Pisica mea e cea mai frumoasă pisică! E albă complet, iar eu îi spun „Fulg de Nea” și „Albă ca Zăpada”. Până acum, numai noi două am știut aceste nume, era secretul nostru. Și are moțulică în vârful capului. Cine a mai văzut pisică cu moțulică?! Ochii mari, migdalați și blânzi, ochi de căprioară, iar eu îi spun „căprioara mea”. Și mustăcioare lungi, și botic mic roz, și blăniță deasă, pufoasă, iar coada… o mândrețe de coadă: ridicată, dreaptă, stufoasă! Mișică pășește maiestuos prin casă, cu mers regal.
Pisica mea e cea mai cuminte pisică din lume! Ea nu fură, ca alte pisici. O singură dată a poftit la cozonac, s-a și înfruptat din el, de la un capăt ea, de la un capăt Motănel. Era la un Paște, dar nu m-am supărat. Am considerat că era cozonacul lor și începuseră sărbătorirea Paștelui mai devreme. Era și tânără, foarte tânără…
Pisica mea a fost cea mai bună și mai iubitoare mamă. A avut 2-3 generații de ghemotoace albe ca ea. Când am despărțit-o de ei, i-a căutat și a plâns zile în șir. O mângâiam, dar ea plângea. Eu îi rupsesem sufletul.
Pisica mea s-a implicat în creșterea copilului meu ca o mamă bună. Întâi era curioasă cine plânge în pătuț. Într-o zi am lăsat-o să vadă. S-a uitat lung, mirată, apoi, parcă zicând „Aha!”, s-a liniștit. Aflase că e un membru nou în familie. L-a păzit și iubit. Într-un fel, era și ea mămică responsabilă. De două ori m-a avertizat, agitată, că e ceva în neregulă cu cel mic. Avea dreptate. Simțurile i-au dat de veste că Micu’ are nevoie de ajutor, iar ea mi-a spus, m-a dus la pătuț.
Pisicii mele îi place soarele. Ea face plajă pe fereastră și tot de acolo așteaptă venirea noastră acasă. Când venim, ea știe. Ne cunoaște pașii și ne așteaptă la ușă. Un miau mic ne spune că vrea ceva sau doar se alintă.
Pisica mea e cea mai jucăușă pisică din lume! Îi place „De-a v-ați ascunselea”. Mă caută prin casă și are o privire ghidușă când vrea să ne jucăm. Își ține căpșorul puțin înclinat, parcă ar spune „Hai!”, și începe alergarea, ascunsul prin dulapuri. Eu alerg după ea, iar când o găsesc, bat din palme și-i zic: „Hai, Mișică!”, „Te-am găsit, Mișică!”. Pisica mea mai are doar un kilogram… Pisica mea nu mai vede. Codița ei atârnă, iar uneori se agită nervoasă. Numele pisicii mele e „Suferință”. Căpușorul e în pământ, ochii duși. Piele și os a rămas. Pisica mea, iubita mea, sufletul meu geamăn trebuie să plece. Iar eu, mămica ei de suflet, stăpâna ei, care adesea a greșit față de un suflet atât de blând și nobil, trebuie să-mi arăt acum, în cele mai cumplite clipe din viața ei, IUBIREA. Eu trebuie să hotărăsc să-i scurtez suferința. Așa aș putea să-i arăt c-o iubesc mai mult pentru ea, decât pentru mine. Așa aș putea face gestul suprem de iubire…
Rugăciuni pentru iubita mea pisică! Rugăciuni pentru suflețelul ei minunat! Rugăciuni pentru trupușorul ei măcinat de boală, de cea mai cumplită boală!
GEANINA S. – Botoșani
Romanian