Evocare Nicolae Pițiș
“Drumurile de toamnă sunt minunate și rodnice”
– A trecut ceva vreme de când ați fost oaspete în paginile revistei noastre. Ce mai faceți? Pe ce cărări de toamnă v-ați preumblat?
– Ce mai fac? Nu mă plâng deloc, în ultima vreme am avut concerte, evenimente, recitaluri, n-am avut timp de hodină, sunt încântată și plină de bucurie pentru că am întâlnit oameni extraordinari, fie că vorbesc de muzicieni, fie de public. De când am luat Trofeul, respectiv în 2009, sunt invitata Festivalului Maria Tănase, cel mai vechi festival de folclor din țară, care este intercalat cu Festivalul Ioana Radu, ambele fiind organizate de către Centrul de Creație Dolj. Apoi sunt implicată, așa cum mi-am și dorit, în mai multe proiecte muzicale naționale și internaționale, alături de Ansamblul Transilvania. Am fost și în Germania, la Osnabruck, la un festival de jazz, cu proiectul Roots Revival, al muzicianului iranian Mehdi Aminian. Doamne, mi-a mers la inimă orășelul acela, cu oameni veseli, amabili. Se simțea peste tot un entuziasm primitor, primenitor… Muzicieni, oameni iubitori de muzică, clopote vechi, păsări, ale căror triluri te hrăneau, te îmbogățeau, toate alcătuiau un decor minunat. De câteva zile, m-am întors dintr-un miniturneu de la Brașov – JazzUp Peak, unde am susținut proiectul muzical NOD (New Old Doina/ Neam Origini Doină) dimpreună cu Sorin Romanescu, o personalitate muzicală puternică, un om minunat.
– Drumuri de toamnă, cu cântece. Ce poate fi mai frumos?
– Drumurile de toamnă sunt minunate și rodnice mereu. Am ajuns și la Găești, la Festivalul Gheorghe ZAMFIR, cu proiectul Pintea Haiducu, regizor Iuliana Dragoș, muzica, coregrafia și întreaga concepție artistică fiind inspirate din filmul Pintea Viteazu, în care magistral și nemuritor cânta Nicolae Pițiș, moșu meu, strămoșu nostru. De acolo, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu susținerea alor mei, a soțului meu și a pruncuțului, am reușit să împlinim cele de trebuință și să mergem la Cluj, implicată fiind trup și suflet într-un alt binecuvântat proiect muzical numit Moirologue al Andreei Vlăduț și al Christei Wall, invitată fiind și Zamfira Mureșan. Acest proiect propune o abordare performativă a ritualului de bocet, îmbinând sunete electronice experimentale cu lamentații și doine-hori din Maramureș. Ritualul bocetului este plasat într-un cadru contemporan și se accentuează importanța spațiilor comune de exprimare a durerii.
“Tu te-ai dus de-a roata. Ca Soarele pe cer”
– Ați pomenit de marele rapsod Nicolae Pițiș, prieten apropiat de revista noastră, care l-a invitat la un concert de Crăciun, pe scena Teatrului Național din București, unde a fost aplaudat minute în șir, cu sala în picioare. Un cântăreț uriaș. I-ați fost ucenică norocoasă într-ale cântatului. V-aș ruga să-i faceți o evocare.
