OANA CĂTĂLINA CHIȚU (Cântăreață stabilită în Germania): „Sunt româncă şi-mi place la nebunie!”

„Trăiesc la Berlin de 30 de ani, dar abia aștept să cânt în țară”

– Te-am urmărit cu încântare la Festivalul Şa­raimanic din Brezoi cântând muzică româ­neas­că interbelică. Te știam la Berlin, în Germa­nia…   

– Mulţumesc, în primul rând, pentru acest in­ter­viu care mă onorează şi mă bucură peste măsură. Aşa este, trăiesc în Germania, unde eu şi colegii mei suntem extrem de solicitaţi (chiar dacă noi cân­tăm în limba română muzică româ­nească interbelică). În România venim mult mai rar, și de aceea, accept cu bucurie invitațiile. Vina este a noastră: cred că ne-ar trebui un im­presar care să se ocupe nu­mai de con­certele din ţară. Trăiesc la Berlin de peste treizeci de ani, cariera mea acolo s-a conturat, iar internetul este singura mo­dalitate prin care ne puteţi urmări progra­mul concertelor. În schimb, de fie­care dată când venim, pri­mirea e ne­maipomenită. Aşa cum spuneai, am fost la Şaraimanic, iar publicul a fost grozav. La fel s-a întâm­plat când am avut evenimente organizate prin in­ter­me­diul Ambasadei germane la Bucu­reşti. Sper să se înmulţească apa­riţiile în ţară, mi-ar plăcea să cân­tăm la Timi­şoara, la Sibiu…

O fericire absolută: Humulești

– Ești moldoveancă, născută în Hu­mu­lești. De ce te-ai pornit din satul lui Crean­gă, spre lumea lar­gă?

– Sunt bucuroasă că-mi pui aceas­tă întrebare. Nu m-a întrebat nimeni până acum despre copilăria mea. Sunt extrem de fericită să pot spune că am avut una exact ca a lui Creangă. În vremea când eram co­pilă, viaţa în Humuleşti nu era prea diferită de cea a scriitorului, ba, câteodată, am im­presia că Ion Creangă nu a avut timp să scrie chiar totul, era și greu, universul de-acolo e fabulos. Tot pe malul Ozanei am copilărit și eu, mergeam la ea prin grădina bunicilor. Şi iarna, nu numai vara. Ne dădeam pe gheaţă, pe der­de­lu­şurile ce se formau pe malul apei. Nu de puţine ori se rupea gheaţa şi ne în­tor­ceam aca­să cu hainele scoarţă. Toată copi­lăria mi-a fost joacă şi râsete. Din fericire, părin­ții ne lăsau pe-afară cu nemiluita, nu ne pu­neau deloc la trea­bă, spuneau că ne va veni rândul să mun­cim, când creş­tem. Așa că, alături de fratele şi sora mea, ţo­păiam cât era ziua de lun­gă, eram veseli şi copleşiţi de dragos­tea pă­­rinţilor. Am numai amin­tiri de fe­ricire absolută din acele vre­muri. Doar comunismul, pe care l-am urât din tot sufletul, îmi întunecă puţin amin­­tirile idili­ce.

Vaca din gura broaștei

– Cu cântatul când te-ai însoțit?

– Încă de la grădiniţă. Și tot de atunci am obiceiul de a-mi imagina tot ceea ce cânt. Țin minte, de pildă, că in­terpretam o melo­die despre o broscuţă care avea o gură mare cât o şură. Spun că o interpretam, fiindcă în capul meu era o adevărată punere în scenă, eu chiar vedeam şura lui tata în gura acelei broscuţe, cu tot ce avea tata în ea. Chiar şi o vacă am ţinut în acea şură, imaginaţi-vă ce univers era în mintea mea, cu vaca în gura broaștei. Când am crescut mai mare, am început să cânt în corul bisericii cu acelaşi patos, urmându-l pe tata. Am cântat şi în şcoala generală, dar nu cu aceeaşi plăcere, ba chiar am renunţat la un mo­ment dat, nu-mi plă­ceau cântecele comuniste. Aşa m-am ales cu prima mea notă de doi, fiindcă nu m-am mai dus la cor. La liceu, în schimb, m-am dat în spec­tacol încontinuu. Imediat după Revoluţie, am înfiin­ţat un cor frumos în Humulești, se cântau co­lin­de pe voci, mi-a plăcut tare mult. Apoi am plecat în Ger­mania, urmându-mi dorinţa arzătoare pe care am avut-o mereu, de a vedea lumea şi de a cunoaşte cât mai mulţi oameni. Îmi doream să devin voluntar în Africa. De mică visam să cunosc, dacă s-ar fi pu­tut, lumea întreagă, oameni de toate naţiile, poveştile lor, o fascinaţie pentru diversitate, pe care nu am pier­dut-o niciodată.

