Pagina cu bunici

• Nu mai sunt la modă! Vremurile grăbite în care trăim se îm­pie­dică în ei. Nu se descurcă cu tehnologia modernă, cu inter­netul, nu știu să folosească rețelele sociale. Nu se mai potrivesc cu nepoții de astăzi, “instituționalizați” imediat ce renunță la biberon. Sentimentalismul lor e penibil și desuet. Scoși pe tușa vieții cu sânge rece, bunicii duc cu ei rezerve de afecțiune enor­mă, o iubire necondiționată și nesfârșită, care le-a zidit sufletul unor generații întregi de copii. Cu respect și dor uriaș de ei, îi evocăm în câteva amintiri, semnate de foști nepoți fericiți, cititori, colaboratori și redactori ai revistei “Formula AS” •

Candela copilăriei

Dragă d-nă Sânziana Pop,

De foarte mult timp încerc să vă scriu, dar aceste epistole au rămas nu­mai în gândul meu. To­tuși, dato­rită paginilor publicate la rubrica “Asul de inimă”, am prins curaj. Vă întrebați de ce? Răs­punsul e simplu: artico­le­le sunt atât de fru­moa­se și de evocatoare, încât stârnesc în fiecare din noi nos­tal­gice amin­tiri. Dau și eu timpul înapoi, până în minu­na­ții ani ai copilăriei, lu­mi­nați de icoana bu­ni­cii mele… A fost o sfântă! O mamă și o bunică deo­sebită, o veritabilă eroi­nă, cu un devotament fără preget, care a aju­tat-o să crească zece co­pii și vreo șapte nepoți, între care pe trei i-a crescut de mici: pe frații mei și pe mine, rămași orfani de mamă la vâr­ste fra­gede. După moartea mamei, Dumnezeu a întă­rit-o pe bu­nica și ne-a crescut și ne-a educat cum a știut dânsa mai bine, făcând eforturi mari, ca noi să nu simțim lip­sa du­ioșiei materne. Îmi amintesc, mai ales, de mâinile ei tru­dite – care vara erau roșii din cauza albiilor ne­sfâr­­șite de rufe, iar iarna, din pricina gerului – care spă­lau de dimineață și până seara, care fră­mântau alua­­tul de pâi­ne și cozonaci, care coseau, care roboteau de când răsă­rea soarele și apuneau stelele de pe cer. N-am auzit-o pe bunica să se plângă vreodată sau să spună că nu mai poate. Să se supere sau să ne amenințe pentru poznele noastre copilărești. Iarna era pentru noi, copiii, cel mai frumos anotimp. Grădina din fața casei se transforma într-un tărâm fermecat, aco­perit de văluri întinse și albe, copacii își trăgeau pe ra­muri mănuși de puf, nu­mai fumul care ieșea pe hornul casei era cenușiu. De dimi­neață și până sea­­­­­ra stăteam afară, la săniuș, fără să ne pese de frig și ger. Când intram în ca­să, soba fri­gea, iar în cup­to­rul bunicii ne aș­teptau feliile dulci de dovleac copt.

Dar cele mai fru­­moase amintiri sunt ace­lea când mâinile ei mun­cite se așezau ca niște aripi de înger pe creș­te­te­le noastre de bieți orfani. Era și mân­gâiere în ele, și duioșie, și părere de rău, și-un dor amar­nic după fata pier­du­tă, pe care din cauza noastră n-a putut nici­odată s-o plângă și s-o je­leas­că așa cum ar fi dorit. Inimile noastre tre­bu­iau să fie ferite de suferință. Ne strângea la piept, legă­nân­du-ne ușor în bra­țele ei întă­rite de muncă, în timp ce cu ochii îndreptați spre icoane Îi cerșea lui Dum­nezeu noi pu­teri.

Azi, bunica mea nu mai este. Trăiește numai în amintiri. O găsesc mereu cu gân­dul și dorul, în casa ei de la țară, în fața războiului sau a cuptorului cu plă­cinte, blândă și bună, cu flacăra iubirii aprinsă mereu, ca o candelă. Totuși, sunt liniștită la gândul că sufletul ei este în Rai, lângă mama, și de acolo, de sus, veghează asupra noastră, rugându-L pe Dumnezeu să ne îndrep­te pașii spre bine, să ne lumineze exis­tența și să ne fe­rească de rău.

