S-au întors veverițele!

În plimbările pe care le făceam prin pă­dure, cu mulți ani în urmă, atunci când vârsta îmi mai oferea acest dar, am avut privilegiul să mă întâlnesc cu două animale săl­batice: o vulpe roșcată, care a țâșnit din­tr-un tufiș și, altă dată, cu o că­pri­oară însoțită de puiul ei. O clipă m-a privit neclintită, după care, brusc, au pierit în desișul pădurii. Am privit lung în urma lor, gândindu-mă la fericirea lor efemeră, pândită de atâtea primej­dii. Dar chiar dacă în prezent nu mă mai pot lăuda cu asemenea experiențe, o consolare mai am: viața mea e plină de ve­verițe. Gospodăria noastră se află în imediata apropiere a unei mici pă­duri și, an de an, mă încântă cu jocul lor atât de mă­ies­trit, acro­batic, prin ra­murile copa­ci­lor. Sunt oaspeții per­manenți ai pădurii, fiindcă au hrană din belșug. Mama, care iubea deopotrivă florile și pomii, plantase aici, la începuturile căsniciei sale, cinci nuci tineri care deveniseră, de-a lungul anilor, arbori vajnici, cu coroane mă­rețe. Fructele lor le oferă mese copioase celor trei-patru fa­milii de veverițe și, bineînțeles, le îndes­tulează și cămările pentru iarnă.

Imaginați-vă ce sentiment te încearcă atunci când privești jocul acestor făpturi drăgălașe, să­rind când ici, când colo, pe vreo creangă, pe care se leagănă ca în scrânciob. Le urmăresc cu în­cântare, fiindcă jocul lor mă ține departe de lumea care mi-a devenit străină și de neînțeles, prin com­portamentul ei.

Deși sperioase, cred că veverițele s-au obișnuit cu prezența mea, deoarece mă văd mereu pe mica terasă a cabanei, pe care fiul meu mi-a dăruit-o vara trecută. Scriu sau citesc, și ele se aventurează până în cireșul sălbatic din apropiere, mă privesc curioase și, cu multă îndrăzneală, dar și precauție, fură câte o nucă din coșulețul aruncat pe o crean­gă special pentru ele.

Astfel s-a derulat prietenia noastră, până în urmă cu un an, când veverițele au dispărut dintr-o dată. A fost atât de tristă pădurea, fără flăcăruile roșii ale cozilor pe care le fluturau prin văzduh, chiar dacă păsărelele continuau să cânte, și de sub frunzele moarte se iveau fel de fel de flori, spo­rind covorul pădurii. Știam cauza dispariției lor. În vara aceea, nucii nu rodiseră. Degeaba mer­geam mai mereu în pădure, în speranța că le-aș putea găsi… Dar s-a petrecut o minune… Într-o zi, tot privind pe fereastră, așteptând să văd venind primăvara, am văzut două veverițe pe crengile unui măr. Inima mi-a tresărit de bucurie. După câteva zile, altă imagine: pe vârful ulucilor gră­dinii, într-un echilibru de invidiat, trei veverițe stă­­teau cu câte o nucă în gură. Misterul s-a dez­legat. Coborâseră din pătulul în care altădată ma­ma adăpostea fânul pentru vaci. În lipsa lui, eu pusesem acolo diverse obiecte, dar și o ladă plină cu nuci din anii trecuți. O descoperiseră! Credeți, cumva, că m-am supărat? Dimpotrivă! Am fost fericită că veverițele au găsit de mâncare în podul meu. Unde, dacă nu la un prieten adevărat?!

Acum am învățat lecția și le duc în pădurice nuci și apă. Uneori, le sparg chiar eu nucile, ca să nu se mai obosească ori să-și rupă un dințișor. Doamne, ce fericire că s-au întors! În toamna asta, voi chema un vecin să-mi bată nucii și voi umple lada din pod. Prezența veverițelor e una din marile bucurii ale vieții mele, la marginea pădurii peste care acum a venit primăvara. Eu stau în grădină, veverițele în nuc, și îi urăm bun-venit împreună!

MIA IORDACHE