Berlin, raiul pe pământ

– Într-un târziu ți-ai fixat rădăcinile la Berlin. De ce chiar acolo?

– Surprinzător, am găsit acolo tot ce cău­tam. Oraşul acesta este atât de cosmopolit, încât mi-a dat ocazia să cunosc toate popoarele la care visam eu. Am fost fermecată. „Berlinul este un sat”, aşa spun nemţii şi au mare dreptate. Este minunat împărţit în cartiere, oamenii se cunosc între ei, se creează o in­timitate ca la sat. Eu sunt prietenă cu brutarul, cu bă­iatul de la cafenea, cu florăreasa… Berlinul e foar­te diferit față de restul Germaniei, nu poţi să-l com­pari cu München, cu Frankfurt sau Köln, oraşe tipic nemţeşti. Am observat asta cel mai bine în turnee, urmărind cu mare atenţie oamenii din public. Calzi, empatici, expansivi în Berlin; reţinuţi, serioşi, în restul ţării. Pur şi simplu, Berlinul e artistic, des­chis, luminos, empatic, iar acest lucru se datorează oa­me­nilor care-l locuiesc şi care provin din toate colţurile planetei. Aveam 21 de ani când am ajuns în Berlin, în 1991. Zidul încă avea pe el praful rămas de la dărâmare, schimbarea era foarte proaspătă. Dar chiar şi aşa, mie, venită dintr-o ţară comunistă, mi se părea ra­iul pe pământ. Toată lumea la care vi­sam era în­gră­mădită într-un singur oraş, de aceea am rămas.

Tangourile din beci

– Iar după ce te-a sedus el pe tine, ai sedus tu Berlinul, cântându-i tangouri românești. Cum a apă­rut dragostea asta a ta pentru muzica inter­belică românească?

– Tata lucra în singurul restaurant din Humuleşti, deci era o persoană la care lumea venea să-şi verse amarul, dar şi să se distreze. Preoţii, profesorii, oa­menii de rând, toţi veneau la tata, mai ales că aveau cu cine vorbi, fiind un om şcolit. Când se legau prietenii, tata îşi lua amicii şi coborau în beci, la un pahar de vin. Unul, două pahare şi începea cântarea. Tata cunoştea multă muzică, muzică lău­tărească, dar mai ales tangouri. Aşadar, tangourile pe care le cânt azi au fost auzite prima dată la tata, în beci. Pe atunci nu se dădeau la radio nici Maria Tănase, nici Cris­tian Vasile, dar noi ştiam de ei. În plus, mama fusese la câteva concerte ale Mariei Tă­nase şi îmi vorbea despre ea ca despre o divă. Parcă îmi apărea în faţă când povestea mama. Începea cu aspectul cel mai important: vocea, una care-ţi răscolea toate simţu­ri­le. Apoi îmi spunea cât de fru­moasă era, ce prestanţă avea pe scenă. Ţinutele erau şi ele parte din poveste. Nu nu­mai cele tradiţionale, cât mai ales „veş­min­tele” celelalte, aşa cum le numea mama. Avea, dra­ga de ea, aşa o mirare, o plăcere să-mi spună despre lucrurile acestea, încât ele s-au lipit de mine într-un aşa fel încât, iată, peste ani, mi-au devenit viaţă, ca­rieră, pasiune.

– În ce fel s-a derulat cariera ta, de la fetiţa cu broscuţa, la inter­preta de tango?

