– Printre comunele care au prosperat după revoluția din 1989, se numără și Dumbrăvița, în mare parte datorită vecinătății cu Timișoara, marele oraș din vestul țării. Traiul este urban, însă așezarea de oameni bogați mai păstrează ceva din farmecul rustic de odinioară. Cum a ajuns Dumbrăvița în topul celor mai bogate comune din România? –
Statistică uluitoare
Urc într-un taxi, în Piața 700 din Timișoara, și îi spun șoferului să mă ducă la Dumbrăvița, în fața primăriei. Ne luăm cu vorba și nici nu-mi dau seama când ajungem la destinație. Între Timișoara și Dumbrăvița nu există câmp liber, o fâșie de teren care să le despartă: limita dintre cele două unități teritorial-administrative este o… stradă. Da, o stradă lungă de câțiva kilometri, care își schimbă denumirea din loc în loc: str. Phoenix, str. Grigore Alexandrescu, str. Constructorilor. Doi vecini care locuiesc de o parte și de alta a străzii, atât de apropiați încât își pot trimite unul altuia avioane de hârtie sau pot să schimbe câteva vorbe de la balcon au apartenență administrativ-teritorială diferită: unul locuiește în Timișoara, altul în Dumbrăvița. În birourile primăriei comunale nu intri după cum te taie capul. Trebuie să faci o solicitare, să vină un funcționar să te preia. Dacă ești un cetățean cu anumite probleme de rezolvat, apelezi la ghișeul unic, plus alte câteva ghișee, care sunt deschise permanent pentru tine. Viceprimarul localității, Sergiu Grui, mă conduce spre birou, o încăpere luminoasă, mobilată simplu. Pe o masă, o planșă cu harta Dumbrăviței. „În 1990, erau în sat aproximativ 2.000 de locuitori. În 2023, suntem 20.000 de locuitori. Peste zece ani, dacă acest ritm de creștere se va păstra, vom fi 40.000”, îmi spune tânărul viceprimar, care s-a mutat în Dumbrăvița din Timișoara, cu mai mulți ani în urmă. De fapt, creșterea spectaculoasă a populației acestei comune, situată pe o palmă de pământ între Pădurea Verde și râul Beregsău, a avut loc în ultima decadă: în 2011, erau aici sub 8.000 de locuitori. Acum sunt 20.000, cum am spus. Cei mai mulți dintre locuitori sunt timișoreni care au abandonat traiul în marele oraș și s-au stabilit aici, unde e mai mult spațiu de mișcare, e aer curat, un mod de viață care se apropie mult de cel din suburbiile orașelor americane. Ei trăiesc într-o comună, dar stilul de viață și activitățile lor sunt orășenești. Mulți sunt antreprenori sau lucrează în firme în poziții de top. Pe măsură ce au cumpărat terenuri agricole și au construit locuințe, Dumbrăvița rurală s-a restrâns până aproape la dispariție.
Un miracol edilitar
Obârșia Dumbrăviței are gust de paprika și ritmuri de csárdás. La sfârșitul secolului XIX, autoritățile de la Budapesta (era în toi epoca dualismului austro-ungar) au decis să înființeze în Banat câteva așezări cu populație adusă din Ungaria. Indiferent care au fost motivele, mai mult sau mai puțin oficiale, 133 de familii din orașul Szentes au fost convinse să se strămute pe terenurile din nordul Timișoarei, după ce zona fusese, în mare parte, despădurită ( Pădurea Verde actuală este o rămășiță a unor codri mult mai întinși). Noul sat s-a numit chiar așa, Pădurea Verde (Vadászerdő). În 1911, la cererea repetată a locuitorilor, așezarea a primit numele oficial de Újszentes (Senteșul Nou). După Al Doilea Război Mondial, a fost folosită denumirea în română, Senteșul Nou, apoi Sântești și Uisenteș, iar în 1950 i s-a spus Dumbrăvița, și numele acesta i-a rămas până în prezent. Ciudate sunt căile istoriei și ale toponimiei: satul ungurilor din marginea Pădurii Verzi a primit, în cele din urmă, o denumire românească de origine slavă! În anii agriculturii colectiviste, nou-veniți din diferite zone ale țării s-au pricopsit în Dumbrăvița cu loturi de casă date de autorități și s-au împământenit aici, pe la marginea de apus a vechiului sat. În 1973, a fost construită prima școală cu predare în limba română, după ce, timp de aproape un secol, a funcționat aici o școală cu predare în limba maghiară, la care se înscriau, însă, și elevi români. Pe atunci, Dumbrăvița era încă o așezare țărănească, localnicii, legumicultori harnici și vestiți, vindeau tomate și verdețuri în piețele Timișoarei. Între satul din marginea Pădurii Verzi și capitala Banatului se întindeau lanuri de porumb. În jur erau holde de grâu, răzoare cu ceapă verde. A venit revoluția din decembrie 1989, retrocedarea terenurilor agricole, apoi tranziția spre capitalism și, în cele din urmă, capitalismul adevărat, cu puzderie de firme, cu bănci, cu afaceri imobiliare și firme de construcții. Atunci s-a pornit valul de orășeni spre Dumbrăvița. În 2013, un studiu sociologic făcut la București prezenta Dumbrăvița drept cea mai bogată comună din România!
