Iarna când era soare

Zile cu cruce ro­­șie

După ce trecea Crăciunul și Anul Nou, încă mai erau în „chelindarul” din bucătăria Bunii destule „zile mari cu cruce roșie”, și altele, însemnate cu „cruce albastră”, doar pe jumătate sfinte, după cum îmi amintesc. O țin minte cum se întindea, ca să poată citi mai bine numele sfinților, trecute cu litere mărunte pe bucata de carton prinsă de perete cu piuneze. „Îhî!”, o auzeam din când în când și-atunci știam că e vreo sărbătoare și că urmează negocierea, înțelegerea ei cu sfântul sau sfânta care se sărbă­to­rea, ca s-o lase să-și ducă totuși la capăt muncile din gospodărie, fără să fie pedepsită. N-avea curaj să se pună cu sfinții cei mari pe care-i respecta, de care se temea și cărora le dădea onorul, ducându-se la biserică îmbrăcată „nealcoș”, cu buchețelul de bu­su­ioc în mână, ținut strâns lângă batista în care-și lega doi, trei „crăițari”, pentru cumpărat lumânări de pomenire. Dar când era vorba de sfinți mai mă­runți, nici nu încăpea îndoială că Buna n-ar fi reușit să-i convingă de ceea ce voia, adică de faptul că e mai bine să muncească decât să stea degeaba. Așa se întâmpla cu Trifonu omizilor, de care se ruga Bu­na încă din ianuarie să nu-i atace livada și stratu­rile. N-am auzit-o niciodată pe Buna să spună rugă­ciu­ni învățate din cărți bisericești. Mai degrabă le inventa, cred, pentru că mi se părea că se înțelege cu sfinții aceia, cu același glas cu care mă ruga pe mine să beau tot laptele din cană. Se mai ruga Buna la Sfântul Haralambie, desenat într-o icoană cum calcă în picioare ciuma și alte boli legate cu-n lanț. Se ruga de el s-o ajute și „să nu înțepenească de șale”. Îl cinstea și pe Sfântul Vlasie, cel care deschide clonțul păsărilor și le dă drumul la cântare. Și când „vorbea” cu sfântul acesta, îmi spunea și mie, peste umăr, fără să se întoarcă de la icoane, că dacă-i ții ziua, poți să auzi, când mergi în ceia lume, cântecul păsă­ri­lor din rai. „Nu cred că să egzistă mai mândră sărbă­toa­re ca asta”, mai zicea Buna gânditoare, încheindu-și rugă­ciu­nile cu cruci repezi și mă­runte. Ținea Buna și Măr­tinul, sau Ursina, ca să ghi­ceas­că mersul vremii, și-mi spunea că dacă era soare în ziua în care ursul ieșea pentru prima dată din bârlog și își vedea umbra pe zăpa­dă, asta însem­na că iarna va mai ține încă mult și bine. Așa că Măr­ti­nul se băga repede din nou la cul­cuș. Numai dacă era înno­rat, îmi zicea Buna, puteai spera la înmu­ie­rea frigului și la ve­ni­rea ploilor care spală mai repede zăpezile spre pri­mă­vară. Dar până să se întâm­ple asta mai era vreme lungă de aștep­tat, multe troiene de topit și mult ger de îndurat. Iar Bu­na avea destul ră­gaz să tot so­cotească pe margi­nea chelin­da­riu­lui, să se târgu­iască cu toți sfin­ții de acolo și să facă în­sem­nări al că­ror în­țe­les doar ea îl putea desluși.

Cărarea cu cenușă

Se lăsa multă li­niș­te pe ulița noastră, după ce zilele de co­lin­dat și de umblat cu capra și plugușorul treceau. După ce in­tram bine în anul nou, parcă simțeam și eu, alături de cei mari, că a venit iar vremea întâmplărilor obiș­nuite, acelea în care sărbătorile mari sau mici tre­buie inventate după cum ți-e voia și inima și nu aș­tep­tate de la alții. Ajungeam aproa­pe de mijlocul lui Ianua­rie, dar cam peste tot încă se mai vedeau urmele săr­bătorilor mari, de sfârșit și în­ceput de an. Pe cărarea care mer­­gea către cuptorul de afară era un strat gros de coji din nu­cile care fu­se­seră sparte pen­tru cozo­naci și prăjituri. Buna îm­prăș­tia co­jile acolo, ca să nu alu­ne­ce pe ghe­țu­șul ce se alcă­tuia mereu în locul acela stropit de apa care curgea din streașină. Pes­te omă­tul care acoperea stra­tu­rile de usturoi și în toate cele­lal­te locuri în care Buna creștea legume și flori, era împrăștiată cenușa din sobele care au duduit de sărbă­tori în toate încăperile casei. Ce­nușa, îmi povestea ea, îmbo­gă­țea locul și tare era iubită de toate cele care creșteau în ea. Și în afară de asta, să nu uit, îmi zicea, cenușa nu lăsa gângă­niile, insec­tele rele, gujuliile să-și facă acolo cuib și să atace semănăturile.

