Dranița lui Păsătic

ROMÂNI CARE AU REUȘIT

Model de rai

Am fost în Brebul Maramureșului, satul cel mai vechi și neschimbat din nordul cel mândru al țării. Zici că însuși Dumnezeu a trecut pe acolo și l-a luat drept model pentru rai.    Că par­că-i prea multă frumusețe, prea multă liniște și-un sentiment de viețuire în afara timpului…

Nu-s asfaltate ulițele din Breb. Nu pentru lux și asfalt vin aici turiști din toate colțurile țării și ale lu­mii. Vin pentru căsuțele vechi de lemn, ne­stri­cate, ca prin minune, pentru gardurile îm­pletite din răchită mlădie, pentru bucatele locu­lui, cu nu­me ciudate, pentru pălinca aromată, din prune sau mere, cu care sunt omeniți mu­safirii, pentru cete­rașii care fac să joace și pie­trele… Și, nu în cele din ur­mă, vin pentru meș­teșugarii bătrâni, artiștii-ță­rani care se-ncăpățâ­nea­ză să țină vie tradiția, să spele lâna în coșuri de nuiele până să o țeasă-n răz­boaie, să cio­pleas­că bârne și acoperișuri de lemn. Oameni încăpă­țânați să-i arate lumii de astăzi frumusețea sim­plă și curată a trecutului.

Ger, fum și steregie

Într-o curte largă stau stivuiți, șiruri-șiruri, buș­teni de brad și bucăți de lemn, legate cu sârmă. Egale ca lungime și subțiri, mi-e ușor să re­cunosc dranița folosită și astăzi, în Maramu­reș, pentru în­velit casele. I se spune draniță, șin­drilă sau șiță, după zona țării în care este folosită și, din ce în ce mai rar, produsă. Prin multe trece trunchiul unui copac până a ajunge foița cu care, bucată lângă bucată, se realizau acoperișurile cele mândre și trainice din stră­vechime.

În casa cea micuță, din mijlocul curții, e foarte cald. Focul duduie în soba de fontă, lângă care trei bărbați par a se juca cu lemnul. Sunt ve­seli, po­vestesc întruna, în timp ce mâinile li se mișcă fără oprire, transformând butucii cei groși în foițe aproape translucide.

„Bine-ați venit la noi! Haideți să vă arătăm ce facem aici!”, îmi spune Mihai Cupcea. I se spune „Profesorul”, poate și pentru că e cel mai în vârstă dintre cei trei. E pensionat de câțiva ani, după ce-a lucrat o viață la mina din Cavnic. Un accident nefericit, întâmplat cu pu­țin înainte de închiderea minei, l-a dus aproape de pragul morții. „Acum îs bine, lău­dat fie Dumnezeu! Și lucrez aici, că nu mi-e frică de muncă și tre­buie să ne mai și completăm venitu­rile, că-i tare grea viața și nu ne putem descurca altfel”.

Neîntrebat, îmi deslușește apoi secretul lemnului și-al trăiniciei acope­rișurilor din draniță. „Pe vremuri, co­pacii se tăiau numai în ianuarie-fe­bruarie, când nu era sevă în ei, și asta le conferea o rezistență extraordinară. În plus, mai demult, căsuțele aveau acoperișurile mai înalte, cu o în­cli­nație mai mare, iar apa nu avea cum să băl­tească pe ele, să le facă putrede. Toate casele aveau pod, unde ieșea fumul de la sobă, ca să afume carnea de porc. Doar că fumul acesta se depunea, în timp, și pe bucățile de dra­niță ale acoperișului, steregia aia ajungea să fie groasă și de un deget, ceea ce asigura o re­zis­tență cres­cută, dar și o izolație perfec­tă”.