Vă mul­țu­mesc că prin a­ceastă scrisoare am izbutit să-mi deschid sufletul. Să mă iertați că nu îmi dau numele întreg.

LUCIA – București

Aștept o minune!

Citesc de multă vreme revista dvs., mai ales pagina “Asul de inimă”, în care de multe ori găsesc un refugiu sufletesc și un loc unde mulți dintre cititori redau cu atâta acuratețe și nostalgie lumea satului, încât uneori îmi dau lacrimile, de câtă frumusețe și puritate poate exista în universul rustic, pe care noi, tinerii, îl cunoaștem atât de puțin.

Pot spune că sunt o privilegiată în acest sens, deoarece toate vacanțele mi le petrec alături de bunici. Ce cuvânt dulce și alinător! Numai simpla lui rostire te face să te duci cu gândul la casa bătrânească, cu came­rele mirosind a levănțică, la diminețile în care te tre­zești fără nicio grijă, aproape ca într-un paradis. Scriu aceste rânduri cu gândul că vor exista veșnic bunici la țară și nepoți care-i vor prețui și iubi.

N-am să uit niciodată primăverile copilăriei me­le, cu miros de corcoduși înfloriți, drumul străbătut de la biserică acasă, cu Lumina de Înviere, ocrotită în palmele noastre mici; verile călduroase cu miros de piersici zemoase, cu scaldele și hâr­jo­nelile în apa Dunării; glasurile cristaline din dimi­nețile geroase de Ajun cu “Ne dați, ori nu ne dați”, cetele de colin­dători care trans­formau noaptea în cântec… Nu de­geaba se spune că “veșni­cia s-a născut la sat”.

Toate acestea vor deveni amintire, dacă omul va con­tinua să fie avid după mo­dern. Bunicii noștri, cu figu­rile lor înțelepte și blânde, vor deveni niște bunici de oraș, înțepeniți și ridicoli, ca cei din seria­lele occidentale. Doamne, ce distanță abisală față de tradiția satului ro­mânesc!

Îmi place să cred că asta nu se va întâmpla nici­o­dată și că se va petrece o minune care să salveze, nu numai viața satelor noastre, ci și morala lor, tra­diția lor, viața lor mai săracă în eveni­mente “deose­bite”, dar plină de înțelepciune și sens.

ANA-MARIA IOV­­– Tulcea

Bunica Florica

Cât timp am fost student la Paris, ca să mă pot întreține, am fost și baby-sitter în două familii de francezi. Pare ciudat, ca bărbat, să fii “dădacă”, dar alesesem asta din două motive: ca să învăț mai bine limba franceză și ca să înțeleg, din interior, cum func­ționează societatea. A fost o experiență extra­or­dinară, din care am învățat multe lucruri despre francezi dar, surprinzător, am înțeles și mai multe lu­cruri despre mine și copilăria mea. Acolo am în­ce­put să îi văd și să îi înțeleg altfel pe bunicii mei. Des­coperirile mele, împreună cu distanța și dorul, m-au făcut să îi văd învăluiți într-o lumină de sfin­țenie. Priviți din Franța, bunicii mei păreau fiin­țe dintr-o altă lume. Și chiar erau dintr-o altă lume. Un bunic parizian vine să stea cu nepoții câteva ore, doar pe bază de “pro­gra­mare telefo­ni­că” înainte cu cel pu­țin o săptămână. Dacă nu este plecat într-o ex­cursie exotică sau da­că nu are plani­fica­tă o ieșire la restau­rant, cu prietenii. A sta cu ne­poții înseam­nă aco­lo a fi un gar­d­ian pla­cid, așezat pe o ca­na­pea, îm­brăcat ele­gant, și care răsfo­ieș­te reviste lucioase…