În zilele care păreau fără sfâr­­șit, pentru că nu se mai în­tâmpla nimic deosebit, Buna alegea o zi mai însorită pentru „marea spălătură de început de an”. Fățoile albe cu cipcă, ștergurile și „lepedeauăle” de pe saltelele umplute cu fân și cu târsă aspră, treceau mai întâi prin butoiul cu leșie, ca să se albească „precum omătul”. Apoi erau limpezite în mai multe ape în covata mare de lemn și, la urmă, erau întinse pe sforile dintre meri. Pentru că pe atunci, iernile veneau întotdeauna cu zăpezi și geruri mari, rufele puse la uscat înghețau imediat, se făceau ca niște table. Buna le lăsa două, trei zile afară, apoi le adu­cea pe rând în casă și le punea la uscat. Seara, după ce mă așeza pe mine la culcare, întindea o sfoară între cuiul de sus al ușii de la cămară și unul bătut deasupra șporiului. Aducea de afară o fățoaie și vreo două, trei ștergare, înțepenite de ger, și le așeza acolo cu mișcări încete, ca să nu le rupă, pentru că înghețul le făcea cumva firave, de se rupeau ca și cum ar fi fost de sticlă. O urmă­ream din vârful patului și ve­deam cu câtă grijă le întindea la uscat. Încăperea se umplea iute de aer proaspăt, as­pru, de iarnă sălbatică. Și după asta, întot­dea­una se întâm­pla că nu mai apu­cam să văd cum se în­moaie câr­pe­le înghe­ța­te aduse la căldură. Mă cu­prin­dea grozav de repede somnul și visam ade­sea că înot prin zăpezi uria­șe, dând la o parte table înghețate de fățoi cu cipcă.

Îngerul de neauă

Când nu erau geruri mari, mă dădeam pe sanie, de la poar­ta noastră și până dincolo de casa lui Feri. Ulița era în pantă și sania prindea viteză mare, de-aceea la curba strânsă care în­ce­pea de la grădina Anucăi, stri­gam cât mă ține gura: „Hepa!, Hepa!”, ca să știe cel care venea pe uliță să se ferească, să se dea la o parte din calea saniei. Într-o zi, cum am trecut de curbă, am văzut-o în mijlocul uliței pe Nas­tasâia, baba care trăia sin­gu­ră în casa de lângă vale. Așa de tare m-am speriat, să nu cumva să dau peste ea cu sania, încât am vrut să opresc, punând frână cu picioarele. M-am răsturnat, m-am dat peste cap cu sanie cu tot și-am ră­mas lungită la marginea că­ră­­rii. Nu m-am lovit, eram ta­re încotoșmănată, avea Buna grijă să mă împacheteze în tot felul de sfetere și paltoane, ca să nu-mi fie frig. Dar stând acolo culcată în omăt, m-am uitat la cer și am încremenit. Pe cea mai de sus creangă a copacului lângă care eram, stătea nemișcat un păsăroi cum nu mai văzusem altul. Părea că s-a înfășurat cu totul în aripile care scli­peau, pentru că erau acoperite de omăt. Avea o culoare lăptoasă, fu­mu­rie, părea că e una cu co­pacul. Nici nu mai știai bine ce e acolo, o pasăre vie ori doar umbra unei ramuri frânte de viscol. M-am ridicat din zăpadă și m-am uitat mai cu­rioasă în sus, printre crengi. Păsăroiul era tot acolo și-am văzut că se uita undeva departe, departe. Cred că ochiul lui străbătea dealuri și câmpii până acolo unde cerul era despărțit de pământ printr-o linie subțire, vine­ție. Am șuierat cu limba arcuită și cu două degete băgate în gură, am strigat, dar nici măcar nu s-a mișcat de pe creangă.

