Fereastra cu îngeri

Îmbrăcată sobru, în alb și negru, ca o șco­lăriță din alte vremi, d-na Aurora Fătu sea­mănă cu o fotografie de epocă. Va împlini în curând 92 de ani și crede că interviul pe care ur­mează să mi-l acorde este o datorie față de urmași. Istoria se pierde și tinerii nu mai știu care le-au fost rădăcinile. Apartenența lor la un neam. Vechi­mea. Tocmai de aceea, zilnic are grijă să nu lase în uitare nimic din ce s-a petrecut în viața ei. Ține minte fapte și oameni, amănunte și nume, ca și cum ar povesti un film pe care îl revede mereu. Un cinematograf pentru amintiri, în care îmi oferă, și mie, un loc.

Aurora Fătu s-a născut într-o familie de români din Bucovina de Nord. În 1944, când s-a apropiat frontul celui de-al doi­lea război mondial, era, împreună cu două dintre su­rorile ei, elevă la Școala Normală din Cernăuți. Pă­rinții și-au dat seama că vin vremuri grele și ca să le dea șansa de a-și continua școala în limba româ­nă, le-au trecut gra­nița la Rădăuți, cu puțin înainte de venirea ru­șilor. Ei n-au mai apucat să plece. Au rămas și-au îndurat deportarea în coloniile de mun­că din Don­bas și Siberia. Povestea refugiului, dar și amintirile din „raiul” trăit alături de părinți, fac parte acum din zestrea pe care Aurora Fătu dorește s-o lase ne­poatelor ei. O biblie de familie, care să împie­dice uitarea.

Bucuria sărbătorii

„Amintirile primilor ani petrecuți în Tereblecea îmi încălzesc și acum iarna vieții. Fotografiile din albume mă ajută să-mi amintesc. Atâtea am trăit, atâtea s-au schimbat de-a lungul anilor, atâta vreme a trecut de-atunci, încât am impresia că e ca și cum aș povesti acum despre altcineva, nu în­tâmplări din propria mea viață. Socotește dumnea­ta: sunt năs­cu­tă în anul 1931, vara, într-o familie de mare omenie. Trăiam într-o casă încăpătoare, bu­nă, îm­preună cu bunicii, și gospodăria noastră era îndestulată, pentru că tata a fost un om tare muncitor. Era specialist în prepararea untului de bună calitate, și avea mulți clienți. Am și acum per­gamentele de la fabrica lui. Și noi, copiii, aveam îndatoriri după puterile noas­tre. Toți mun­ceam, mai ales înaintea marilor sărbă­tori, când toată casa era în fierbere. Mă trezeam la primele zgomote care se auzeau în bucătărie, îna­inte încă de a se lumina de ziuă. Patul meu era așe­­­zat lângă șprahait, soba mare cu cup­tor. Dormeam în același pat cu sora mai mare, Valeria. În patul care dădea spre grădină dormeau mamuca, bunica și sora Elena, iar Nuța, care era cea mai țâfnoasă dintre noi toate, dormea singură. Ma­muța și tatuța dormeau în altă încăpere. Din pat, la lumina pe care o dădea focul, o vedeam pe mamuca pregătind cele tre­buitoare. Când se gătea pentru sărbători, mamuca punea în rând cu oalele pentru noi și o oală de lut, întărită cu plasă de sârmă. Aceea era oala lui Hans. În ea aș­ternea binișor, pe frunze de varză, o sută de „găluște”, adică sarmale, care în­con­jurau un ciolan mare de porc. Oala o dăruia familiei lui Hans și a Helgăi, prieteni buni cu noi, care mai primeau pe lângă asta și un cas­tron mare de răcituri. Hans era fratele primarului Fritz Hubic, aus­tri­ac, bun prieten cu tata. Era înne­bunit după „gă­luș­tele” făcute de ma­mu­ca. La schimb, Hel­­ga ne dăruia o cutie mare plină de turtă dulce. E­rau mai multe nea­muri în co­mu­na noastră, aus­tri­eci, polonezi, u­crai­neni, ro­mâni. Ne-am înțeles bi­ne cu ei, n-am a­vut ni­ciodată pro­bleme, certuri sau vorbe de mân­tu­ială. În 1939, mul­te din cele pes­te două sute de fa­milii de austri­eci au plecat în țara lor, s-au repatriat înainte de venirea rușilor. Nu i-am mai vă­zut nicio­dată. Răz­boiul a zăpăcit to­tul. Ni­mic n-a mai fost ca înainte. S-au rupt dintre noi bucuria și în­țele­gerea, au ră­mas întunericul, spai­ma și dispe­ra­rea.

