Românii din Lokve

• Am vizitat recent localitatea Sân Mihai/Lokve, din Serbia. Aici, românii sunt majoritari, în procent de 90%. Ei organizează în fiecare an un Festival al Tobei de porc, care a scos satul din anonimat •

Mai întâi, grătarul cu pleșcaviță

Mă pun la drum, din Timișoara, cu Tiberiu Abra­ham, specialist în industria alimentară, și Cle­ment Lupu, care lucrează la Departamentul de Ima­gine al Universității pentru Științele Vieții „Regele Mihai I”, din Timișoara. Ei au mulți pri­eteni în Banatul sâr­besc și obiș­nu­iesc să-i vizi­te­ze. Unii dintre ei și-au făcut studiile la Timi­șoara.

Soarele se ridică pes­te culmea Seme­ni­­cu­lui și luminează tot mai convingător câmpia care se întin­de spre a­pus. Grâul și rapița în­ver­zesc terenurile agri­­co­le. La punctul de fron­tieră Mora­vi­ța ne opreș­te o po­li­țistă bru­netă, cu si­lue­tă de că­prioară. După îndeplini­rea formalităților (a fost de ajuns să arătăm cărțile de identitate, nu e nevoie de pașa­port ca să intri în Serbia), ajungem pe teritoriul țării veci­ne. Peisajul nu se schim­bă deloc, fi­ind­­că frontiera taie o câmpie imensă, împărțită între cele două state, dar undeva spre sud, se ridică o culme deluroasă înaltă și împădurită, ca să-ți treacă de plictisul orizontului drept și nesfârșit. La capătul acestui deal izolat    în câmpie, se află orașul Vârșeț, locuit    majoritar de români. Oprim unde­va, la intrare, la o benzinărie, cât să bem o cafea și să privim peste case dealul înalt, împă­durit, crescut tam-nesam în mijlocul șesului, emblema geogra­fi­că a Vârșețului. Ajun­gem destul de repede în Sân Mihai, după ce am traversat iar câmpia cultivată cu grâu și rapiță. În centrul satului, la Căminul Cul­tu­ral, lumea se adu­nă să cumpere fructe și mezeluri, de la micii co­mer­cianți locali. Mai într-o margine, un tânăr în­toarce pe grătar bucățile rotunde de pleșcaviță, un produs culinar obținut din carne tocată. E un fel de burger al balcanicilor, din care ne înfruptăm și noi, ca să simțim Serbia pe papilele gustative. De aici se deschid mai multe străzi, ca într-un labirint. La Sân Mihai e un labirint al gus­turilor și al timpului, deopotrivă.

Valahii călători

Îl lăsăm pe Clement să facă poze, iar eu și Ti­beriu intrăm în sediul primăriei sau al „comunității lo­cale”, cum îi spun ei, fiindcă primăria propriu-zi­să e la Alibunar, o comună mare din Banatul sâr­besc. La etaj, în sala de consiliu, îl cunosc pe pro­fe­sorul de istorie Ion Sfera. Conversează în limba sârbă, cu un reprezentant al Aca­de­miei de la Belgrad, ajuns aici ca președinte al juriului care va desemna chiar azi cea mai bună tobă de casă. Este pentru prima oară, în istoria de 17 ani a festivalului, când ju­riul este condus de un trimis oficial de la Belgrad! Când termin de sorbit o țuică de caise oferită de gazde, oficialul sârb se ridică și iese. Rămân față în față cu profe­so­rul Ion Sfera, care, pur și simplu, mă ulu­iește, spunându-mi că strămoșii săi au ple­cat din Polovragi (satul meu natal), pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, și s-au stabilit aici, în Voivodina, pe atunci provin­cie habsburgică. Descopăr, așadar, că am obârșie comună cu profesorul din Sân Mi­hai/ Lokve! „Satul a fost înființat de mai multe fa­milii, plecate din Oltenia și Ardeal. Sunt aici nume ca Ardeleanu, Stanciu, Munteanu, Sfera, Godeanu. Strămoșii mei au plecat din Polovragi. În pozele vechi, ai noștri sunt îmbrăcați în portul popular ca cel din Oltenia și Ardeal”, mă lămurește pro­fesorul. Au venit din satele de la nord de Dunăre, din cătune ascunse prin văi și păduri, ca să încea­pă aici o viață nouă. Au prins rădăcini, și iată-i acum locuind într-unul dintre cele mai bogate sate din Voi­vo­dina, Sân Mi­hai/ Lokve. Ies pe stră­zile largi și sunt ui­mit de măreția ca­selor: parcă nu ar fi un sat, ci un oraș de patricieni.