„Cât de mare era?”, m-a întrebat Buna când i-am povestit. „Cât mi­ne!”, am zis, fără să clipesc. „Nu să poate așa ceva! Mințăști! Nu să egzistă as­ta!” „Ba da, Bună, era mare, mare, și stătea în­fă­șurat în niște aripe lungi!” „Atunci nu poate fi de­cât Îngerul de neauă, care s-o fi pierdut de verii lui!”, a mai zis Buna, și și-a luat donița și-a intrat în grajd s-o mulgă pe Matrona, bivolița cea grasă. De-abia după ce și-a terminat muncile pe-afară, mi-a spus ce-i cu Îngerul de neauă, care aduce zăpezile. Așa am aflat că el se arată numai în ier­nile tare grele, cu mult omăt, cu nin­sori care nu se mai opresc. Că îi pla­ce să stea în copacii care cresc la marginea pădurilor unde se hodi­nește și că poate rămâ­ne, uneori, zburlit pe o crean­gă, cea­suri în șir, alteori mai puțin, doar atât cât lumi­na soarelui trece de culmea carierei de piatră. Mi-a mai zis Buna că dacă el ține ochii larg des­chiși, atuncea vin toți norii încărcați de omăt, iar dacă pleoa­­pele îi sunt apro­pi­ate pu­țin, doar lumina în­serării se furișează încet, aducând frigul cel mare. El parcă aș­teaptă mereu ceva și se ridi­că în aer doar când dinspre pădure vine câte o perdea de fulgi. Atunci își ia zborul drept în sus, și pare că omă­tul se desprinde din învol­bu­ra­rea aripilor lui desfă­cu­te. Așa mi-a zis Buna atunci și tare m-am tul­bu­rat. Într-o dimineață, după ce am stat în casă vreo două zile, din cau­za unui viscol mare, am zărit păsă­roiul cel mare, iar pe creanga alu­nului din mar­­ginea uliței. Era înfă­șu­rat doar pe jumătate în puful unei aripi. Cealaltă aripă îi atârna greoaie pe lângă trup, ca și cum ar fi fost lovită. A fost ultima oară când l-am mai văzut. Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva rău cu el.

M-am gândit de multe ori la el, în zilele care au urmat, dar și în anii de după iarna în care l-am văzut. Multă vreme m-am străduit să cred că l-aș fi putut ajuta cumva, poate dacă aș fi fost mai mare, poate dacă aș fi știut mai multe, poate dacă m-ar fi sfătuit cineva. Îmi părea rău de el, dar n-am avut ce să fac, pentru că nimeni, niciodată, nu mă învățase până atunci cum să cos aripa ruptă a unui înger de omăt.

Prăvălia de semințe

„Bună ziua, stimată doamnă, vă rog frumos să îmi vindeți niște semințe de căldărușe albastre!”, ziceam, și-i întindeam Bunii doi bani făcuți din hâr­tie. Și ea, aranjându-și pungile de semințe pe ma­să, intra în jocul meu și răspundea: „Dragă doam­nă, n-am semințe de căldărușe decât pentru stra­tu­rile mele, dar pot să vă dau câteva de gura-leului sau poate vreți unele de flori de piatră?”. „Stimată doamnă, aș vrea și niște margarete, dacă nu vă supărați”. „Doamnă dragă, nu mai am mar­ga­rete, le-am vândut pe toate, dar drăguța mea, nu fiți supărată, pot să vă dau niște tătăișe, bujori sau câ­teva rădăcini de dalii.” Cam așa ne „domneam” când ne jucam cu Buna de-a prăvălia de semințe.

Cam pe la sfârșitul lui Ianuarie și început de Februarie, Buna începea să-și scoată din credenț, dulapul cel mare din bucătărie, pungile, cutiile și săcuții în care ținea semințe. Lua în samă tot ce avea acolo și le rânduia pe căprării, florile deoparte și legumele detilin, adică separat. Apoi își pregătea lădițele de lemn în care le semăna, ca să-și facă din timp răsadurile pentru anul acela. Lădițele cu răsa­duri stăteau cu noi în bucătărie, lângă ferestrele care dădeau înspre livada de meri, până sosea pri­măvara și puteau fi mutate în straturile de afară. Aveau lumină bună acolo și acela era un loc mai fe­rit cumva. Eu n-aveam de ce să mă fâțâi prin colțul acela care era mai departe de lada mea de jucării, dar și de șporiul lângă care-l înnebuneam pe Ciurli, motanul, plimbându-mă prin fața lui tac­ticos și trăgând după mine o sfoară de care era legat un ghemotoc de hârtie. Înainte de a semăna se­mințele, Buna se ducea la chelindariul de pe pere­te și cerceta acolo cum stă luna, dacă e crai nou, lună începută, plină sau pătrar. De la ea am învățat că semințele se pun în pământ numai atunci când luna e în creștere și, mai ales, că trebuie lăsate o noapte la înmuiat în apă călduță, înainte de a le semăna.