Împărțirea la doi

Mihai Cupcea ia un butuc de brad și-l transformă, din câteva lovituri, într-o grămadă de dranițe. Într-o mână are un fel de cuțit, cu o lamă lungă și foarte bine ascuțită, iar în cealaltă, un cio­can mare, de lemn. Așea­ză la­­ma cuțitului pe butuc, cât să-l împartă în două, apoi, cu câteva lovituri scurte cu cio­canul, îl face bucăți, fâșii din ce în ce mai mici. „Întâi bu­­tucul, apoi fie­care bucată, le împărțim în do­uă, numai așa lovim și tăiem, ca să iasă, la sfârșit, egale cu toate.” E și asta o filosofie de viață, gândesc: să împarți mereu la doi, ca lucrurile să fie egale și echilibrate și, mai ales, incredibil de rezistente în timp.

Astfel drămuite, bucățile de draniță sunt așezate apoi pe „pișcătoare”, un butuc mai mare, cu un șanț pe mijloc, în care, puse ușor înclinat, sunt trase prin cuțit încă o dată. Întreaga opera­țiune pare extrem de simplă, dar cei trei mă asi­gură că nu e așa. E nevoie de îndemânare, aten­ție și, mai ales, drag de a face așa ceva, bucurie de a lucra cu lemnul.

Când stiva de dranițe e suficient de mare, meșterii încalecă pe „cal”, un fel de scaun lung, cu un mecanism asemănător unei guri de cro­codil, dacă-mi e permisă comparația. Fiecare draniță e pusă între fălci și, cu o altă unealtă – un cuțit cu lama lată, ușor curbat și cu două mânere verticale – este modelată, la unul dintre capete. Pentru acoperișuri de troițe, se face modelul în două-trei colțuri, pentru biserici, cel numit „cioc de rață” sau „coadă de rândunică”, iar pentru casă, cel rotunjit sau în formă de „V”, după dorința celui care cumpără. În medie, cam 1000 de bucăți de șindrilă pe zi ies din mâinile fiecăruia din cei trei meșteșugari, într-un pro­gram de lucru de opt ore. „Eu am ajuns să fac cele mai puține, cam 1000 de bucăți, ăștia tineri, pe care i-am învățat meserie, dacă se ener­vează, fac și 2000 de bu­căți într-o zi”, spune râzând „Pro­fesorul”.

Afacerea lui Păsătic

Administratorul firmei e Pe­tru Tiran. În sat, lumea-i spu­ne „Păsătic”. Are 56 de ani și, din 2005, a transformat meș­teșugul draniței în afacere. E cam scump la vorbă. „Meș­te­șugul ăsta l-am deprins de la pă­rinții și buni­cii mei, și ei tot cu asta se ocu­pau. Încercăm să ducem mai de­parte moște­ni­rea, cu fa­mi­lia, cu prietenii, cu vecinii, atât cât se poate. Eu spun că merită, pentru că facem ceva frumos, păstrăm tra­di­ția și avem și un oarecare câștig financiar. Au fost și vremuri mai bune, sperăm să mai vină, dar acum, pare din ce în ce mai greu, că prețul lem­nului s-a triplat, iar pe piață apar mereu tot alte și alte modalități de acoperire a caselor, mai ieftine, dar nu neapărat și mai rezistente decât lem­nul”.

Comenzi au din toată țara, de la persoane fizice, de la biserici, instituții, muzee, pensiuni. Au avut și din Franța clienți: ani la rând, până în pandemie, venea un francez și cumpăra câte 10-15 mii de bucăți, câte încăpeau într-o dubă. Ba și în Belgia au trimis, la români de-ai noștri, stabiliți acolo. Uneori e nevoie să pleci de acasă, ca să știi ce-ai pierdut…

Mă simt și eu întoarsă la obârșii, în Breb. Aș­chii de lemn aurii sar în toate direcțiile. Scântei de soare, venite de departe, din vremuri când satul românesc guverna frumusețea lumii.

Petru Tiran poate fi contactat la tel. 0726/168.271