– Eram studentă la Africanistică la Uni­versitatea Humboldt din Berlin, dar cântam tot timpul, aşa că era firesc să studiez şi muzică. Luam ore de canto în paralel. Cea mai mare influenţă asupra mea a avut-o Verena Rein, cântă­rea­ţă de operă şi profe­soa­ră la Universitatea de muzi­că din Berlin. Cinci ani am studiat împre­ună, ea m-a determinat să iau defini­tiv calea muzicii. Au urmat studii de pian în Kreuzberg, inima Berlinului, și studii vocale de jazz. Eu nu-mi do­ream să cânt altceva decât muzică tra­diţională balcanică, colinde, muzica zonei mele de baştină. Cum spuneam, Berlinul e un sat cosmopolit, aşadar, nu mi-a fost greu să găsesc oamenii potriviţi pen­tru o formaţie. Au fost mulţi mu­zi­cieni de valoare cu care am cântat, dar când l-am cunoscut pe acordeo­nistul Dejan Jovanovic (ori­ginar din Serbia), când l-am ascultat prima dată, pur şi sim­plu, am rămas mută. Este genial! La început am cân­tat nu­mai cu el, dar în timp s-au adăugat și alții, toți muzicieni grozavi. Împreună cu ei am format Oana Cătălina Chiţu Trio. Mai nou, îl avem ală­turi pe marele ţambalagiu Valeriu Caşca­val, basa­rabeanul meu drag. Să nu uit de violonistul Anton Slavici, tot moldovean! Formația noas­tră e un mo­del de unire. Basa­rabia este un loc magic, în care ta­lentul creşte peste tot, ca iarba. De prin 2005, Ber­linul ne cu­noaș­te drept muzicienii care cântă „Tan­go-Bucureşti”. Îm­preună cu casa de discuri Asphalt Tango, am concer­tat apoi în toată Europa, dar am ajuns şi în lumea largă, până în Sin­gapore. Cu toţii trăim din muzică, adică din concerte şi din ateliere sau din ore parti­culare.

Trăim o Renaştere

– Cum explici că nemţilor le place atât de mult muzica veche românească? Nu prea au reputaţia unor romantici, darămite să se emoţioneze ascul­tând melodii în altă limbă…

– Eu cred că au şi ei dorurile lor. Muzica aceasta le stârneşte nişte melancolii care până la urmă sunt comune tuturor oamenilor. Eu mă uit în public de pe scenă, insistent chiar, privesc oamenii în ochi, pentru că vreau să-i simt, să le citesc gândurile. Se lasă duşi de atmosferă, îmi zâmbesc, uneori poate chiar plâng. Eu cred că „răceala” nemţilor este în­ţeleasă greşit. Poate sunt iniţial mai distanţi, mai pro­tocolari, dar se „îmblânzesc” imediat ce te cu­nosc. Par reci, pentru că sunt discreţi, nu-i intere­sea­ză ce faci, dacă nu te cunosc.

– Se explică dragul pentru astfel de muzică şi din dorinţa oamenilor de a se întoarce la valori sigure, la o muzică frumoasă, cu folos sufletesc?

– Absolut! Mă bucur că spui asta, fiindcă eu simt lucru ăsta peste tot în Europa, dar şi în lume. Am impresia că suntem martorii unei Renaşteri, fiindcă oamenii devin din ce în ce mai conşti­enţi de cum îşi conduc vie­ţile, din toate punctele de vedere, de la artă la hrană. Nu se mai consumă orice. Oamenii vor să ştie cât mai multe detalii despre ceea ce ascultă, ceea ce văd, ceea ce mă­nâncă. Com­pară, cercetează, şi e firesc să găsească substanţa cea mai solidă în trecut, în tradiţii. Observ şi o puternică întoar­cere către natură şi activităţi care să-ţi ofere echilibru mental. Văd miş­ca­rea aceasta şi în rândul tinerilor, ceea ce mă bucură cel mai mult.

Nemții de la Brezoi

– Vii des în România?

– Foarte des. Fie singură, fie înso­ţită de prieteni sau cu copiii mei, care vorbesc română cu accent de Humu­leşti. Vin foarte des.

– Făcând naveta între Germania şi Ro­mânia, ai o perspectivă mai lar­gă asupra țării. Am pro­gresat cât de cât?