Unul dintre pri­me­le lucruri pe care le-am învățat de la bu­ni­ca mea a fost să îmi fac o cruce pe pernă, înainte de cul­care. Să îmi “închin per­na”, astfel ca Hristos să doar­mă pe aceeași pernă cu mine. Cum să nu o transform pe bunica mea Florica, o țărancă sim­plă, din Ardeal, într-o icoană, când ea mi-a dat tot ce avea, adică toată iubirea ei, ne­sfâr­șită și necondiționată? O iubire care câteodată mi­­rosea a cornulețe scoa­se din cuptor du­minică dimineața, iar alteori avea gust de dulceață de nuci verzi, păstrată în borcane micuțe, pe rafturile cămării. Sau era doar o iubire așa… ca aburul de lapte proas­păt pus în cea­unul cu coajă de mămăligă. Ani de zile m-a crescut, fără “progra­ma­re”. Eram mie­zul vieții ei. Nu știu din ce sursă miraculoasă își lua răbdarea și tim­pul. Poate de la icoa­na Sfântului Nicolae la care se ruga și dimi­nea­ța, și seara, împre­u­nân­du-și mâi­ni­le crăpate de muncă. Muncea la câmp, muncea la vie, muncea în grădină, la animale și în bucătărie, și mă lua cu ea peste tot, explicându-mi unde duc furnicile firmi­tu­rile de pâine căzute pe jos, cum trăiesc albinele și florile împreună, sau cum să descopăr în pod cuiba­rele cu ouă. Avea doar opt clase, și până la cinci ani, mă învățase deja să scriu și să citesc, “că poate ajungi doctor”. Câteodată mă îmbrăca “frumos” și mer­geam la oraș să facem o poză – “Să îți amintești de mine și după ce n-oi mai fi eu”, zicea. În sme­re­nia și simplitatea ei, credea că acea bucată de hârtie în alb-negru o va salva în amintirile mele, poza ei, și nu tot ceea ce îmi dăruise până în momentul acela în care un fotograf apăsase pe buto­nul aparatului așezat pe picioroange ciudate.

Bunica a îmbătrânit, eu am crescut și am vizi­tat-o mai rar decât mi-aș fi dorit. Dar cu bunătatea ei de bunică, înțelegea și asta – “Aveți treburile voas­tre”, spunea și continua să se roage pentru noi, acolo, în cămăruța mică în care lumea ei se re­strân­sese la un dulap, o masă, un pat și peretele cu icoa­ne. Iar la plecare, îmi băga mereu un ban în buzunar, din pen­sia ei infimă, pentru că “Poți să ai miliarde, da’ un ban de la bunica face mult”. Acum bunica Florica nu mai este aici. Întâmplător sau nu, astăzi, când scriu acest mic articol, se împlinește un an de când îi deschid ușa casei și odaia este goală. Nu a murit. Cuvântul moarte nu are legătură cu bunica mea. Ea este doar dincolo de granița cerului, într-un loc unde nu o mai pot vedea și auzi rugându-se. Iubirea însă nu se împiedică în astfel de granițe. În unele dimi­neți, chiar simt mirosul cornulețelor făcute de ea.

Nu știu câți bunici francezi ar înțelege povestea mea. Nu știu nici câți bunici români de astăzi ar mai înțelege astfel de povești. Poate nici eu nu aș fi înțeles aceste lucruri dacă în studenție nu eram “dădacă” într-o țară străină, departe de bunicii mei.

CĂTĂLIN MANOLE

Buna și Spiridușii

Buna mea avea mâini fermecate. Câteodată se transformau într-un fel de catifea moale, numai bună de mângâiat ori de alinat vreo julitură sau lovitură, căpătate din prea mare avânt la joacă. Catifea potrivită și să prindă între palmele arcuite doi obraji înghețați, un măr copt sau un pui proaspăt ieșit din ou.

