– Portretul unui super-motan –
În urmă cu cinci ani, bunicul meu a rămas singur. Bunica a plecat din această viață, după o suferință grea și îndelungată. Acum, bunelul meu locuiește în căsuța albă de la poalele munților, unde apa Dâmboviței aleargă înspumată la vale. Tot aici îmi petrec și eu vacanțele și mă simt foarte bine. Ca să mai scape de urât și singurătate, bunicul și-a luat un motan cu blana moale și fină, de culoarea alunelor. Gâtul și fața sunt albe, parcă ar fi înfășurat într-o hermină imaculată. Are un profil superb, urechile delicate, iar frumusețea capului și expresia inteligentă îi dau un aer aristocratic. Este mare, viguros și – paradoxal – grațios ca un leopard tânăr. Reședința de bază a motanului ȚIȚE se află pe dulap, în bucătărie. Aici are pătuțul lui, unde doarme pe o blăniță de oaie și ne privește „cam de sus”. Tot aici are castronelul cu mâncarea lui preferată. Când Țițe dorește să ajungă în bivuacul său pe dulap, se învârte nervos pe lângă bunic, cu privirea ațintită în sus, și miaună. Atunci, bunicul îndoaie spatele, se lasă mai jos, iar motanul sare pe spatele lui și de aici „țușt!” pe dulap.
Când bunicul a fost bolnav și avea dureri abdominale, Țițe a venit ca un sanitar priceput și s-a așezat pe locul cu pricina. Stătea nemișcat și torcea cu meșteșug, în tonalități știute numai de el. După câteva ședințe de bioterapie intensivă, ca de la motan la bunic, durerile pacientului au dispărut ca prin minune. Acum, motanul doarme lipit de corpul bunicului, ca să-i simtă căldura. Când bunicul oftează, sub povara gândurilor ce-l frământă, imediat oftează și Țițe, chiar dacă doarme profund. De câte ori bunicul strănută, motanul strănută și el.
La comanda „Țițe, papucii!”, motanul iese de unde se află, aleargă la ușă, înșfacă cu gura papucii de catifea și se prezintă cu ei la picioarele stăpânului său. Am încercat și eu să folosesc această comandă. Motanul se oprea, se uita la mine cam mirat și pleca plictisit spre culcușul lui, de parcă nici nu mă auzea.
Motanul Țițe iubește foarte mult natura. El stă ore în șir cu ochii pe fereastră, pentru a privi arborii și crengile care freamătă în adierea vântului.
Acum câteva zile, Țițe a venit acasă însoțit de o altă pisică, ce-i seamănă la culoare și la statură. Examinând mai atent această minunată făptură, cu mustăți stufoase și coada așijderea, am rămas stupefiată să constat că este o pisicuță.
Țițe și-a găsit o prietenă de suflet, din lumea lui.
REGHINA C. – Târgoviște
Romanian