– Mi-am propus să nu horesc horile bunului Pițiș, până când dumnealui le putea drăgăli… amu, dumnealui o plecat spre alte plaiuri eterne, unde cu toții nădăjduim să ajungem… “Cine nu-i mâncat de jele nu-mi horea horile mele”, cânta dumnealui. Eu am respectat dintotdeauna acestea toate, ad literam. Acum, cu mare sfială și dor cât poate cuprinde sufletul, le horesc și eu… De curând, am avut vernisajul “Colecției Nicolae Pițiș”– la Muzeul Satului din Baia Mare, la Casa Lăpuș. I-am avut parteneri pe cei de la muzeu, evenimentului i-am dat numele “Viu Grai” și a cuprins o Sfântă slujbă de pomenire a marelui dispărut, chiar la bisericuța maramureșeană de acolo. Tot acolo a avut loc și o expoziție fotografică a soțului meu, Nicolae Rafael Stoian, cu fotografii care însumează 15 ani de bucurie trăită alături de Nicolae Pițiș. Apoi a urmat un recital in memoriam. Au grăit oameni care cu adevărat l-au cunoscut pe Nicolae Pițiș și-au înțeles ce mare rol a avut el în promovarea muzicii autentice din zona Lăpușului – scriitorul Gheorghe Pârja, artistul Ioan Pop (liderul fabulosului Grup Iza), profesorul etnolog Pamfil Bilțiu. Am evocat cu această ocazie, toți moșii, toți horitorii, toți rapsozii mari ai Maramureșului: Anuța Tite, Victoria Darvai, Lucreția Hort, Gheorghe Cioată, Nicolae Sabău, Frații Petreuș, Viorel Costin, Dumitru Fărcaș, dar i-am pomenit și pe artistul Mihai Olos, pe poetul Vasile Hauși – tatăl meu și pe mulți alții cărora noi le datorăm recunoștință. Lucrez la o carte cu sfaturile și învățăturile într-ale cântatului primite de la badea Mniculai Pițiș. Nu vreau să deznădăjduiesc că “nu e gata încă”, ci să privesc cu înțelepciune acestea toate. Fiindcă ele necesită tenacitate, răbdare, și astfel își cer vremea lor. Fiind înscrisă la master, la etnologie, am avut de predat lucrări peste lucrări. Va veni și vremea finalizării cărții de amintiri cu bunul Pițiș. Nu e zi să nu mă gândesc la dumnealui.
– Cum l-ați cunoscut, cum a fost prima întâlnire cu el? Era un om hâtru, pus pe glume, greu de răbdat, că spunea întotdeauna direct și aproape colțuros ce credea, dar păstra, în același timp, o melancolie a omului trăitor într-o singurătate voită…
– A fost fabulos pentru mine momentul în care l-am întâlnit. Când eram mică, am văzut filmul “Pintea Viteazu”. Acolo am auzit o voce pătrunzătoare, zguduitoare, ce te trezea din amorțeală, ce te ducea într-o lume fără timp, într-un spațiu în care Lumina este Stăpână. Mi-a rămas toată viața în ochii inimii mele. Pe film nu apare nicăieri numele celor care au îmbogățit coloana sonoră. Poate asta a fost și una din taine, pentru că, deși eram atâta de aproape de el (Baia Mare, unde m-am născut, e la câțiva kilometri de Lăpușul unde a locuit dânsul), ne-am cunoscut târziu. Au trecut peste 20 de ani, până să ajung să aflu numele dumnealui… Mniculai Pițiș. A trebuit să ajung mai întâi până în America, în anul II de facultate, și de-abia apoi să fiu pregătită să îl întâlnesc. Îmi amintesc că bunu Pițiș a înțeles bine drumul meu, spunând adesea: “O trăbuit să meri până-n America, să mă poci întâlni pă mine. Tu te-ai dus de-a roata. Ca Soarele pe cer”. Un prieten și coleg de-al fratelui meu, sculptorul Viorel Marton din Lăpuș, mi-a spus că urmează Festivalul Horilor în grumaz, în Târgu Lăpuș, și că Nicolae Pițiș sigur va fi invitat. Așa a și fost! M-am înscris și eu la Festival. A urmat o emoție de nedescris. Am cântat de-a lungul anilor în multe ocazii, imaginați-vă că am făcut Liceul de artă, au fost audiții, examene grele, admitere, castinguri, apoi în cadrul Academiei de Muzică, am cântat lied și oratoriu, am făcut regie de operă, canto clasic… am avut spectacole, concerte, recitaluri, până în America și înapoi… Cu toate acestea, simțeam în ziua în care urma să-l întâlnesc pe bunu Pițiș, că sunt în fața celui mai grozav examen al vieții mele, că trăiesc un moment unic, că urmează ca viața mea să se schimbe, ca și cum aș întâlni o mare dragoste. Urma să ascult în direct “vocea aia din filmul Pintea”! Voce la care mă gândisem ani de-a rândul! M-am simțit ca și cum aș urca muntele cel înalt, cu vârful cuprins în nori, ca și cum aș intra în mina de aur a ținutului Maramureș, ca și cum l-aș întâlni pe “moșu” cel din poveste, din basme, care iată că era real, chiar exista, trăia, viețuia, respira și încă horea, zicea pe glasul inimii lui!