Tot ceea ce planta Buna creștea, înflorea și rodea, așa cum nu am văzut prin alte grădini. E drept că ea era între straturi în fiecare dimineață, de la semănat, din Martie, până toamna târziu, la cules. Nu știu ce le făcea, cum le descânta, de creșteau așa de bine toate, de mereu se minunau vecinele care treceau pe uliță. Era renumită Buna mai ales pentru niște păstăi de fasole verde pe care le-a botezat ea „împărătești”. Lungi, fără ațe, fragede, păstăile Bunii au ajuns de pomină. Buna le dădea cu mare greutate și altora, dar numai la schimb cu vești și informații despre fetele cu care se plimbau feciorii ei pe corso, prin centrul vechi al Băii-Mari. Cu cât erau mai amănunțite știrile, cu atât era mai darnică Buna cu boabele de fasole. Țin minte că am rămas mirată de dărnicia ei când i-a dat unei vecine un pumn de boabe, ceea ce era foarte mult, atunci când aceasta i-a spus că fata cu care s-a plimbat unul dintre unchiașii mei purta o fustă plisată de tergal, la mare modă pe-atunci.

Soiul păstăilor „împără­tești” s-a pierdut în nea­mul meu. Vreo doi ani am plan­tat și eu în grădina mea bu­cu­reș­teană boabe aduse de acolo, din nord, și m-am bu­cu­rat de păstăile de po­veste ale Bunii, dar apoi, recunosc ruși­nată, nu le-am mai băgat în sea­mă. Câ­teodată, îmi vine iar do­rul de joacă și-mi vine să întreb: „Bu­nă ziua, stimată doam­nă, nu-mi vin­deți și mie două păs­tăi îm­părătești?” Și parcă o aud pe Buna: „Vai, drăguța mea, nu le mai am nici eu, le-am pierdut, așa cum mul­te s-au pierdut și se vor mai pier­de din ceea ce a fost odată”.

Cuvintele înghețate

Iarna, îmi spunea Buna, zi­lele și căldura soarelui cresc doar „cu cât sare coco­șul de pe gard”, cu tare puțin adică. Se făcea devreme noap­te, dar nu puteai să te culci „deodată cu găinile”, și de aceea mătușile și unchia­șii mei se adunau când la unul, când la altul, în po­vești. Mare-mi era bucuria când Buna mă lua cu ea în ase­menea seri, pentru că as­cul­tam ce vorbeau ei și de mul­te ori poveștile erau gro­zave. Une­le mă înfiorau atât de tare, încât multă vreme după aceea mă gândeam la ce am auzit și poves­team singură, când mă dădeam pe sanie. Aco­lo am au­zit prima oară vorbindu-se des­pre Fata Pă­durii, despre Ave­zu­ha, despre ie­purele alb, care ține în vizuina lui multe iepurițe pe care le trimite în lume doar atunci când ninge, ca să-i atragă pe călă­torii întârziați și beți, despre lupul șchiop și bătrân, care fuge însă mai repede decât Ioji al lelei Măria, cel care a câștigat concursul de fugă ținut a doua zi de Paști. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut povestea pe care a spus-o într-o seară uncheașul Andriș, fratele Bunii, pe care-l ascultau toți cu mirare și luare aminte, pentru că a trecut prin amân­două războa­iele mari și avea ce povesti. Zicea el că nu-i bine să vorbească omul cu voce tare, atunci când e singur și când nu este cineva în preajma lui, să-l audă. Zicea că e destul să gândești vor­bele care îți vin în cap, nu-i musai să le și rostești. Nu-i musai să iasă din gură, pentru că odată spuse, nu le mai poți întoarce înapoi. Dacă le spui și nimeni nu le aude, ele se țin apoi scai de tine, te urmează oriunde mergi, și când nu te aștepți, își dau drumul amestecate și le pot auzi alții cu care te întâl­nești. Mult mi-a plăcut poves­tea asta și mult m-am gândit la ea, făcând tot felul de exerciții, ca să probez ceea ce-a poves­tit uncheașul. Vorbeam adesea pe uliță, când mai tare, când mai șoptit, și-mi în­chipuiam cum se țin după mine vor­bele, ca voalul după mireasă, cum stau deasu­pra mea îngrămădite ca un roi, și tot speram că va veni o zi în care să pot auzi măcar o vorbă din acelea secrete, pe care le rostisem cândva, fiind sin­gură. N-a fost să fie! Într-o zi, am întrebat-o pe Buna de ce nu pot, totuși, să aud, așa cum a zis uncheașul, cuvintele pe care le-am spus când am fost singură. După ce s-a gândit o vreme, făcându-și de lucru cu niște sfori pe care le în­fășura pe un ghem, Buna mi-a spus să n-am pretenții, pentru că iarna e uneori atâta de frig, că îngheață și sticla de lampă, darmite niște biete vorbe șoptite-n fular. Și cu asta s-a încheiat povestea!