Oameni cu inițiativă

Festivalul Tobei de porc este organi­zat în incinta Cămi­nului Cultural, o clă­dire mare, cu zi­duri groase. În sala de festivități, se înșiră stan­du­rile micilor comercianți. Predomină mezelurile din carne de porc, printre care, la loc de cinste, azi, este toba de casă. Locuitorii vin, degustă, cumpără, și ies din înghesuială. Familia Preda vinde țuică din gutui, unele sticle au solzi de aur alimentar. Gutuile sunt culese din livada proprie, vreo 2 ha. Sătenii trec, degustă țuica aurie, apoi se avântă spre stan­durile cu mezeluri ale firmelor Mo­ricz, Plavi Duniav, Burian și Papp. În­tre timp, con­cu­ren­ții, familii din sat, aduc pe ta­vă bucăți de tobă de casă, pentru juri­zare. Pe acelea le degustă nu­mai mem­­brii ju­riu­lui, condus de tri­misul oficial de la Bel­grad. „Festi­va­lul aces­ta al tobei de porc a fost înființat de localnicii din Sân Mihai după războaiele din fosta Iugoslavie, care au generat o criză eco­nomică. Pe fondul ei, s-au gândit să facă ceva care să-i scoată din anonimat, un eveniment care să atragă vizita­tori. Aveau tradiție în prepararea tobei de porc, așa că au decis să facă un festival. Am jurizat și eu la câteva ediții, m-am străduit să-i ajut, să promovez și în România acest festival. Un moment hazliu a fost când un reprezentant al unei filarmonici din România m-a sunat să-mi ceară detalii, fiindcă ar vrea să participe și ei la Festivalul Tobei din Sân Mihai, neînțelegând într-o primă fază că e vorba de tobă ca produs culinar, nu ca instrument muzi­cal”, îmi spune Tiberiu, în timp ce ne facem loc prin aglomerația din interiorul căminului cultural. Afară, îl reîntâlnesc pe profesorul Sfera. Mergem împreună să ne arate școala din Sân Mihai. Desco­păr    o clădire modernă, cu săli de clasă dotate cu pro­­iec­toare și table interactive. Curățenie, noi teh­nologii, ambianță plăcută. Pe pereți, portretele scrii­torilor clasici români. Cursu­rile se țin în limba română. Sub fotografiile absolvenților din tablou­rile care atârnă pe pereți, descopăr numeroase nu­me de familie neaoș românești. Profesorul îmi arată un stâlp metalic din colțul terenului de sport: e vopsit, pe o porțiune, în roșu, galben și albastru.

Camere de supraveghere

Suntem invitați la masă, într-un mic restaurant din centrul satului. Profesorul Sfera a adus câteva cărți, ni le oferă cu autograf. Facem poze, apoi ies și o apuc pe o stradă largă. Pe partea dreaptă, sunt case mari, impozante. Ajung la o intersecție și fac poze cu telefonul. Nu prea circulă nici mașini, nici pietoni. Parcul din apropiere, de lângă biserică, e aproape pustiu. Până și lumea strânsă la festival, la Căminul Cultural, situat câteva sute de metri mai departe, s-a rărit. E sâmbătă după-amiază și satul pare încremenit într-o duminică fără sfârșit. Casele mari sunt înmuiate în tăcere. Câteva tui înșirate de-a lungul unui trotuar par să îngălbenească din lipsă de ploaie. Dincolo de acoperișurile din țiglă înve­chită, zace un cer searbăd. Un bărbat masiv mă observă. Stă pe trotuar, oprit la câțiva pași, și nu mă slăbește din ochi. Mă duc spre el. „Faceți poze?”. „Da”. „Mai în față e o casă verde, e fru­moa­să”. „Toate sunt frumoase, dar cam pustii”. „Cei mai mulți sunt plecați în America, în Elveția. Și părinții mei au fost plecați mai de mult, în Elveția. Tata a lucrat acolo la căile ferate. Au strâns bani și au făcut o casă. Alții au trimis banii și au construit rudele lor. Multe case nu sunt locu­ite. Au camere de supraveghere și proprietarii își văd casele din America, pe internet”. Îl cheamă Petre Munceanu. Porecla în sat e „ai lui Godeanu” sau, în grai bănățean, „ai lui Gogeanu”. „E de la Mun­ții Godeanu. Am tot zis că o să merg în Ro­mâ­nia, să fac o vizită prin acele locuri”. Mai facem câțiva pași. „Casa aia de pe colț e a unui doctor plecat în America. Nu lo­cu­iește nimeni aco­lo. În casa asta, locuiește numai o femeie în vârstă.” Se face seară. Gea­mu­rile luminate sunt rare. O beznă groasă se lasă peste satul cu reședințe de patricieni cu ră­dăcini în Carpați și cu ramuri în Occident. E aici o poveste întinsă pe mai multe secole, cu mai multe episoade, despre curaj, muncă și putere de adaptare.