– Sunt multe de spus. Un timp m-am întrebat cu tristeţe de ce, oare, au preluat românii atâtea „made” din Occident, lucruri fără substanţă. Am împrumutat imediat gus­tul pentru maşini scumpe, mâncare tip fast-food, haine de firmă, nimicuri materiale, cu care doar să ne fălim. La fel s-a întâm­plat cu casele vechi,    am început să construim nişte monştri de oţel, punând la pământ fru­museţile noastre de case tradiţionale. Chiar am suferit, dar ce puteam face eu?!… Tim­pul a trecut, greşelile au lăsat urme adânci, dar parcă, încet-încet, lucrurile se schimbă. Vin tare din urmă tineri care nu mai duc în spinare tarele comunismului, oameni edu­caţi, umblaţi, şi care înţeleg pericolul care ne paşte dacă distrugem tot ce e autentic. Dau un singur exemplu concret: prietenii mei de la Nedeea Vâl­ceană, o mică afacere de familie, legată de turism tradiţional şi echitaţie. Pentru mine, întâlnirea cu ei a fost o minune. Mama a murit acum cinci ani, tata era demult dus, iar pe mine mă cuprinsese, pentru prima dată în viaţă, spaima înstrăinării. Mi se rup­seseră toate rădăcinile, legăturile cu Humuleştiul, cu ţara. Fratele şi sora mea sunt tot în Germania. Am intrat în panică că voi pierde România din inimă. Ei bine, în pandemie, i-am cunoscut pe oa­menii aceştia (Mircea şi Gigi, un cuplu din Brezoi) care au creat ceva suspendat în timp. Pe Dealurile Călineştilor, în satul Odăi, au refăcut o casă veche, pe care au trans­format-o într-o ca­ba­nă. La Mii de Stele, aşa alintă ei locul acela. O casă, un cal şi un vis frumos. De la un cal, au ajuns azi la treisprezece, toţi sunt lăsaţi liberi să zburde pe toate dealurile. Oaspeții lor în­vaţă să călărească, merg pe mun­te că­lare, cu cortul. Mir­cea şi ai săi au ales să valorizeze tot ceea ce e vechi şi specific zo­nei. Se doarme la gră­madă, pe priciuri simple. Mân­carea e gătită la foc, numai cu produse din zonă. Ceaiuri din ierburi de leac, tot felul de mi­nu­năţii. Anul tre­cut am venit cu un grup de zece germani. Oa­menii care s-au în­scris la atelierele me­le de canto au primit această condiţie: ore­le se ţin în Româ­nia, în acest loc retras, departe de tot şi de o frumuseţe incre­dibilă. Nu vă spun ce reacţie au avut nemţii când au ajuns acolo. O zi le-a trebuit să se dumi­rească, nu le venea a crede că în Europa mai există astfel de locuri. Dimineaţa facem canto, apoi por­nim în dru­meţii, iar seara, o mămăligă, o carne frip­tă şi cântăm. Îm­preu­nă cu gazdele, care ştiu toate cân­te­cele zonei,    poezii pen­tru noaptea întreagă. Să le pot oferi asta străi­nilor care vin în ţara mea, să vadă cu ochii lor ce minuni încă mai avem, și să-mi fac şi meseria în acest mediu, îţi spun, sunt fericită până la mii de stele şi înapoi. Doar să le vezi privirea, când ne oprim în vârf de munte, facem un foc şi frigem o slană! Ei numai în basme au pomenit aşa ceva. Toţi cei care vin cu mine vor să se întoarcă în România, le povestesc prietenilor, rudelor, toţi vor să vadă cum încă mai există în Europa locuri sălba­tice, simple, cu valori şi tradiţii păstrate fru­mos. Evident că sunt şi în Germania, Austria, Elveţia trasee pentru drumeţii montane. Dar sunt atât de bine orga­ni­zate, atât de stricte, atât de „la dungă”, încât sen­timentul că eşti în natură sălbatică lipseşte aproape de tot. Una peste alta, eu sper să fie sau să apară cât mai multe astfel de afaceri în România. Da, până la urmă sunt afaceri, chiar profitabile, pentru că străi­nii vin grămadă în astfel de locuri, create cu respect pen­tru tradiţie şi natură. Aşadar, eu cred că mergem spre bine. Asta, dacă vă încre­deţi într-un om pozitiv ca mine, care, oricum, îşi trage binele şi spe­ranţa din orice mică minune. Eu, dacă mă întâlnesc pe stradă cu un om vesel şi schimb două vorbe, sunt feri­cită. Dacă cunosc pe cineva ca Mircea de la Vâl­cea, sunt convinsă că sunt mulţi ca el. Dacă-i ascult pe Corina Sîrghi sau pe Bogdan Simion cântând, atunci ştiu că muzica are viitor sigur în valoare, tradiţie şi profunzime.