Cele mai fru­moase amintiri le am de la marile sărbători. Chiar da­că au trecut Cră­ciu­­nul și Anul Nou, eu le am în suflet tot timpul. Ard acolo ca o lumină. Vă poves­tesc puțin, ca să știți ce-am pierdut. Tata adu­cea bradul din pă­dure și surorile mai mari, Valeria și Lenuța, îl împo­dobeau. Bunica era responsabilă cu tot ce se făcea la cuptor. Parcă o văd cum își pre­gătea cu o seară înainte făina de grâu și drojdia pen­tru colaci și colăcei, pe care, după copt, îi un­gea cu miere, ca să fie dulci și doriți de co­lindători. Frământa ma­muca mult aluat, îl pu­nea la dospit, aproape de șprahait, lângă sobă, la căldurică, și când îl împăr­țea, rupea mai întâi o bucată din care Valeria făcea pampuște, gogoși, apoi alta, din care mămuța cocea pelincile Măicuței Domnului, dulce de post. După aceea ne împărțea și nouă, fetelor, aluat ca să ne facem colăceii noștri. Valeria primea aluat pentru cinci colăcei, Lenuța, pentru patru, Nuța pentru trei, eu pentru doi. Fiecare trebuia să for­măm, să împletim cât mai frumos colăceii, să nu-i facem strâmbi, să-i punem apoi în tăvi la copt și să-i ungem cu miere, mac și nuci. Mai târziu, ne așezam    la fereastră, ca să vedem colindă­torii, stelele care clipeau, nin­soarea și copacii aco­periți de omăt. Mama împo­dobea întotdeauna geamurile de Crăciun cu niște îngerași decupați din carton, iar între geamuri așeza mușchi verde, adus din timp din pădure, peste care presăra spoială, staniol tăiat mărunt. De multe ori adormeam acolo, la fereastră”.

Ultima cină

„Prăpădul a venit într-o toamnă. Era brumă și frig, dar tatuța m-a tri­mis cu oile pe câmp, ca să se mai dezmor­țească. N-am stat mult și când am in­trat în casă, am văzut ciubărul mare, pus în mij­locul bucă­tăriei, plin cu apă caldă. Sora mea era deja spălată, am urmat eu, apoi mama ne-a dat hai­ne cu­rate și groase ca să ne îmbrăcăm, ciorapi groși, fustă de lână, căciulă și paltoane. Lân­gă ușă era pregătită o valiză din aceea de carton, cu merinde. „Mer­­­geți la școală la Rădăuți”, ne-a zis mama. Nu ști­am noi că începuse războiul. Nu ști­am de rușii care se apro­­piau. Înainte să ple­căm, ne-a făcut o cină cu pârjoa­le și cartofi. As­ta a fost ultima mân­care din casa pă­rin­teas­că. Când s-a în­nop­tat, am mers câțiva kilo­metri până la o casă unde erau strânși vreo patruzeci de oa­meni, toți pregătiți cu bagaje.

A venit apoi cineva cu o căruță și ne-a trecut, pe rând, Siretul. Mama a rămas dincolo, dar ne-a dat în grija unui om, și-apoi, cu la­crimi pe față, ne-a binecuvântat înainte să plecăm. După ce-am trecut râul, am por­nit mai departe, pe jos, spre Mă­năs­tioara, un­de era gra­nița cu Ro­mânia. Că­lăuza noas­tră era un negustor de vite care îi cunoștea pe grăniceri. Am mers mai bine de două cea­suri pe jos. Era tare frig și se vedeau toate stelele, Carul mare, Carul Mic, Ba­laurul, le recunoșteam așa cum ni le arătase tă­tuța, de-atâtea ori. Și-acuma, când le văd pe cer, îmi amintesc de groaza acelui drum. Eram spe­riate, sin­gure printre străini. Am stat câteva cea­suri într-o casă pă­răsită din Mănăs­tioara și apoi, pe furiș, călă­uza ne-a trecut granița. O vreme am fost găz­duite de mama ne­gus­torului care ne-a ajutat. Tot el ne-a făcut rost de ade­ve­rințe    false cu care ne-a în­scris la Li­ceul de fete din Rădă­uți.