“Tu, fată, horește din trăirile tale, din durere și din dragoste!”
– Văd din descrierea pe care o faceți că i-ați făurit o adevărată aură de legendă acestui mare artist maramureșean…
– Da, așa este, așa mi l-am imaginat până să-l cunosc și, după ce l-am cunoscut, pot zice că nu m-am înșelat în intuiția pe care am avut-o atunci, la început, când doar i-am ascultat cântecul. Am ajuns acolo… m-am înscris și eu la acel festival. Am fost sfătuită să nu cânt mult și să îmi aleg o hore scurtă care trebuia cântată fără acompaniament… Dar eu trebuia să atrag atenția să mă accepte și să mă iubească publicul din Târgu Lăpuș. Pentru mine cântam și pentru ei, nu pentru juriu, sub nicio formă! Așa că am ales Balada lui Pintea, învățată din culegerea de folclor a etnomuzicologului Gheorghe Gh. Pop. Se opreau oamenii în loc să mă asculte, și pentru mine asta a fost deja cea mai mare încununare. Nu mai aveam nevoie de nicio diplomă. Am coborât de pe scenă și în scurt timp, s-a anunțat că vin “greii locului”. Eu îi priveam ca pe niște sfinți, erau bătrâne și moși care horeau și care erau recunoscuți ca fiind printre cei mai în vârstă horitori pricepuți ai locului! Am auzit mulți în seara aceea. Și, dintr-odată, am auzit ce îmi doream să aud dintotdeauna pe viu, o început să horească Nicolae Pițiș! Vorba dumnealui: “poate mi-ți râde”, dar când și-o aruncat vocea ca o săgeată, o ajuns cu ea până peste Muntele Șatra Pintii, o făcut un ocol și apoi numai după aceea o înturnat spre cel ce o avut urechi de auzit. S-o pornit un vânt circular, un vârtej, de-o și desprins pancarta electorală portocalie ce “patrona” deasupra scenei. No, ăla o fo Pițiș! Am început să plâng și să râd în același timp, binecuvântând și aducând slavă Bunului Atotputernicului Tatălui Nostru, că mi-o îngăduit să trăiesc astfel de clipe înălțătoare, revelatoare, hrănitoare pentru întreaga mea viață. A coborât de pe scenă și m-am dus direct spre dumnealui… I-am spus că îl urmăresc de-o viață și că doresc să îi horesc, să îi cânt horile pe care le-am învățat singură de prin culegeri vechi, dar îmi doream să înțeleg și cum vede dumnealui vocea mea… Mi-a zis: “Tu, fată, horește din trăirile tale, din durere și din dragoste!”. L-am rugat să mă primească la dumnealui acasă și să mă învețe ce a ști și a putea dumnealui… M-a primit și de-aici povestea își urmează cursul ei… Ca în orice în viața asta, trebuie să crezi, iar eu am ales să îl cred în toate! Și voiam să nu se piardă nimic din el. Îi absorbeam fiecare privire a dumnealui, fiecare gest, fiecare suspin, oftat, scrâșnit al dinților, fiecare vorbă ori stare transmisă și spusă doar printr-un singur sunet. Îl ajutam la strânsul fânului și mi-a spus: “Învață, fată, învață, că pă când îi învăța, p-atunci îi și găta”. Avea o înțelepciune măsurată în fiecare vorbă.
“Tainele nu le poți fura”
– Sunteți absolventă de conservator, ce ați descoperit nou, în ceea ce privește tehnica muzicală, ascultându-l pe Badea Mniculaie, un om fără studii de specialitate? Ce-ați învățat de la el?