– Povestea cu tradiția nu e ceva depășit? La ce bun să priveşti în urmă, când prezentul este atât de palpitant?

– Tradiția înseamnă suflet şi liniştea pe care ţi-o dă convingerea că ai locul tău în univers. Tradiţiile sunt de fapt poveştile noastre, cele care ne duc mai departe şi ne ajută să ştim cine suntem. Dar eu aş zice să ne ţinem de ele armonios. Nu-mi plac exa­gerările, lozincile şi extremismul. Este frumos să ştim care ne sunt tradiţiile, dar să rămânem deschişi la minte, atenţi şi la tradiţiile altora, pentru că aşa le vom înţelege şi mai bine pe ale noastre. Eu aşa gândesc lucrurile. Admiraţia pentru tradiţii este la mine una universală, m-a interesat dintotdeauna cum sunt toate naţiile, toate popoarele. Îmi place la nebunie să le observ identitatea, acest lucru mi-o întăreşte pe a mea. Poate de aceea eu am fost mereu extrem de fericită să le arăt oamenilor din toată lumea cine sunt şi de unde vin. Spun din prima că sunt româncă.

– N-ai avut niciodată complexul că ești din Europa de est?

– Sincer, când am hotărât să plec din Ro­mânia, mă întrebam şi eu: „Of, Oano, ce-o să faci tu, humuleşteanco, printre nemţii aceia moderni, culţi, umblaţi, cizelaţi?”. Mă temeam că mă vor privi ciudat, că nu voi face faţă. Ime­diat ce am ajuns, am realizat că nu era nici pe departe aşa şi de atunci încolo nu am mai avut nicio reţinere. Dimpo­trivă, am fost mereu foar­te în largul meu. Se reacţionează foarte bine când spun de unde vin, imediat mi se cer amă­nunte: „Cum mai e la voi? Cum vă merge? Ce ie frumoasă ai! Cum e cusută? Ce-am putea vizita dacă mergem în România?”. Sigur, există și români care au avut şocul occidentului, s-au adaptat greu, s-au ascuns de cine sunt. Nu am înţeles niciodată de ce. Chiar am studiat acest lucru şi în timp am ajuns la următoarea con­cluzie: eu ştiu cine sunt şi sunt mândră de asta, pentru că am fost crescută în conştiinţă de sine, fiindcă am copilărit sănătos, am simţit mereu o dragoste nemărginită din partea părin­ţilor. Concluzia mea este că lucrurile învăţate acasă sunt cele ce ne devin paşaport la matu­ritate. Mie mi-au oferit o identitate de nezdrun­cinat, mi-au pus o bază atât de bună, încât mă pot descurca oriunde, fără să mă dezic nicio clipă de faptul că sunt româncă. Dimpotrivă, e punc­tul meu de pornire în orice conversaţie. La fel e şi pe scenă. Lumea spune că am farmec, iar dacă acest lucru e adevărat, el vine din felul în care am fost crescută şi din poveştile pe care le spun pe sce­nă. Cânt în română, unui public ce nu-mi cunoaşte limba, iar înainte de fiecare melodie, eu le spun oamenilor povestea ei: despre ce este cântecul, des­pre atmosfera în care a fost creat, personajele lui. Se pictează astfel pe scenă o Românie frumoasă, romantică, hazlie. Mereu mă amuz cu publicul, am umor de Hu­mu­leşti, iar asta creează o legătură spe­cială între noi. Apoi cânt o doină şi râsul devine lacrimă, dar mie îmi place şi asta. Vezi, nu ştiu dacă răspund obiectiv întrebării tale, fiindcă atitudinea mea este una de neclintit: sunt româncă şi-mi place la ne­bunie!