De-acasă, părinții ne tri­mi­teau pro­vizii prin evreii negustori ca­re treceau granița. Dar, la un moment dat, rușii au ocupat zona și atunci am rămas fără bani și fără mâncare. Diri­ginta ne-a trimis la un internat, unde am ajuns în Ajunul Crăciunului. Fetele celelalte erau în vacan­ță. Directoarea de acolo ne-a dat opt surcele ca să facem foc, un pumn de fa­sole pestriță, o ceapă și o lingură de un­tură, să ne facem mâncare sin­gure. N-am putut. Lemnele erau ude, fasolea n-a fiert, pâi­ne n-aveam. În loc de mân­­­care, am umplut far­furia cu lacrimi. Ne-am culcat flămânde, în frig,    cu gândul la Crăciunurile petrecute în raiul de acasă. Așa a fost primul Crăciun de refugiate și până când ne-am făcut un rost au mai urmat și altele, înecate în lacrimi și sărăcie. Fără co­linde, fără colaci, fără pă­rinți. Ne-am străduit să res­­pec­tăm dorința părin­ților noștri care mereu ne-au spus să punem învă­ță­tura pe primul loc. «Ni­mic nu-i mai de preț ca învățătura», zicea tătuța când făcea câte o pauză de citit. N-avea, săracu, vre­me prea multă de petre­cut cu cărțile. Gos­podăria era mare, lăp­tăria cerea muncă zilnică, de sărbători mai prindea câte un răgaz doar pentru el. Atunci ci­tea. Am avut pă­rinți fru­moși, tă­tuța era un bărbat înalt, avea o voce do­moală și mereu o vorbă bună de spus. Ma­muța era sub­țirică, deli­cată, mai timidă. Tătuțului îi plă­cea să ci­tească și să fie la zi cu știrile. Atunci când ne-am văzut departe de casă, fără vorba lor sfătui­toare, fără grija lor, ne-am străduit să-i urmăm sfa­tul. Am în­vățat, așa sărace și amărâte cum am fost, am terminat liceul, am dat bacalau­rea­­tul și apoi examen de ad­mitere la fa­cultate. Suntem toate li­cen­țiate, două am ter­minat ASE-ul și alte două Filo­logia. Nu i-am făcut de râs pe dragii noștri părinți, care au rămas în Bu­covina, sub ruși, în anii aceia grei, în care au avut de suferit cât pentru zece vieți”.

Calvarul celor rămași

„Tu, copcilă, s-a întors mă-ta din cri­ma­nar?”, m-a întrebat într-o zi un om din comuna noastră, pe care l-am întâlnit pe stradă în Rădăuți. Habar n-am avut ce-a vrut să zică. De-abia după pai­spre­zece ani, când am avut voie să mă întorc într-o scurtă vizită la casa părintească din sat, am aflat că după ce ma­ma a reușit să ne trimită în Româ­nia, fabrica de unt a tatii a fost confiscată de ruși, tata a fost deportat în Don­bas, unde a lucrat în mină, și mama a fost tri­­misă în Siberia, la Ir­kuțk, aproape de Lacul Bai­kal, la tăiat de păduri. Sora noastră mai mică, Olga, avea doar trei ani când mama a fost de­por­tată. Ea a rămas cu bu­nica. Tata s-a întors bol­nav tare, mama a mai stat trei ani, după ce el a ajuns acasă.

Când i-au dat dru­mul, au scos-o pe poar­ta lagărului cu doi pești sărați, o pâine us­cată, fă­cută parcă din ru­meguș, și puțin za­hăr cubic. No­ro­cul ei a fost că i-au lă­sat pu­foai­ca groasă și ciz­mele de pâslă cu ca­re s-a apă­rat de ge­rul grozav. Dru­mul a durat două luni și când a in­trat în sat, ieșea lumea la poartă s-o va­dă. Plân­geau oamenii, dar nu i-a lăsat să se apro­pie de ea, era plină de rapăn și de păduchi. Tă­tuța i-a pus ciu­bărul în șură, a încălzit apă, a spălat-o, a tuns-o și i-a aruncat părul și hai­nele pline de pă­duchi în foc, în mijlocul curții, apoi a uns-o cu gaz. S-au prins în brațe și au stat așa, în ogradă, până au răsărit peste ei stelele”.

Epilog

După paisprezece ani de la ple­carea din casa pă­rintească, Aurora Fătu a avut voie să-și viziteze pă­rinții. Când a intrat în casă, ma­ma tocmai răs­turna mă­măliga în mijlocul me­sei, ieșeau aburi fier­­binți din ea. Aceasta e ima­ginea care a rămas în min­tea d-nei Fătu pen­tru tot res­tul vieții. „Ne-am strâns emo­ționați în ju­rul mesei, ne-am ru­gat, am mân­cat, am plâns și am râs. A fost bucu­rie mare. Eram din nou reu­niți. Am retrăit tot ce ne-a fost interzis și furat ani de-a rân­dul. De-aceea, acum, la finalul vieții mele, zic că nu este vis mai scump de­cât în­toar­cerea Buco­vinei de Nord și a Basa­ra­biei la România. Poate așa, sufe­rința și la­cri­mile miilor de oameni chi­nuiți, rupți de nea­mul și de țara lor, să fie alinate”.