– Mă “certam” cu un coleg de scenă de curând, în ceea ce privește vorba “Meseria se fură.” Și i-am spus că nu sunt deloc de acord cu această vorbă, mai ales în ARTĂ. De ce să furi? Eu, la moșu Pițiș și în orice am cerut, am așteptat cu răbdare și iar cu răbdare, ca să ajung la merite. Vorba tatălui meu, dintr-o poezie ce îi aparține: “Răbdarea și-a răbdat iubind”. Fiindcă acestea sunt taine, iar tainele nu le poți fura, fiindcă nu vei avea parte de ele! Ori va urma o zdravănă pedeapsă, ori ți se vor lua înapoi, ori se vor întoarce împotriva ta, ori, pur și simplu, “nu ți-or tihni, nu ți-a hi hia de ele, nu ți-or folosi la nimic”. În artă, în dragoste ca și în viață, adevărul trebuie revelat… ce binegrăitor zice Petre Țuțea despre acestea toate. Vorba bunului Pițiș: “Ai sau nu ai jeburi de aieste lucruri!” Cu alte cuvinte, îți este sau nu dat să le pricepi. Degeaba vrei să le “furi”, în momentul acela ele te vor părăsi și înapoi nu le vei primi niciodată. Bunu Pițiș se deschidea înspre unele învățăminte doar în anumite momente… pe care eu în timp le-am legat și le-am dat formă. Zicea dânsul așa: “Când eram prunc, auzeam câte o hore… o ziceam în gând tătă noaptea… pă dimineață o știem… dar io îi dădeam forma me… Așe cum vrei să faci o fereastă… Îi iei forma, apoi o faci!”. Treceau zilele dumnealui în muncă și rugăciuni și în doruri multe pe care le vărsa în cântece. “D-aceie îmi ești tu dragă, fată, zicea adesea bunul Pițiș, că io și ce arunc de goz (gunoi), tu meri, îl iei di pă jos și-l cercetezi”. Vorbele lui mi-au amintit de unul din sfaturile mamei mele, de când eram mică: “Să fii totdeauna fata moșului, nu fata babii!”.
La început stăteam cu hârtia după mine, cu stiloul și cu reportofonul… fiindcă așa te învață școala… Dar de la o vreme, nu mai aveam nevoie de aceste ustensile ale scrisului, fiindcă tot ce auzeam am înmagazinat în memorie, în memoria afectivă, și odată asimilate în acest fel, învățăturile nu mai au cum să se piardă! Această abilitate de memorare am învățat-o de acasă, lângă tatăl meu, care își cunoștea și recita din memorie cele peste 500 de poezii scrise de-a lungul vieții sale. El spunea că memoria este ca un mușchi care trebuie mereu antrenat. No, ăsta-i adevăratul viu grai de care am avut parte în casă, “averea” mea… imaterială și inestimabilă.
Îmi vine în minte acum o “amintire-oglindă”. Așa le numesc eu pe acestea, în care îți poți vedea de mic soiul, sămânța, crezământul. Era o iarnă mare, întinsă și frumoasă, ne jucam cu copiii afară, pe stradă, și cu fratele meu mai mare… S-a întâmplat să rămân la un moment dat singură, s-a apropiat de mine o bătrână. M-a pus să aleg dintre cele două sănii pe care le aveam. Care să îmi rămână mie și pe care “va trebui” să mi-o “confiște”. Una era mică-mică și veche, ușor ruginită, dar tare drăguță, o primisem în dar de la bunicul meu, Vasile Hauși. Cealaltă era mare, “achiziție nouă” de la magazinul “Maramureșu”. Sanie cu “tălpi lucioase, vârfuri din metal întoarse, pod de scândurele” tare “dichisită și dotată”, avea și spătar vopsit în culoarea roșie, lucitoare. Mi-a fost greu să decid pe care să “mi-o ia”. Răutatea și nedreptatea acelei bătrâne nu le discutăm aici. Cu trecerea timpului, am iertat-o. În cele din urmă, am decis, m-am așezat pe cea mică și i-am spus cu lacrimi mari, mărgele, că poate să mi-o ia pe cea mare și nouă. Iar asta, doar pentru că promisesem bunicului meu că voi avea grijă de sănioara de la el. Povestea se continuă, părinții, auzind ulterior cele petrecute, au mers să o caute pe această doamnă în vârstă, care pe nedrept s-a “judecat” cu mine, confiscându-mi sania. Nu au mai găsit-o niciodată. A rămas o enigmă… Cine era bătrâna, de ce să facă asta, cu ce scop, unde putea să locuiască?… În schimb, mie această amintire mi-a spus despre mine cât de mult țin la cuvântul dat, la promisiune, la făgăduință…
“Cântatul cu noduri este lumină în inimă”
– Cântatul cu gloduri, așa cum îl horea Pițiș, părea de pe altă lume. Încremeneai ascultându-l. Ce ne puteți spune despre el?