Mâinile Bunii n-aveau astâmpăr. Cred că ascun­deau niște spiriduși, care o ajutau să ducă la capăt toate treburile din gospodărie. Îi ținea Buna în frâu și-i comanda, precum un căpitan cătanele, în așa fel încât muncile ei se terminau totdeauna la vremea potrivită și nimic nu era lă­sat pe dinafară, uitat ori amânat. În calendarul tru­dei zilnice, toate erau rân­duite și împărțite după o știință pe care ea o stăpâ­nea tare bine. De multe ori m-am tot chinuit să-i pân­desc mâinile, în vreme ce lucra, ca să-i deprind miș­că­rile, să-i învăț tainele și să-i pot vedea pe spiridușii pe care mi-i imaginam în toate felurile. Cel mai mult îmi plăcea s-o urmă­resc când pregătea ames­te­curile pentru pră­jituri sau când frământa aluatul pen­tru pâine. Mișcările mâi­ni­lor ei erau atunci ca un joc, un fel de dans ce începea brusc, din clipa în care și le spăla bine cu săpun de casă făcut de ea, și își scutura apa de pe degete, flutu­rându-le ca pe niște aripi neliniștite. O pân­deam și când mă­tura prin curte, sâm­băta diminea­ța, sau când scotea boa­bele de fasole din teci, când lega cu sfoară bor­canele cu dulceață de zmeură, sau când își ti­vea cămășile largi. Pen­tru că toate îi ieșeau așa cum trebuie, adică foar­te bune, eu cred că spi­ridușii care o ajutau erau mereu veseli și râzători. Oricât m-am străduit însă, oricât i-am pândit, ei au rămas mereu ascunși. Poate pentru că n-am fost eu atâta de cuminte, încât să merit să-i văd. Știu sigur, însă, că erau acolo, altfel n-ar fi putut Buna să facă atâtea câte făcea într-o zi, de când se trezea, înainte ca soarele să răsară, și până când noaptea se lăsa peste casa noastră.

Și totuși, dacă îmi amintesc bine, cred că odată am fost tare aproape de a-i întâlni. A fost gata, gata să-i văd într-o zi de vară, în vremea fânului, când poș­tașul Petrea i-a adus Bunii o scrisoare cu multe timbre colorate pe plic. Nu știu de la cine era, nu mi-a spus, dar după ce a citit-o, s-a așezat pe scaun și-a tăcut multă vreme. În casă, parcă s-a lăsat o umbră și n-am știut de unde venea, pentru că afară era cald și soare. Buna își ținea mâinile în poală și, pentru o clipă, mi s-a părut că parcă n-ar fi ale ei, așa cum stăteau de nemișcate. Atunci m-am speriat și am crezut că au murit spiridușii ori că au plecat de la ea și-am început să plâng, cu spaima celui care ră­mâne părăsit. Dar a fost destul să-mi pună Buna mâna pe cap, să-mi aranjeze părul, să-mi șteargă obrazul, ca să simt și să aud printre lacrimi un fel de freamăt mărunt, care nu putea să vină decât de la spiridușii ei binevoitori. Mi-a fost teamă și rușine să-i cercetez de-aproape mâinile, dar le-am simțit strânse în jurul meu și căldura lor mi-a fost de-ajuns, ca să mă liniștesc.

Când Buna se odihnea, își împreuna mâinile ca de rugăciune și le punea pe pernă, sub obraz. Acu­ma știu că numai atunci spiridușii ei se odihneau împreună cu ea. Dar chiar și atunci, dacă mă stră­du­iam, le puteam auzi freamătul molcom.

Câteodată, când mi-e greu tare, când zilele sunt prea cenușii, ori când am de dus la capăt cine știe ce muncă grea, închid ochii, o rog pe Buna să-mi trimită spiridușii ei, îmi leg năframa peste conci, exact așa cum făcea ea, și simt că toate parcă se dezleagă și intră pe un făgaș liniștit.

OTILIA ȚEPOSU

Taica Pătru

Bunicul Pătru, taica Pătru, cum i-am spus tot timpul și cum îi spun și acum, când mă năpădesc amintirile, avea darul să se apropie de copii, nu doar de nepoți, ci de orice copil, prin vocea lui blândă și cuvintele bine alese, pentru a intra, astfel, în lumea lor. „Gogule, taică, îmi spunea, să fii om pe lume e lucru mare, să nu minți, să nu furi, să nu râvnești la bunul altuia. Dar mai ales să nu urăști, taică, pentru că ura te macină pe tine pe dinăuntru și nu pe cel de-l urăști“. Nu înțelegeam eu prea bine cum devine asta cu ura, dar dacă așa spunea taica Pătru, însemna că așa era. Cred că și de asta îl respectau sătenii, pentru că nu era în stare să poarte ranchiună.

Nu am știut niciodată de ce, dintre toți nepoții, la mine ținea cel mai mult. Poate simțea că îi semăn cumva și că îi voi urma învățăturile pe drumul vieții.