Biciclistul de la semafor
Pe un arc de timp de 100 de ani, românii au ajuns majoritari: peste 70%. Maghiarii sunt în procent de aproximativ 14%, restul – alte minorități etnice: sârbi, șvabi, etc. Comuna este, în același timp, și multiconfesională. Localnicii conviețuiesc în pace, o caracteristică, de altfel, a întregii regiuni bănățene.
Stau în biroul viceprimarului și vorbim despre Dumbrăvița, care, afară, trebăluiește. Încă se construiește aici, sunt blocuri la roșu, comuna este în expansiune. Recent, primăria a obținut două finanțări prin PNRR, pentru construirea unui centru de colectare a deșeurilor cu aport voluntar și pentru renovarea clădirii primăriei (cu o vechime de 100 de ani), în valoare totală de 5,2 milioane lei. Tot cu bani din PNRR va amenaja 6 km de piste de bicicletă, având la dispoziție un buget de 2.406.176 lei, fonduri europene. Cu 1.106.000 lei alocați de Administrația Fondului pentru Mediu, vor fi înființate stații de încărcare a mașinilor electrice. Una, înființată de primărie, cu ceva timp în urmă, este funcțională. În Dumbrăvița sunt deja 500 de mașini cu motor electric. În baza unui proiect comun cu Timișoara, ar urma să fie deschisă o linie de troleibuz, electrică, pe strada principală, până la capătul Dumbrăviței. Mai e de lucru pentru asfaltarea străzilor: comuna are nu mai puțin de 160 de km de străzi. „Nu vă temeți că Timișoara va ridica pretenții, într-o bună zi, și va voi să vă înghită?”, întreb. „Cred că sunt discuții pe acest subiect, dar asta nu se va putea decide decât prin referendum”, îmi răspunde viceprimarul, care mă conduce înapoi în holul de intrare în primărie, acolo unde cetățenii depun actele la ghișeul unic. Traversez strada largă și intru în parcul vast, dominat de Biserica reformată, construită în 1898, pentru ungurii strămutați atunci din Szentes. Turnul se ridică mândru peste puzderia de vile și blocuri construite în ultima decadă. Alături, lăcașul de cult romano-catolic nu are turn, este o ciudățenie arhitecturală, în timp ce biserica ortodoxă are un turn modern, fără cupolă! Plec într-o incursiune prin labirintul Dumbrăviței, descopăr o casă veche, țărănească, martor al începuturilor, dar și vile camuflate de vegetație. „Toate acestea se întâmplă fiindcă oamenii vor să fie fericiți”, îmi spun. Mai merg un pic și zăresc un domn în vârstă, ținând o bicicletă de ghidon, la semafor. E încă roșu și alerg să-l prind, să nu apuce să încalece, la verde, și să se ducă. Sper să aflu o poveste senzațională despre Dumbrăvița, de la acest locuitor în etate, pe care-l cred de-al locului, născut aici. „M-am mutat abia de doi ani aici”, mă tuflește răspunsul lui. „Păi, de obicei tinerii se stabilesc aici”. „Da, eu am venit aici din Gorj, ca să fiu aproape de fiica mea, stabilită în Germania, să mă poată vizita. Noi suntem șvabi”. „Și eu sunt născut în Gorj”, îi spun, ca să mă împrietenesc cu el, simțind că sunt pe cale să prind o poveste unică. „La Târgu Jiu aveam prieteni, ne vizitam, ieșeam la petreceri. Aici, mai schimb o vorbă-două cu vecinii și cam atât”. Simt că e nefericit. Ochii i se umezesc, dar își stăpânește emoția. Sare pe bicicletă și se pierde prin labirintul Dumbrăviței, cu povestea lui tăcută cu tot.