– Eu nu am horit horile bunului Pițiș, cât a putut dumnealui să le zică, așa mi-am propus și promis. Asta, și pentru faptul că îmi era atâta de drag și sete să îi ascult vocea, să ascult maniera în care înturna horea și din nou, și din nou să îl tot reascult. “Cântatul cu noduri”, hoarea în grumaz, “hoarea lungă” nu este floare la ureche – este Lumină în inimă. Nu e ușor deloc pentru interpret, dar această manieră de a interpreta are marele dar de a cuprinde și transmite o multitudine de stări și de sentimente. Și tot mai învățam ceva de la dumnealui, și tot mi se descopereau alte și alte taine… Asta, și pentru că hoarea, deși avea aceleași vorbe, ele își schimbau sensul în funcție de contextul în care dumnealui le zicea… Asta era și este una dintre minunile și tainele horitului. Cu vremea, ușor, ușor, când glasul bunului Pițiș obosea, când și-l simțea mai “amorțât” ori se regăsea mai “rugușit”, mă îndemna să preiau “conducerea horii”, să continuăm împreună zicerea, s-o gătăm de zis. Astfel, atâta de firesc am ajuns să îi horesc horile, precum m-a pus să îi promit, într-o înregistrare audio din iarna anului 2008. “Când io oi găta cu lumea asta,/ Să-mi horești horile mele/ Doară nu mni-i lăsa cu ele/ Că io d-acolo te-oi auzi/ Numa n-oi putea hori!”. Atunci am simțit că horile lui s-au așezat pe brațele mele ca niște păsări fantastice, flori-hori, frumoase și veșnice, venite tocmai de la moși-strămoși. Le-am spus “Bine ați venit, nu știu de voi fi eu cea mai potrivită, dar promit să am grijă de voi, atât cât îmi va sta în putință mă leg de zborul vostru, mă învoiesc să vă redau”. De bunu Pițiș m-a legat o prietenie aparte. Gesturi, hori, tresăriri ale inimii, cotătură fără pic de ură, vorbe, purtare, călcare a pasului, a sunetului, fiecare zicere a tăcerii, fiecare tăcere a unei ziceri am dorit nu să le am, nu să le copiez de la dumnealui, ci mai întâi de toate să le înțeleg pe deplin și pe de-a-ntregul!
– Ați izbutit să transformați moștenirea lui Nicolae Pițiș în aur curat. Toamna asta veți fi ambasadoarea Doinei Românești la Guadalajara, în Mexic, dvs. fiind și responsabilă cu înscrierea și păstrarea DOINEI în patrimoniul UNESCO.
– Sunt tare bucuroasă de această invitație la Târgul Internațional din Mexic. N-aș fi ajuns pe lista dumnealor dacă n-aș fi muncit enorm pentru menținerea vie a tradiției orale și dacă n-aș fi cercetat îndeaproape și cules cântecele arhaice ale marelui rapsod, declarat “Tezaur Viu”, Nicolae Pițiș, căruia îi sunt pe veci recunoscătoare. Horile lui badea Mniculai Pițiș vor ajunge acolo, ca purtătoare ale unui mesaj de căutare a adevărului și de exprimare sinceră a celor mai autentice stări și sentimente pe care oamenii le pot trăi de-a lungul unei vieți.
(Foto credit Nicolae Rafael Stoian)
