documentare mai puțin spectaculos la o primă vedere. Ce te-a atras la el?
– După ce mi-am susținut, sub îndrumarea lui Vintilă Mihăilescu, teza de doctorat în antropologie, m-am întors la o idee mai veche a mea: documentarea bazelor sportive ridicate în timpul comunismului. Eu, unul, am prins vremurile în care copiii cartierului ne strângeam pe câte o bază sportivă și băteam mingea toată ziua. Nu te costa nimic. Venea câte un antrenor la școală și ne chema la selecție. Așa am ajuns să facem mai multe sporturi, baschet, judo, bineînțeles fotbal, ne petreceam timpul liber într-un mod sănătos. Am rămas și acum mare amator de tenis, iar unul dintre colegii mei a devenit campion european la judo. Toate astea, pornind de la o bază sportivă de cartier. Am primit pentru acest proiect o bursă elvețiană, și rezultatul muncii mele s-a concretizat în platforma online stadion de cartier, în care am strâns informațiile și imaginile legate de aceste baze sportive: peste 100. A fost o alegere bazată pe simpatie, am o fascinație pentru istoria feroviară din România. Ador să merg cu trenul, în vara asta am călătorit dus-ntors până în Franța, și sunt atras de întreaga cultură feroviară.
– Când se vorbește despre sportul feroviar, toate gândurile duc la Rapid București. Dar tu ai descoperit și alte mici cluburi, baze sportive, foarte îndrăgite.
– Da, am găsit șase baze sportive. Tracțiunea și Speranța Triaj, în Chitila, Constructorul Feroviar, Victoria CFR, Cireșarii și CFR BTA, toate în nord- vestul Bucureștiului. Tracțiunea, de pildă, aflată la capătul cartierului Chitila, era o insulă ceferistă autonomă, cu dispensar, școală, sală de festivități, blocuri din cărămidă roșie și, bineînțeles, stadion de fotbal. Aici am simțit cel mai bine legătura între sport și comunitate. Oamenii erau mândri de echipa lor de fotbal și o susțineau frenetic la meciurile de acasă. Mi s-a povestit că atmosfera era la fel de fierbinte ca pe stadionul Giulești. Adversarii simțeau presiunea, chiar dacă erau meciuri de amatori, mai ieșea și câte o bătaie. Toți se știau între ei, după meci spectatorii ieșeau la o bere și un grătar cu fotbaliștii, se făceau glume, se luau peste picior. Comunitatea se închega în jurul acestor echipe, baze sportive, ceea ce acum nu se mai întâmplă.
„Bucureștenii obișnuiau să se amestece mai mult, un lucru sănătos pentru societate”
– Ca antropolog, cum ai privit succesul de care s-a bucurat proiectul tău?
– Și acum, la mai mulți ani după ce am lansat platforma stadiondecartier.asz.ro, continui să primesc mesaje de la oameni ce au locuit în preajma bazelor sportive. Îmi spun că au jucat și ei la una din echipe, îmi povestesc, îmi trimit poze, tăieturi din ziarele vremii. Remarc o latură nostalgică foarte puternică. Oamenii au jucat acolo fotbal în tinerețe sau mergeau cu prietenii, unii doar stăteau la plajă, alții cu iubita la umbra unui plop, sunt amintiri plăcute după care tânjesc. Dar nu este numai asta. Ei nu privesc doar în trecut, ci sunt nemulțumiți de prezent, de lipsa unui spațiu în care să se întâlnească, de dispariția acestor baze cu care se identificau. Mai este ceva important. Înainte, oamenii acestui oraș se intersectau, se amestecau mai mult, lucru foarte sănătos pentru o societate, cei din diferite pături sociale nu erau despărțiți. Azi, cei cu bani închiriază terenuri cu gazon artificial, joacă în nocturnă, ceilalți nu prea mai au unde face sport, iar sentimentul de comunitate e tot mai rarefiat.
– Ce s-a întâmplat cu aceste baze sportive după 1990?
– A urmat o perioadă de inerție de vreo zece ani, în care, chiar dacă nu mai erau întreținute ca înainte, aceste baze continuau să atragă oamenii din cartier. Apoi, după 2000, odată cu privatizările și desființarea unităților de care aparțineau, au urmat un traseu asemănător cu cel al clădirilor de patrimoniu. Proprietarii le-au lăsat în paragină, au recurs la tot felul de dubioșenii pentru a le scoate de sub protecția legii sportului și apoi au început să construiască peste ele. În unele situații, comunitatea s-a luptat să le păstreze, ca în cazul Speranței Triaj. Prin anii ‘70, muncitorii de la Halta Pajura, de lângă șoseaua Chitila, au amenajat un teren pentru echipa lor, Vagonul. Pentru cele câteva rânduri de tribune au fost folosite șine de tren, acoperite cu tabla de la vagoanele abandonate din jur. Au pus traverse de beton în jurul terenului, pentru ca mingile să nu ajungă în curțile oamenilor. Un vagon albastru din spatele unei porți fusese împărțit în trei și servea drept vestiar pentru echipa gazdă și arbitri. Nu s-au mai descurcat cu fondurile tot mai mici și nu au mai continuat, terenul a fost lăsat baltă un an, apoi tinerii din cartier au strâns bani împreună, și-au făcut echipă, au preluat terenul. Totul era la nivel de amatori, dar luau lucrurile în serios, aveau chiar și echipă de copii și juniori, o organizare de tip „socios”, cum se spune în America de Sud.
A durat până prin ‘92-’93, când Federația de Fotbal a crescut baremurile pentru organizarea meciurilor, plata arbitrajelor, și nu și-au mai putut permite financiar să continue, așa s-a desființat echipa. A fost o poveste frumoasă, pentru că rareori se întâmpla ca oamenii să se unească dincolo de structurile sportive de la uzine sau locurile de muncă. Dar s-a încheiat și aceasta, așa cum s-au încheiat aproape toate poveștile cu baze sportive. Foarte puține au rămas funcționale. Oamenii au tot mai puține locuri în care să se adune pentru sport, iar copiii tot mai puține locuri unde să bată o minge. Curtea școlii e încuiată, în spatele blocului e plin de mașini, spațiile verzi se tot betonează, suntem tot mai departe de ideea de comunitate și de sport.
(Proiectul poate fi urmărit online pe site-ul micaceferiada.asz.ro)