Să fi avut vreo șapte-opt ani, când mergeam amândoi cu vacile la păscut în Poiana Stânii. Luam cu noi în traistă de-ale gurii, nelipsind niciodată cartofii cruzi. Taica Pătru făcuse la marginea pădurii un fel de grătar din pietre, un cerc din lespezi, care avea înăuntru o pardoseală din bolovani mai mici. Când se făcea de prânz, mă trimitea să adun vreascuri uscate și să caut o piatră de cremene. Punea iască în vatră și scrijelea cu amnarul piatra de culoarea chihlimbarului până când scânteia aprindea iasca. Făcea apoi din vreascurile subțiri un fel de piramidă, iar peste ele punea lemne mai groase, pentru a da viață focului. Cât timp se frigea slănina pe jar, se coceau și cartofii în spuză, îi mâncam cu coajă cu tot. Zi de zi era același ritual. Felul în care aprindea taica Pătru focul mă fascina de fiecare dată, însă nu înțelegeam de ce folosea cremenea, și nu chibritul cu care își aprindea țigara „Mărășești“. Până într-o zi, când mi-a zis: „Gogule, taică, ia aprinde tu focul că s-a făcut de prânz“. A spus-o așa, ca și cum aș fi făcut treaba asta de nenumărate ori. Știam bine ce am de făcut, dar nu am reușit de prima dată. Și nici a doua oară. Loveam piatra cu amnarul, dar nu ieșea scânteia care să aprindă iasca. Atunci taica a venit lângă mine și mi-a zis: „Măi taică, nu lovi piatra cu amnarul, că nu sare scânteia, fă așa ca și cum ai aprinde un chibrit“. Așa am făcut și am reușit să aprind focul. M-a privit cu blândețe, și-a pus palma lui bătucită pe creștetul meu, așa cum face preotul la spovedanie, și mi-a zis, uitându-se în depărtare, într-un loc numai de el știut: „Nu știi niciodată unde te duce viața, de-aia te-am învățat, poate odată îți va fi de folos“. Nu am fost niciodată nevoit să aprind focul cu amnarul și piatra de cremene, dar de câteva ori, când am fost la casa părintească, am repetat ritualul învățat de la taica Pătru.

Și cum să nu îmi rămână în amintire felul în care bunicul Pătru o înhăma pe iapa Stela la sanie în ier­nile lungi, iar noi ne încotoșmăneam în pături văr­gate din lână groasă, și străbăteam drumul în ser­pentine de la Ciocanu la Șirnea, de unde cumpăram pâine, mălai, făină, zahăr, ulei, tărâțe pentru porci? Goana Stelei în trap, pe drumul cu zăpada bătă­to­rită, ninsoarea și viforul, zăpada sclipitoare din zi­lele însorite, mirosul de pâine caldă din desagă, toate îmi aduc aminte de taica Pătru.

La o vreme, țin minte cum taica Pătru își făcuse un cuib în podul casei și urca pe scară, de câte ori era rost de ceartă cu maica Floarea. Se retrăgea acolo, trăgea scara după el, se întindea pe o saltea din fân și se uita lung la grinzile acoperișului, ca și cum ar fi așteptat de acolo un răspuns la întrebarea „De ce se ceartă oamenii, dacă văd bine că cearta le face rău?“ De multe ori m-a luat în cuibul lui, stăteam amândoi pe salteaua din fân, iar în zilele de iarnă ne acopeream cu un cojoc făcut din lână țurcană. Câteodată, stăteam ore în șir și nu scoteam niciun cuvânt. Îmi plăcea să-mi imaginez că amân­doi ne gândeam la aceleași lucruri, și atunci, de ce să mai fi vorbit?

Țin minte ca azi, cum taica Pătru îmi făcea flu­iere din nuiele de paltin, din care le dădeam și altor copii din sat. Tăia cu briceagul nuiaua de grosimea unui fluier obișnuit, o bă­tea cu un ciocănel, până când coaja se des­prin­dea de pe lemn, îi fă­cea gă­u­rile, după care la unul din capete îi punea un dop din măduvă de soc. De atunci știu să cânt la flu­ier. Nu cine știe ce, dar cânt, de câte ori am oca­zia să merg în satul naș­te­rii mele. Mă urc în po­dul casei și caut în cotlo­nul numai de mine știut, fluierele din paltin, pe care mi le-a făcut taica Pătru. Cel mai mult îmi place să cânt pentru el, „Munte, munte, brad frumos“.

GEORGE ARUN